Vietnam – de la colibe la zgarie-nori

By  | 

Am avut o intrare spectaculoasa in Vietnam, calare pe vehiculul lor national, motocicleta. In munti, intr-un punct de frontiera ce fusese deschis de abia doua luni, si dupa o runda de negocieri atroce, ne-am urcat pe singurul tip disponibil de transport, motocicleta Minsk. Una singura. Doi calatori nedumeriti, un sofer incantat plus muntele aferent de bagaje. Am purces val-virtej la ametitoarea coborare inspre oraselul din vale cu frica-n san: drumeagul era sinuos, vag asfaltat, viteza revoltatoare, soferul chiuia inexplicabil.

Inexistentul cod rutier

In marsul triumfal inspre capitala am mai avut parte de numeroase experiente extreme pe soselele vietnameze. In trafic, vietnamezii sunt de-a dreptul sinucigasi! Atitudinea senina, imperturbabila, nepasatoare a vietnamezilor in fata mortii face ca Miorita sa para o poveste de adormit copiii. Incepand de la pietoni – care se hotarasc brusc sa treaca strada ca si cum o chestiune de importanta uriasa ii asteapta dincolo, dar care dupa doi trei pasi precipitati pe carosabil se razgandesc si trec agale; de la miile de biciclisti si motociclisti ce ruleaza calmi, mereu cate doi sau trei paralel, ca sa poata conversa mai bine, si pana la soferii de camioane, autobuze, microbuze – pentru care a-i depasi pe semenii lor reprezinta un orgoliu personal – toti sunt nebuni de legat.

Nu exista nici o regula de circulatie. Poate doar una: claxonatul. Se claxoneaza ca sa semnalizezi ca esti in spatele cuiva, ca vrei sa-l depasesti, ca esti mai tare ca el, ca nu poti sa-l depasesti si esti frustrat, ca nu ai loc, ca ai loc – dar nu vrei sa te dai la o parte, ca vrei – dar drumul nu-ti permite. Pentru a evita un atac de cord, am ales, inteleapta, sa admir peisajul. Nesfarsite campuri verzi, lucioase de orez, presarate de siluetele negre, placide, parca impietrite ale bivolilor si de palariile conice ale taranilor adusi de spate, afundati pana la genunchi in namol.

Am ajuns intreaga si nevatamata in minunatul Hanoi. Fosta capitala a Indochinei, prin urmare un veritabil Paris al Asiei: palate frantuzesti, bulevarde late, vile coloniale, catedrale, temple si pagode, cafenele sic si magazine luxoase, cu strazile misunand de forfota aiuritoare a vietii asiatice.

Au urmat 10 ore in tren spre locul primaverii vesnice de la Sa Pa, o fosta statiune construita de francezi, care veneau aici atrasi de clima racoroasa si peisajele care-ti taie rasuflarea: imediat sub piscuri innourate, terasele de orez sfideaza inaltimea, dispuse in jumatati de cercuri, ca niste volane verzi, supraetajate in jurul muntilor. Doua fetite Hmong, de care m-am indragostit iremediabil, Lan si Cha, ne-au condus vesele si topainde prin labirintul teraselor, prin satucele de minoritati Hmong sau Zao, ne-au primit cu o induiosatoare ospitalitate si ne-au imbiat cu orez si ceva ierburi oparite in coliba de bambus in care isi duceau traiul femei batrane si legiuni de copii de toate varstele: fratii lui Cha.

Am fost serviti cu tot felul de fructe si cu tigari inecacioase pe care vecinii de inghesuiala le faceau posta. Infruntand curajos drumul ferfenita, baltile, cascadele ce se pravaleau de pe stanci direct pe asa-zisa strada, autobuzul se catara pe muntii golasi cu icnituri si bufnituri care nu erau de natura sa sugereze ca vom ajunge vreodata.

Zi de targ

Bac Ha e un orasel adormit si banal, cu exceptia duminicii, zi de targ pentru toate satele de minoritati dimprejur. In zori de zi, i-am vazut aparand. Pe drumul de pamant rosu, in hainele lor extraordinare. Ale femeilor, carevasazica. Cele mai ametitor de colorate si brodate si mai pline de margele si brizbrizuri costume pe care mi-a fost dat sa le vad vreodata. Barbatii au haine negre, de parca pentru ei s-au terminat culorile, ca in poveste. Pe magari sau pe jos, cu catei si bivoli trasi de franghie, si posete din nuiele de bambus, purtate sic, pe umar, cu gaini sau rate sau purcei.

Proiectata undeva, candva, in Evul Mediu, ma piscam din cand in cand pentru a ma asigura ca e aievea, insa nebunia si izurile stranii, forfota si zgomotele acelea nu au cum sa incapa intr-un vis. Femeile in hainele lor somptuoase stand la taclale, vanzand si cumparand, magarii nechezind, porcii guitand, puzderia de catelusi schelalaind, barbati tragand temeinic la masea, tipete, chiote, foiala, muzica Hmong, totul asezonat cu putoarea combinata de vin de orez, carne clocotinda in cazane uriase si balega compilata de la atatea necuvintatoare. Alaturi, pe movile de pamant roscat se intindea „parcarea”: sute de magari isi asteptau placizi stapanii. Pe magari isi aburca femeile barbatii, prea beti pentru a se putea deplasa autonom.

Si asa, care pe magari, care pe jos, pe langa achizitia urlatoare din targ, s-au intors pe drumul pe care au venit. Am intrebat care e rostul acelor catei multi si disperati. Sper ca nu erau pentru mancare, zic, auzind eu despre anumite traditii culinare de prin partea locului. Aaa, nu, se grabeste un localnic sa ma linisteasca, sunt pur si simplu de vanzare. Ii cumpara, ii duc acasa, si abia dupa 7-8 luni ii taie si ii mananca. Oricat de uimita am fost, nu mi-am putut stapani un ras nebun, spre groaza iubitului meu care se si imagina infulecandu-l pe Benji la tava, impanat cu usturoi.

Sate de scortisoara

Am ajuns la Hue, pe la mijlocul Vietnamului, fosta capitala imperiala intre 1802 si 1945, in timpul dinastiei Nguyen. Resedinta imperiala, „orasul interzis” e construit dupa modelul celui din Beijing, pe malul Raului Parfumat. Ramasitele trecutului fastuos al monarhiei, ce au rezistat spectaculos peste 100 de ani in care francezii, comunistii revolutionari antimonarhici, bombardamentele americane, hotii, taifunurile, inundatiile si termitele si-au facut de cap, sunt acum restaurate in urma alocarii statutului de World Heritage Site din partea UNESCO.

Intr-o dimineata cu aburi si lumina lenesa, calare pe biciclete, am pornit sa vedem mormintele imperiale. Suna lugubru, dar a fost incantator. Am traversat sate de scortisoara, am trecut pe langa alte zeci, sute de biciclete cu palarii conice si cosuri incarcate cu fructe si legume, orez ireal de verde, si din nou, mereu, aburul misterios din care la un moment dat a tasnit o fetita cu plete negre si zimbet stralucitor care mi-a daruit o floare mov. A ramas in urma mea fluturand din maini. Am fost atat de emotionata, ca era sa cad de pe bicicleta. Imparatii, prevazatori si constienti fiind ei ca, odata „suiti pe spinarea dragonului”, au muult timp de petrecut in vietile de apoi, isi cladeau imediat dupa ce urcau pe tron morminte si mausolee, inconjurate de palate, gradini, pavilioane, lacuri, temple, pagode si alte minunatii.

Frenezia vestimentara

Pe o ruta despre care se spune ca este printre cele mai frumoase din lume – la o inaltime de vreo suta de metri, prea inclinat pentru gustul meu, trenul se taraste cu 5 km/h pe coasta muntelui, iar in jos, in prapastie, se intinde malul marii abrupt, stancos si apa limpede, insuportabil de albastra. Asa ne-am facut intrarea in oraselul matasii, Hoi An. Templele, pagodele si casele medievale vietnameze, chinezesti si japoneze, incredibil de bine conservate si majoritatea restaurate cu bani UNESCO, sunt mai mult decat fermecatoare. Majoritatea functioneaza ca ateliere, baruri elegante, restaurante, ceainarii si galerii de arta.

Pretutindeni se aude zumzaitul harnic al masinilor de cusut, Hoi An fiind un oras de zeci de Christian Lacroix, Kenzo, Vivienne Westwood si Armani cu ochi oblici. Asa te si agata pe stradute, fluturand in maini pagini din ultimele reviste de moda. Aproape cat ai clipi din ochi, e gata orice model, de orice culoare, din orice material, desi cel preferat ramane matasea. Si la preturi jenant de mici. Partea feminina a turismului pare cuprinsa de un „acces maladiv de frenezie vestimentara”, vorba lui Mircea, dar marturisesc ca pana in ziua de azi regret ca din raiul matasii nu m-am ales decat cu doua rochii…

Si apoi casa chinezeasca cu totul si cu totul din lemn, veche de doua sute de ani, in care nu-mi venea sa cred ca locuim; e drept ca entuziasmul mi-a cam pierit cand noaptea nu am putut inchide un ochi din cauza carilor ce rontaiau ireverentios si hamesit din casa-muzeu.

Dupa inca doua mii de km spre sud, am intrat in fine in aglomeratul, sufocantul Saigon, capitala economica a Vietnamului. Haotic, imens, modern, cu zgarie-nori ce au eclipsat demult palatele frantuzesti, orasul reflecta noul prezent, activ si vizibil capitalist. Deconcertati, liderii partidului de la Hanoi intampina dificultati in definirea exacta a acestui nou tip de comunism capitalist de tip chinezesc.

Si-as mai scrie, n-am hartie… Despre spiritul comersant al vietnamezilor si lupta indarjita, permanenta a targuielilor la sange, in urma carora, chiar daca ai obtinut pretul corect, zambetul lor e la fel de larg, fara pica, parca cu respect. Despre muzica vietnameza moderna, care ne-a macinat rabdarea infinitelor ceasuri prin autobuze si care e o combinatie ucigatoare de 3rei Sud Est, diluat cu Bambi, la care se adauga patetismul lui Catalin Crisan in momentele lui cele mai duioase. Despre plaja imensa de la Danang care, in pofida unui potential turistic comparativ cu cel de la Rio de Janeiro – 10 km lungime si o suta de metri latime, apa verde si nisip alb – era misterios de pustie.

O plaja intreaga la dispozitie – noi doi si cativa cautatori de perle! Despre curiozitatea, indrazneala si cheful de vorba al oamenilor simpli de la tara; intr-o gara, o copila mi-a facut codite si, dupa o mica ezitare, l-a tras pe Mircea de parul de pe picior, urmarita de privirile fascinate ale celorlalti calatori. Despre pielea alba, semn de noblete si frumusete, si despre femeile si fetele vietnameze care, terorizate sa nu le prinda soarele, poarta palarie, ochelari, batic peste gura si manusi pana la umar la o temperatura de 40 de grade. Despre mancarea delicioasa, usoara si rafinata, despre delta Mekongului, cu satele si pietele ei plutitoare, despre cicatricele lasate de razboiul cu americanii si despre cel mai rascolitor muzeu vazut vreodata – War Remnants Museum, care mi-a dezvaluit povestea acestei inclestari ingrozitoare si absurde din perspectiva mai putin cunoscuta, a lor, a vietnamezilor.

Inchei abrupt, in viteza bicicletei, cu parfum de mango verde si aburi de chili…



Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *