Legendele succesului: cum au reuşit?

By  | 

Milionari, câștigători ai Premiului Nobel și tipul care conduce compania pentru care lucrezi. Cum au reușit? Colaboratorul nostru, jurnalistul Will Storr, îți dezvăluie cele 4 secrete surprinzătoare care garantează succesul.

În întreaga lume, doar 120 de restaurante au primit cea mai înaltă distincție: trei stele Michelin. Unul dintre ele este Gordon Ramsey din Londra, în fruntea căruia a stat Chef Clare Smyth până în 2016. Clare și-a deschis propriul restaurant în Londra anul trecut, iar anul acesta a fost numită „Cea mai bună femeie chef din lume”. Acum, la vârsta de 39 de ani, Smyth a ajuns în top. Dacă ai chef de o cină delicioasă, o găsești la restaurantul ei. Te-ai aștepta să fie destul de mulțumită de ea în acest stadiu. „Ah, nu pot spune că am reușit…”, ezită ea atunci când e întrebată despre asta. „Mai am multe de făcut.”

Smyth crede că e de-a dreptul periculos să crezi despre tine că ai reușit. „Nu-ți poți permite să crezi asta. Dacă nu continui să evoluezi, vei deveni istorie în 10 minute.” Așa sună adevăratul succes. Contrar părerilor generale, muritorii care au reușit în viață nu pășesc țanțoș prin lume, plesnind de mândrie, și nici nu sunt înzestrați cu un IQ exagerat de mare. Probabil că nici nu au vreun talent anume. Secretele acestor indivizi sunt cel mai adesea surprinzătoare.

Să luăm ca exemplu evoluția lui Smyth. În ultimele decade, s-a tot vorbit despre faptul că, pentru a crește sănătoși și a avea succes în viață, copiii trebuie învățați să aibă o stimă de sine crescută. Asta înseamnă că trebuie să primească laude pentru tot ceea ce fac, să creadă că nu pot da greș și că sunt cu totul și cu totul speciali. În asta au crezut și părinții lui Smyth? „Nu, deloc!”, râde ea. „Ai mei au fost foarte stricți, disciplina era obligatorie. Nu vorbeam niciodată neîntrebați.” Crescută în nordul Irlandei, Smyth este cea mai mică dintre cei trei frați. „Participam la competiții de sărituri peste obstacole, și pentru tatăl meu nu era de ajuns să câștig, trebuia să execut totul la perfecție. Dacă făceam o singură greșeală, mă certa acasă”, povestește ea.

Nimic din toate astea nu e surprinzător pentru Carol Dweck, profesor de psihologie la Universitatea Stanford, care a început să studieze efectele laudei asupra copiilor în anii ’90. „În timpul apogeului mișcării de încurajare a stimei de sine, părinții erau învățați să-și laude copiii pentru orice, deoarece asta urma să le aducă încrederea supremă și succes garantat în viață”, spune ea.

Într-unul dintre studiile ei, unui grup de copii i s-a cerut să completeze un test de IQ simplu. Unora dintre ei li s-a pus: „Ai un scor foarte mare, ești foarte deștept”, în timp ce alții au fost lăudați mai subtil, pe măsură ce îndeplineau task-uri, fiind încurajate munca asiduă, concentrarea și perseveranța, mai degrabă decât rezultatul final. „Am descoperit că majoritatea copiilor care erau lăudați pentru inteligența lor nu mai erau dispuși să accepte o provocare”, spune Dweck. „Voiau să se asigure că erau văzuți în continuare ca fiind deștepți. Însă majoritatea copiilor care au fost lăudați treptat, în timpul procesului de rezolvare a taskurilor, și-au dorit să încerce ceva mai greu din care să poată învăța.”

Dweck crede că acei copii copleșiți cu laude riscă să formeze o obsesie nesănătoasă cu privire la propriul succes. Un părinte care face constant mare caz din inteligența nemăsurată a copilului său îl va face să creadă că pentru a reuși nu trebuie decât să fii deștept. În consecință, el nu va lupta pentru a avea succes, ci pentru a-și menține această imagine în societate. Dacă un task mai greu amenință să-l dea jos de pe cea mai înaltă treaptă a inteligenței, va prefera să renunțe. „Dacă cineva te laudă prea mult, la un moment dat devii dependent de senzația respectivă”, spune Dweck. „Începe să te definească. Copiii pe care i-am lăudat pentru inteligență arborau aceste zâmbete satisfăcute… dar care dispăreau imediat ce primeau un task mai greu, amenințător.”

Îndoielile cu privire la propriile capacități sunt normale pentru adevărații oameni de succes, și poate că, într-o anumită măsură, acestea chiar sunt necesare.

Pe lângă faptul că nu a fost lăudată atunci când era mică, Smyth a avut norocul să învețe de la chefi extraordinari. Viața de bucătărie a început pentru ea făcând sendvișuri la hotelul Bayview din Irlanda, pentru 1 liră sterlină pe oră. Apoi a lucrat la Hill Crest Country Guest House. „Atunci a început să-mi placă cu adevărat să gătesc”, își amintește ea. „Mi-am dat seama că îți poți construi o adevărată carieră din asta.” Avea doar 15 ani. „Chef-ul de acolo chiar m-a luat sub aripa lui. M-a învățat multe lucruri.”

După Hill Crest s-a „antrenat” cu superstaruri în ale bucătăriei, precum Heston Blumenthal, Thomas Keller și frații Roux. A învățat franceza de una singură, doar pentru a obține un loc în bucătăria de trei stele a Le Louis XV, restaurantul lui Alain Ducasse din Monte Carlo. În timpul acestei perioade, a beneficiat de un regim strict de feedback constant, care continuă și în ziua de azi. „E amuzant pentru că cei de la HR spuneau că vor fi <<discuții pe job>> în mod constant, pentru a le spune oamenilor cum se descurcă. Dar cei din echipa mea au parte de genul acesta de discuție la fiecare 2 minute — deci continuu.”

Citeşte continuarea materialului în ediţia de septembrie a revistei Cosmopolitan România.

Foto: Guliver/Getty Images. Traducere și adaptare: Teodora Tîrcă

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *