Pe cine faci tu „grasă”?

By  | 

Trei luni într-un oraș nou – și un joc de beer pong cu pahare de plastic – mi-au zdruncinat puternic părerea despre cum arăt. DE JAMIE STONE

Mâncarea a reprezentat mereu un aspect  important din viața mea. N-am întâlnit vreodată vreun cartof sau tăițel pe care să nu-l îndrăgesc  instant. Și deși orașul meu natal, New York, este capitala mondială a modei, nu m-am simțit niciodată grasă sau presată să slăbesc fiindcă locuiam acolo. Cu un trup în formă de pară, cântărind 63 kg la o înălțime de 1,67 m, am presupus că sunt normală (pe bune, Americancele au în medie 75 kg la 1,63 înălțime).

La 26 de ani, m-am mutat în L.A. pentru o schimbare de peisaj și asta aveam să primească – am întâlnit o groază de oameni noi, am mâncat, am băut și am cunoscut orașul din punct de vedere culinar, cu preparate pe care nu le mai gustasem, sau de care nici nu auzisem. (Taquitos?)

Desigur, pe tărâmul instructorilor de yoga și al actrițelor aspirante, cele mai multe femei se abțin, iar dacă mai calcă strâmb, intră într-un fel de spirală a rușinii. Eu însă, am luat vreo șase kilograme în câteva luni. Mă distram de minune și greutatea nu mă apăsa deloc, nu mă simțeam grasă.

Într-o seară, jucam beer pong (un joc prin care trebuie să nimerești cu mingea în paharele aliniate pe masă) la o petrecere, cu niște prieteni noi. Băieții iși aruncau unul altuia insulte, așa cum obișnuiesc ei. Și s-a întâmplat. Un tip din echipa opusă mi-a aruncat-o la fileu: „Hei, Jamie, ar cam trebui să mai dai și tu jos vreo cinci kile.” Și toată lumea tăcea mâlc, ceea ce a înrăutățit situația. „E o fată drăguță și și ar arăta mai bine dacă ar slăbi nițel”, a continuat el adresându-se privitorilor noști ușor jenați. Am simțit cum îmi ia foc fața înainte să mă înfurii.

„Deci, așa va fi de-acum încolo”, mi-am zis ! În Los Angeles, sunt tipa grasă de la petreceri.”

Luni la rând mi-am derulat episodul ăsta în minte. Deși noua mea prietenă (slabă) mă asigura că arăt super – nici măcar mie nu mi se părea că aș fi grasă – tot nu conta. Eram deja ostatica unui nou standard de corp. La conformația actuală, nu mă putea strecura în mulțimea din L.A, și tare-mi doream asta.

Poate că mi-ar fi mers în barurile în care umblam în New York, unde există o diversitate mai mare, dar aici nu.

Unii dintre prietenii mei din L.A. se ofereau chiar să mă ajute, recomandându-mi diete vegane („Veganele sunt atât de slabe!”) sau piept de pui la cină. O perioadă de timp (care mi s-a părut a fi o veșnicie), am ținut tot felul de diete, slăbind câte puțin, dar efectul nu era de durată. În final m-am apucat de fitness cu un antrenor, care mi-a recomandat un plan alimentar aproape fără carbohidrați. L-am început și am dat jos aproape 10 kilograme în cinci luni. După trei ani petrecuți în L.A., în sfârșit corespundeam din punct de vedere al formei. Încăpeam în blugii mei Seven din liceu, pe care nu-i mai puteam trage peste coapse de ani buni. Toată lumea îmi spunea că sunt ”micuță” și mă evaluau undeva la la talia 2. (2?) Dar eram nefericită.

Abia dacă aveam voie să mănânc ceva. O felie de pâine prăjită dimineața? Nu. O felie de tort la aniversarea cuiva? Ha! Mă simțeam ca o leșinată ambulantă, nu neapărat de foame, ci pentru că nu mă distram deloc. Viața aia fabuloasă în L.A. nu mai era ce-a fost odată.

Traiul cu atâtea restricții devenise un joc  al negocierii. Seara mea de „trișat” s-a extins în final la două. Cu ceva timp înainte aveam „sâptămâni de trișat”. La un an și jumătate de la atingerea greutății dorite, luasem înapoi aproape jumătate din cât dădusem jos – și nu arătam cu mult diferit față de atunci când m-a tachinat ticălosul ăla. Și dacă odinioară eram fericită să merg prin L.A. așa cum arătam, acum mă simțeam grasă și mă detestam zi de zi când mă vedeam în oglindă. Nu mai eram vechea Jamie, veselă și dispusă oricând să intre într-un bar din Upper East Side și să-și comande bere și aripioare picante, sporovăind cu toată lumea. Undeva pe drum, mă pierdusem pe mine însămi. Și am știut că trebuie să schimb ceva.

După 18 luni de yo-yo obsesiv, am realizat că versiunea mea L.A. la care visasem – și pentru o vreme, o atinsesem – nu avea să fie de durată. De fiecare dată când puneam pe mine 500 g sau un kilogram, mă simțeam învinsă, ceea ce făcea slăbirea și mai grea, ca și cum urcam o scară rulantă în sens invers. Nu în ultimul rând, nu puteam trăi o viață în care o felie de pâine integrală îmi era interzisă. Sună a clișeu, dar trebuia să-mi găsesc cumva echilibrul.

Ca o adevărată localnică din L.A., l-am găsit în sala de fitness. Odată ce am scos din ecuație presiunea de a fi slabă cu orice preț, am făcut o nouă pasiune: să-mi mișc corpul. Acum, când fac box sau ridic greutăți, îmi spun că o fac ca să mă mențin în formă, nu slabă. Sunt încă adepta principiilor low-carb, dar nu mă tem de un Taquito. Noua mea rutină mă face să mă simt mai ușoară, dar partea cea mai bună este că mă simt mai puternică, mai suplă și mai fericită cu mine însămi.


Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *