Cum se constuiește încrederea

By  | 

Autoarea Carole Radziwill îți împărtășește ce a învățat despre încredere: S-a întâmplat ceva ciudat în timp ce încercam să ajung la linia de finish. Am realizat că pornisem în căutarea stimei de sine, dar în loc de asta am găsit acceptarea.

Anul trecut în noiembrie am alegat la New York City Marathon — o inițiativă admirabilă pentru oricine, dar mai ales pentru mine, o femeie care a evitat cât a putut sala de fitness, aerobic sau sutienele de sport. Nu a fost ceva ce voiam să fac măcar o dată înainte să mor sau visul meu de-o viață. De fapt, să-mi lovesc tălpile de asfalt kilometri întregi nu a fost deloc o activitate care s-ar fi potrivit cu lucrurile în care credeam eu. Cum ar fi un pui de somn, de exemplu.

Cu excepția evitării exercițiilor fizice, eram focusată pe atingerea unor țeluri precise. Chestia asta a început încă din copilărie, când am câștigat toate insignele Girl Scout într-un singur an. La 14 ani am trecut de la postul de casier la cel de șef de magazin — practic, o poziție de management. Acest obicei m-a urmărit și la liceu, când m-am încăpățânat să lucrez cu Peter Jennings, care era printre cei mai populari știriști la vremea aceea — nu conta că nu aveam experiență, conexiuni și doar vagi cunoștințe despre evenimentele care aveau loc în lume. Mi-am setat obiective clare și am muncit din greu ca să le ating. De fiecare dată când reușeam ceva ce-mi pusesem în minte, simțeam acel boost al stimei de sine. Și credeam că toate aceste expriențe pe care le-am acumulat aveau să-mi țină de cald o perioadă lungă, asta până când am avut oportunitatea de a face parte din cast-ul The Real Housewives of New York, și mi-am dat seama că o simplă invitație neașteptată la o petrecere îți poate activa instant o grămadă de îndoieli.

Abia după ce am atins linia de finish a maratonului, după 6 ore, 42 de minute și 6 secunde (să fim serioși, probabil și dacă aș fi mers pe toată durata cursei, aș fi terminat mai repede) am început să-mi pun întrebări cu privire la ideea de stimă de sine — sau, cel puțin, la fervoarea cu care o urmăream.

Da, sunt mândră de reușitele mele, dar mi-am dat seama că legându-mi valoarea de terminarea unui curse pe care acum un an aș fi crezut-o inutilă e un lucru absurd. Stima de sine nu e o emoție; nu e un hormon sau o substanță chimică cu care ne naștem și la care putem apela — ca serotonina și dopamina, ce pot fi echilibrate cu ajutorul medicamentelor. Stima de sine este un proces cognitiv care accesează conceptul de valoare a sinelui. Și n-ar fi, deci, mai înțelept să țintim către acceptare? Aceasta nu ne face false promisiuni despre cum ne vom simți după ce vom cuceri un anumit task, ci e pur și simplu o stare constantă de mulțumire: îți place cine ești sau către ce evoluezi.

Citește continuarea materialului în ediția de aprilie a revistei Cosmopolitan.

Traducere și adaptare: Teodora Tîrcă

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *