Cum mi-am regasit echilibrul

By  | 

Job full-time + 3 sezoane Orange is the new black într-un singur week-end + sală de patru ori pe săptămână + shopping pe bandă rulantă… cred că era și cazul să mă calmez un pic, nu-i așa?

”Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde niciunul”, ”O coardă prea slabă nu vibrează cum trebuie, dar o coardă prea întinsă se rupe”… Vorbe înțelepte pe care ni le spuneau mamele noastre când ne vedeau că vrem să le facem pe toate: și lecții de pian, și cursuri de salsa și meditații la mate. Mai târziu, când ieșim de sub protectoratul matern, anturajul e cel care începe să se îngrijoreze: ”Cum poți să-ți cumperi 10 perechi de pantofi într-o singură lună?/Să-ți petreci vacanța mergând la sală în fiecare zi?/Să vezi într-o singură tură un întreg sezon Girls?” Asta pe lângă job. Simplu: jonglăm. Evident că nu merge tot timpul, dar parcă nu dă bine să te plângi că faci prea multe, nu-i așa? Nu chiar. Echilibrul ăla de care ne vorbeau mamele noastre nu o chestie pe care să-ți permiți să o ignori prea multă vreme. Sigur, dacă ești conștientă de ce faci tot ce faci și știi și când e momentul să te oprești, e ok. Nimeni nu zice să nu dai buzna în H&M când intră colecția nouă și nici să dai cu telecomanda de pământ în cadrul unei reuniuni serialofili anonimi, dar e musai să găsești doza corectă în toate. Altfel ajungi să nu mai faci nimic cum trebuie.

Sală duminica la 7 dimineața

Totul a început prin 2012 când, convinsă de o prietenă și de faptul că nu mă mai încăpeau blugii mei preferați din liceu, am pășit pentru prima oară într-o sală de forță. Atmosferă ok, doză rezonabilă de decibeli, mai mult băieți decât fete (lucram cu niște greutăți destul de amenințătoare pentru trupurile firave, ce-i drept) – în fine, a fost atracție la prima ridicare de ganteră. În fiecare zi după job mă găseai acolo – ca să transpir, să câștig forță, să-mi lucrez masa musculară. În timp, plăcându-mi sentimentul obținut după efort prelungit, am încercat și alte sporturi – yoga, crossfit, box etc. Duminica, în loc să mai dorm o oră, mergeam să joc tenis cu un antrenor pe cât de simpatic în general, pe atât de nemilos pe teren. Ajunsesem atât de obsedată să fac loc efortului fizic de toate felurile în programul meu zilnic că mai degrabă m-ai fi găsit cu geanta de sport pe umăr decât cu poșeta plic. În plus, ajunsesem să-mi petrec bună parte din week-end oblojindu-mi bătăturile, umflăturile și entorsele sau recuperând orele pierdute de somn. Îmi neglijam prietenii, iubitul și viața socială, totul de dragul unui abdomen tare ca piatra.

Cum mi-am găsit echilibrul:

  • Mi-am dat seama că, deși am nevoie de sport și-mi face bine, trebuie să învăț să rezist să cad în capcana adrenalinei.
  • Am început să ies la cină și cu oameni care nu tag-uiesc fiecare postare pe instagram cu #fitspiration
  • Am redescoperit plăcerea mâncării bune și am încetat să-mi număr obsesiv caloriile

Sfatul psihologului: ”Facem sport pentru că vrem performanță, pentru că vrem să ne testăm limitele fizice – dar trebuie să știm că, oricât de contraintuitiv ar părea, și asta poate deveni o dependență. Trebuie să-ți păstrezi un pic de senzualitate în viață, să înveți să ai grijă de tine cu tandrețe. Poți să începi, de exemplu, prin a te răsfăța cu o baie cu spumă, în loc de a-ți impune de fiecare dată un duș tonic.”

5 activitati de vara care iti fac viata mai interesanta

Trei ”iubiți” pe speed dial

Într-o seară, la un vin cu o prietenă, nu mă simțeam chiar în apele mele – nu-mi stătea părul și nici nu mai țineam minte când mă dădusem ultima oară cu ruj sau când încălțasem și altceva în afară de balerinii mei comozi, de zi cu zi. Și totuși, din senin, un tip a venit la mine și mi-a spus, ”știi, ai o gură foarte sexy”. Tocmai mă despărțisem de tipul cu care fusesem din liceu și cu care mă jucasem de-a cuplul serios mai bine de opt ani. Complimentul ăla, în seara aia, a trezit ceva în mine. Mi-am cumpărat un ruj roșu, mi-am scos fustele din fundul dulapului și mi-am șters de praf pantofii cu toc. Brusc, nu mai eram tipa în adidași, ci una super sexy, gata oricând de un flirt rapid. Eram șarmantă și lista tipilor pe care i-am invitat în patul meu începuse să crească. Prinsă în joc, am început să colecționez iubiți pe bandă rulantă, chiar dacă nu-mi plăceau întotdeauna, iar telefonul îmi suna zi și noapte. Până în ziua în care Alin, un tip cu care ieșeam de puțină vreme, mi-a scris un mesaj cu următoarea întrebare, ”De-a ce te joci, fată dragă?” Tocmai îi trimisesem un sms care era menit pentru altcineva: ”Aseară a fost mișto. Ard de nerăbdare să te văd din nou.” Când mi-am dat seama de greșeală, i-am scris din nou, ”Scuze, era pentru o prietenă”. Mi-a trimis un ultim mesaj, care m-a blocat, ”Drept cine mă iei? Chiar credeam că ești altfel.” Reacția lui m-a făcut să-mi dau seama de un adevăr terifiant: devenisem o tipă superficială.

Cum mi-am găsit echilibrul:

  • Mi-am închis contul de Tinder
  • Am continuat să ies, dar mai puțin, și doar cu tipi care chiar îmi plăceau
  • În loc de patru evenimente în aceeași seară, am început să prefer cinele cu prietenii, în care chiar ne făceam timp pentru discuții sincere
  • Mi-am dat seama că vreau să mă reîndrăgostesc din nou cu adevărat

Sfatul psihologului: ”După o despărțire ne cuprinde un soi de panică pe care mai multe întâlniri și o viață socială mai activă o maschează. Să fie vorba de teama de singurătate? Adesea da… Sau poate vrem să ne testăm din nou puterea de seducție, să ne convingem că suntem capabile să atragem și pe altcineva. E important să-ți dai seama ce se ascunde în spatele unei astfel de frenezii pentru cuceriri. După asta te poți gândi din nou la iubire.”

10 lucruri la care sa renunti pentru o viata fericita

48 de ore în fața calculatorului

Privire de raton, umeri încovoiați… eram KO când am ajuns luni la birou. ”Ai participat la un maraton week-end-ul ăsta și nu știm noi?”, m-au întrebat colegii, glumind. Da, un maraton de seriale, pentru că mă plictisisem să facă lumea mișto de mine că nu le-am văzut. Înfășurată în pătură, am pus primul episod din Empire. Duminică pe la 4 dimineața, învinsă de somn, am adormit cu capul pe ecranul calculatorului. Și-am rămas acolo, după ce am refuzat invitația unei prietene la un brunch pe terasă, la soare. După-amiază, reușesc să termin și sezonul doi. În momentul ăla, mama dă buzna în apartament, înnebunită de îngrijorare: îmi trimisese vreo 8 sms-uri la care nu a primit niciun răspuns. În zilele următoare, dezvolt o fixație pentru Empire, până în punctul în care încep să îmi doresc să semîn cu personajele din serial. Văd concertele pe Youtube, mă conving că actorii sunt muzicieni pe bune, caut informații despre Jussie Smollett, actorul care-l joacă pe Jamal. Când aflu că e gay, ca și în serial, mă întristez subit, de parcă aș fi avut vreodată o șansă cu el. Tot binging-ul ăsta m-am făcut să-mi pierd discernământul A fost prima mea experiență cu supradoza de seriale și, sper, ultima.

Cum mi-am recăpătat echilibrul:

  • Am ascultat de sfatul unei prietene: ”Mai bine e să începi un serial în doi, cu iubitul sau cu cea mai bună prietenă și să promiți că-l vedeți în același ritm.”
  • Chiar și când vine vorba de seriale cult, precum Breaking Bad (sunt singura persoană din grupul meu de prieteni care nu l-a văzut – știu, ”nu știu ce pierd”), îmi promit să respect un ritual: trei episoade pe săptămână, miercurea, cu o pizza.
  • Am învățat să ascult de un principiu simplu, dar adevărat. Cea mai mișto chestie la un serial e așteptarea.

Sfatul psihologului: ”Ecranul, imaginile pe care le vedem acolo ne transportă la limita dintre realitate și fantezie. Atunci când îți impui un scenariu fictiv, te condamni la izolare. E de recomandat să reiei contactul cu comunitatea ta adevărată, să te lași inspirată de oamenii la care chiar ții și care țin la tine. Inspiră-te din poveștile lor, măcar sunt reale.”

Bucura-te de viata ca baietii

Telefonul lipit de ureche

La începutul relației mele cu C., un tip în plină despărțire dificilă, îmi petreceam timpul așteptându-i mesajele. La birou, țineam telefonul la vedere, pe vibrații, neliniștită că poate altfel nu-l auzeam. Îl verificam din trei în trei secunde, să mă asigur că într-adevăr nu am mesaje sau apeluri pierdute. La fel și seara, eram cu ochii lipiți de ecran: o să-mi scrie, n-o să-mi scrie? Când nu făceam asta, îl urmăream conștiincios pe Facebook sau îi trimiteam poze cu mine, la care el răspundea, ”Nu-I rău, dă zoom pe partea inferioară a corpului smiley face”. În loc să-l trimit la naiba, mă conformam. Telefonul, îmi ziceam eu, e locul nostru, singurul mod prin care ne putem apropia. Nu mai conta nimic în afară de toate acele selfie-uri regizate, la care mă chinuiam ore întregi ca să iasă perfect, sau de mesajele pe care adesea la împrumutam de la alții, dacă mi se păreau că transmit mesajele pentru care eu deja nu mai aveam cuvinte. Conectată, eu? Mai degrabă obsedată de jocurile noastre electronice. Adevărata problemă nu a fost însă fragilitatea acelei relații, ci faptul că am acceptat să intru în acest joc al distanței. Uneori mă întreb dacă nu eram chiar eu cea care bloca întâlnirile doar pentru a putea rămâne în spatele ecranului telefonului și a continua fantezia.

Cum mi-am găsit echilibrul:

  • Nu i-am mai răspuns nici imediat, nici sistematic la mesaje
  • Am încercat să-mi găsesc și alte ocupații, de exemplu croșetatul, pentru că-mi ținea mâinile ocupate
  • Mi-am propus să mă limitez la doar 3 sms-uri pe zi
  • Dacă nu-mi răspundea repede, nici eu nu o făceam. A fost greu dar, paradoxal, eu am ieșit până la urmă câștigătoare

Sfatul psihologului: ”Relațiile care se petrec pe rețele sociale, via ecrane interpuse, ne dau iluzia de a fi în permanență în legătură. Dar cu ceea ce rămânem până la urmă e cu iluzia unei relații și frustrarea care vine la pachet cu ea. Nimic pozitiv. Ca să te salvezi de pericolul smartphone-ului în această situație cea mai bună soluție rămâne în continuare să-l închizi.”

Shopping cu un card pe roșu

Am avut la un moment dat un șef care-mi cauza grave anxietăți. Ar fi trebuit să-i spun că nu sunt preșul lui de șters picioarele, dar am ales să fac pe naiva în open space și să las impresia că e totul în regulă. Însă, ca să mă descarc, atunci când plecam de la birou, mergeam la shopping și dădeam cu ochii închiși o grămadă de bani pe haine de care nu aveam neapărată nevoie. Când încercam, în camera de probă, fusta aia creion din piele întoarsă, mă simțeam mai mare, mai frumoasă, mai business. Am cumpărat-o până la urmă… ca întotdeauna atunci când sunt stresată. Genul acesta de secvență a continuat să se repete. Sigur, trebuie să recunosc că prefer să visez în fața unei vitrine decât a unei bucățele de ciocolată, dar odată ce ajung acasă, întotdeauna regret că am picat din nou în plasă – nu-mi mai place ce mi-am cumpărat. Dar asta nu mă împiedică să fac același lucru peste câteva zile. E o chestie compulsivă, fără rezolvare. Am dulapul plin, am pierdut numărătoarea rochiilor de eveniment pe care mi le-am cumpărat, iar uniforma mea de zi cu zi rămâne pantalonul cu cămașă. În momentul în care, într-o zi, mi-am luat la bani mărunți extrasul bancar, am înghețat. Toate cumpărăturile mele m-au lăsat falită și nici nu mi-au schimbat în bine relația cu șeful. Eșec pe toate planurile.

Cum mi-am regăsit echilibrul:

  • Când plec de la birou, încerc să ies la plimbare fără card în portofel, ca să limitez cheltuielile.
  • Am încercat să mă împrietenesc cu persoane care nu agreează mersul la mall pe post de socializare.
  • Savurez plăcerea de a-mi cumpăra o rochie frumoasă. Pe care de data asta chiar o port.

Părerea psihologului: ”Vorbind despre frustrările noastre cu o prietenă, vom avea mai puțin chef să ne consolăm în magazine. Ce se spune în cuvinte nu se traduce în cumpărături.”

Îi mulțumesc pentru sfaturi Cristinei Arsene, psiholog.


Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *