Complexul tăticului

By  | 

Carieră împotmolită, nopți albe și o minte făcută terci. Află de la jurnalistul și autorul Andrew Hankinson ce înseamnă, de fapt, să fii tată și de ce a luat o decizie radicală.

Stau așezat la un birou din librăria Universității Northumbria la ora 1 după-amiaza într-o duminică, încercând să scriu acest articol. Am un birou acasă, dar nu puteam scrie acolo, pentru că fiul meu aspira camere care nu aveau nevoie să fie aspirate, bebelușul plângea, iar fiica mea bătea continuu la ușă cerându-mi să-i evaluez vânturile în funcție de intensitate. Așa că am venit aici ca să scriu în liniște. Soția mea a rămas acasă cu copiii. De Ziua Mamei.

Ce șovinist. Ce soț oribil. Ce nemernic. Îmi dau seama ce crezi despre mine, dar nu înțelegi cum stau de fapt lucrurile. Adevărul e că soția mea a prins lozul norocos în toată povestea asta. A fost plecată două săptămâni în Glasgow pentru a susține prezentări pentru jobul ei. A stat într-un hotel. A luat micul dejun singură, în liniște. A avut timp să se gândească. A dormit liniștită. În tot acest timp, eu am fost pe frontul de luptă — acasă, cu copiii. Ziua mea liberă la librărie? Doar un deal negociat prost.

Totul trebuie negociat atunci când ai trei copii. Orice moment de intimitate — minutele la duș, un apel telefonic, rutina de fitness — are un preț ce trebuie plătit. E ca și cum la job te alegi cu trei șefi care au nevoie de tine simultan — hrană, curățenie, transport, formulare, cluburi, paturi, pamperși, doctori — și cu toate că ai dreptul la vacanțe, dacă ți le iei, șefii tăi și toată munca vin cu tine, așa că decizi să nu te mai deranjezi.

Am încercat să le explic toate astea celor care nu au copii, dar nu mă înțeleg. De ce ar face-o? Nici eu nu înțelegeam până ce n-am devenit părinte. Eu și soția mea spuneam tot timpul că vom avea patru copii (ne-am răzgândit după al treilea), cariere grozave, vacanțe în țări străine și o viață minunată în Londra. Toate aceste visuri au dispărut, lăsând în urmă doar cei trei copii. Oamenii spun că acesta este un sacrificiu, dar eu cred că sunt prea dramatici. Mai degrabă, e ca și cum mergi în camera ta și-ți sufoci vechea viață cu o pernă, în timp ce copiii se uită la Mr Tumble pe iPad.

Ce vreau să spun e asta: eu și soția mea suntem sleiți de puteri. Eu am 37 de ani, ea 35. Poate 36. Sincer, nici nu mai știu. Iar ei nu-i pasă că nu mai știu. Propriile noastre vieți sunt irelevante într-un mod aproape comic. Existența noastră este o uluire stupidă a datoriei de a servi. În pozele de acum 10 ani amândoi străluceam. Acum avem priviri goale. E ca atunci când vezi poze cu niște criminali, și spui: „Normal că e criminal, uite ce privire are!” Aștia suntem eu și soția mea acum.

Cât despre mintea mea… Stă foarte prost. Nu citesc. Nu am conversații. Mă uit la TV, doar la emisiuni foarte proaste, întotdeauna tensionat și stresat, de parcă sunt pe front — „Ai auzit ceva? Plânge copilul?”. Mintea mea e terci. Se vede și în munca pe care o fac. Dacă cineva care nu are copii ar scrie acest articol, ar ieși mult mai bine. Pe vremuri mă jucam cu cuvintele, cu frazele, făceam asocieri inteligente și tranziții geniale de la un paragraf la altul. Nu și acum.

Apoi, mai e problema sexului. Da, e de așteptat de la doi oameni care sunt împreună de mai mult de o decadă și care nu au mai avut parte de somn de calitate de șapte ani, și care uneori sunt nevoiți să se întrebe chestii precum: „Ai caca pe mânecă?”. Am trecut prin multe împreună, așa că asta cu sexul nu este atât de importantă. Dar, desigur, există momente când mi-aș dori ca ea să fie o tânără vulgară de 20 și ceva de ani, dispusă la orice, iar ea și-ar dori ca eu să fiu o cadă plină că jucători de rugby.

Și totuși facem… sex. Aici e problema. Nu mai vrem copii. Trebuie să ne recuperăm viețile, munca, distracția, măcar puțin. Dar soția mea nu e de acord cu avortul, așa că trebuie să fim foarte atenți, și nu vrea să ia nici pilule contraceptive sau să-și pună sterilet, și niciunul dintre noi n-are șanse să se culce cu altcineva, așa că nu avem motive să ne protejăm de boli cu transmitere sexuală. Așadar, ca un boxer rănit care stă în colț și îi strigă arbitrului „Scoate-mă, scoate-mă din joc”, am decis să mă programez pentru o vasectomie.

În mod previzibil, soția mea crede că tot acest proces este hilar. Nu știam prea multe despre vasectomie înainte de toate astea, în afară de faptul că previne sarcina și că doare, dar doctorul mi-a dat un pliant cu informații și mi-a spus că se va gândi la cel mai bun mod de a aborda problema. Splendid. Câteva luni mai târziu eram la o clinică de specialitate din Newcastle. Fata de la recepție mi-a dat să port un fel de abțibild, astfel încât să știe toată lumea de ce mă aflam acolo.

După câteva minute în sala de așteptare, un bărbat cu halat mi-a cerut să intru cu el în cabinet. Mi-a spus să-mi dau pantalonii jos, apoi mi-a strâns testiculele. Presupun că era medic. Niciun alt bărbat nu-mi mai atinsese vreodată testiculele.

N-a fost grozav, ca să fiu sincer. A durut. „Mereu sunt așa sensibile?”, m-a întrebat. I-am spus că nimeni nu le-a mai strâns așa tare, și el a decis să pună capăt discuției. L-am întrebat dacă ar trebui să-mi fac griji. A spus că nu, că se va ocupa el de asta.

O asistentă mi-a arătat patul și a tras cortina. M-am dezbrăcat, mi-am pus haine de spital, apoi am citit mesajul trimis de soție: „Cred că mai vreau un copil”. Vedeți — i se pare foarte amuzant totul. În sala de operație erau trei oameni: tipul care mi-a strâns testiculele, asistenta și încă un ajutor de asistentă. Doctorul mi-a injectat anestezic local în scrot. M-am simțit ca și cum aș fi avut un ac blocat în fund. Mi-a tăiat scrotul. Cred că au fost două incizii. Încă nu știu, n-am vrut să mă uit. Asta nu a fost cea mai rea parte.

Citeşte continuarea materialului în ediţia de toamnă a revistei Cosmopolitan Man.

Traducere și adaptare: Teodora Tîrcă

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *