Cea mai puternică revoluție pe care o poţi face

By  | 

Dincolo de selfie-uri mai mult sau mai puțin reușite, de critici și reguli absurde, îndoieli și nesiguranțe, iubirea de sine e cea mai altruistă alegere pe care o poți face, zi de zi. Pentru că doar ea îți poate da forța de a schimba lumea.

Am ascultat zilele trecute discursul hipnotizant al unei femei în vârstă despre cum iubirea de sine nu este un act egoist, ci o dovadă de generozitate. A picat la țanc pentru scrierea acestui articol, pe care îl plănuiam deja de vreo lună. Mi s-a părut fascinant să o privesc „scăldându-se” în afecțiunea pe care și-o purta, vorbind fără rețineri, fără teama de a fi judecată despre un subiect încă sensibil pentru multe dintre femei: alegerea de a te pune în vârful piramidei. Discursul ei suna cam așa: „Mă aprob și mă admir pe mine însămi, pentru că mă iubesc mai mult decât iubesc pe oricine în lumea asta. Și când ajungi aici, viața pur și simplu te îmbrățișează.

Atunci când am grijă în primul rând de mine, sunt suficient de puternică pentru ca mai apoi să te ajut pe tine. Mama a încercat să-mi controleze atitudinea asta, spunea că e greșit. Dar n-a reușit. Încă sunt numărul 1 în viața mea”. Aplauzele sunt singura reacție care-mi vine în minte.

Biologic, femeile au fost construite să-și sacrifice timpul și sănătatea fizică sau emoțională în favoarea familiei, a căminului. De mii de ani, cresc copii cu sau fără ajutorul bărbatului, se îngrijesc de casă și de bucatele pe care le pun pe masă, adună griji financiare, ascultă problemele fiecărui membru al familiei și încearcă să le rezolve, fără ca măcar să-și imagineze că își permit un moment în care să-și facă griji numai pentru ele însele.

Mama mea (sau a ta) nu s-a pus niciodată pe primul loc, iar eu am crescut văzând-o copleșită de responsabilități, zâmbind de dragul meu atunci când știam că ar vrea să plângă, clacând în momente de tensiune și fiind fericită doar prin copiii ei, și nu prin ea însăși.

Eu nu am copii și, deși sunt aici ca să am grijă doar de mine, eșuez adesea. Nu am primit niciodată permisiunea asta. Sacrificiul mamei, pe care îl respect enorm, s-a imprimat cumva în codul meu genetic, limitându-mi libertatea de a trăi fără să ofer explicații. Mă simt vinovată atunci când sunt fericită fără motiv, atunci când îmi cumpăr o pereche de pantofi pe care mama nu și-ar fi permis-o la vârsta mea sau atunci când nu pot iubi un „băiat bun”. Niciun alt sentiment nu-mi șterge mai rapid zâmbetul de pe față decât sentimentul de vinovăție.

Citeşte continuarea în ediţia de noiembrie a revistei Cosmopolitan.

Foto: Gulver/Getty Images.

Text: Teodora Tîrcă

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *