Ce înseamnă să fii tu însăți?

By  | 

„Fiți voi înșivă, și conversația va merge de la sine”. „Nu te strădui prea mult, doar fii tu însuți, și o să te placă negreșit”. „Stai dreaptă și fii tu însăți— așa îi impresionezi”. Deci… e clar pentru toată lumea?

Nu și pentru mine. Când eram adolescentă și mi se spunea să fiu eu însămi ca rezolvare la orice dilemă socială, acceptam chestia asta ca pe ceva de la sine înțeles: „A, da, să fiu eu însămi, normal”. Nu-mi puneam prea multe întrebări, doar îmi dădeam silința să fiu acel „eu” pe care se presupunea că îl cunosc, apoi simțeam că eșuez lamentabil, îmi făceam reproșuri și îmi promiteam că data viitoare o să-mi iasă. Dar toate încercările astea nu sunt cumva exact opusul acelei „lejerități de a fi” pe care o afișează atât de firesc unii oameni?

Ironia e că îndemnul de a fi noi înșine ne obligă adesea să nu fim noi înșine — pentru că vrem să părem relaxați, vrem să fim ca acei oameni care își vrăjesc audiența prin simpla prezență, prin râsul lor cristalin, prin discursul asumat și nepăsător. Dar eu nu sunt James Dean în Rebel fără cauză sau Scarlett Johansson în Match Point. „Eu”-ul meu nu e un tipar social, ci o complexitate de stări, emoții, impulsuri și dorințe. Uneori e dornic să se arate, alteori e precaut, timid sau arogant. Dar ar fi ridicol să presupui că starea mea dintr-un anumit moment mă definește.

Legat de subiect, scrolând pe Instagram am dat peste un meme foarte simplu și grăitor: societatea, îndemnându-ne să fim noi înșine, apoi luându-ne de urechi și certându-ne: „Nu așa!”. Cred că orice tânăr se simte la un moment dat victima acestei contradicții. Îmi spui să fiu eu însămi, dar nu-mi accepți revolta care face parte din mine. Îmi este chestionată inteligența și autencitatea dacă mă machiez într-un anumit fel sau îmi vopsesc părul în culori neon. Iar dacă iubesc în libertate o persoană de același sex, e posibil să fiu întâmpinată de pancarte și cântece bisericești menite să mă scape de „necurat” (da, fac referire la grupul de creștini care a întrerupt proiecția filmului 120 bătăi pe minut, de la Muzeul Țăranului Român, pe motiv că îi învață pe tineri să fie gay).

Ajunsă la maturitate, mă întreb dacă știm ce înseamnă cu adevărat să fim noi înșine. Ba mai mult decât atât, dacă știm cine suntem. Cât la sută e exprimarea sinelui autentic, cât la sută e imitarea unui lifestyle văzut pe Instagram și cât la sută e satisfacerea unor așteptări care vin din afară? Am fost învățați că a fi noi înșine e cel mai simplu lucru din lume — doar atât ai de făcut ca să iei jobul, să obții întâlnirea, să câștigi prietenia cuiva. Cu alte cuvinte, e floare la ureche să le arăți unor străini esența ființei tale, gândurile cele mai intime și contradicțiile care te compun. Oare?

Incomprehensibilitatea definirii

După atâtea îndemnuri, ne punem inevitabil întrebarea: „Ce înseamnă să fii tu însuți?”. Hai să începem cu teoria. „În sine, a fi tu însuți înseamnă să fii liber. Liber să faci și să spui ce vrei, în limitele umane general acceptate, desigur. Înseamnă să nu ai prejudecăți legate de cum arăți, ce simți, ce gândești, și să ai curajul de a trăi împăcat cu toate aceste adevăruri personale”, explică sociologul Gabriela Militaru. În completare, „autenticitatea constă în a fi conștient de faptul că ai de ales și a alege în conformitate cu propriile dorințe”, spune Roy Baumeister, psiholog social în cadrul Universității Florida. Are sens, însă lucrurile sunt rareori pictate în alb sau negru.

Cultura noastră pare să valoreze și să încurajeze comportamentul autentic, independent de dorințele și așteptările celorlalți, însă un studiu publicat în Journal of Personality de psihologul William Fleeson a descoperit că „a fi tu însăți” înseamnă, în unele cazuri, să acționezi contrar trăsăturilor tale definitorii. Fleeson a descoperit că introverții se simt mai bine cu ei înșiși, mai „autentici”, atunci când acționează ca un extrovert. Așadar, atunci când o persoană timidă iese în club și se comportantă precum un „fluturaș social”, va crede despre ea însăși că și-a arătat „adevărata personalitate” în acel moment și în situația dată. Acest comportament ar putea fi interpretat ca prefăcătorie, însă Fleeson nu este de acord. „Adevărul e că autenticitatea este asociată cu un comportament extrovert, chiar și în cazul celor care se caracterizează ca introverți. Constanța unei anumite trăsături de caracter nu prezice întotdeauna autenticitatea, în ciuda opiniilor populare”, spune Fleeson. Specialistul a mai descoperit că oamenii care se consideră încăpățânați și nepoliticoși se simt în acord cu esența lor atunci când sunt politicoși, empatici și aprobatori. „E OK să fii flexibil cu noțiunea de <<sine>>. Nu înseamnă că îți negi esența sau că nu te respecți. Oamenii sunt adesea prea rigizi atunci când se definesc, de aceea eșuează în explorarea tuturor fațetelor din care este compusă personalitatea lor”, adaugă Fleeson.

În definitiv, a fi tu însuți înseamnă să fii în primul rând așa cum te placi tu pe tine, fie că ești expansiv sau „la locul tău”. Înseamnă să știi că, indiferent în ce categorie te pun cei din jurul tău, vei fi întotdeauna mai mult de-atât.

Presiunea socială și banalizarea autenticului

Să fiu eu însămi nu a fost niciodată un lucru ușor, tocmai pentru că mi s-a vorbit atât de mult despre asta, încât am ajuns să complic inutil conceptul. Am început să mă îndoiesc de mine („Sunt capabilă de acest exercițiu?”) sau de relevanța mea socială („Și dacă esența mea nu e deloc interesantă pentru ceilalți?”). Până la urmă, libertatea despre care ni se vorbește devine o constrângere sufocantă. „<<A fi tu însuți>>, la fel ca <<Îmi asum>> sunt două sintagme din ce în ce mai des întâlnite în limbajul nostru cotidian. Invitația de a-ți arăta sinele se folosește atât de des, încât și-a pierdut cu totul esența. A repeta la nesfârșit o evidență este deseori dăunător, pentru că banalizează încărcătura acestui concept, dându-ți senzația că trebuie să faci asta cu orice preț. În felul acesta, un act simplu precum acela de a te cunoaște și de a te accepta devine un imperativ copleșitor din punct de vedere emoțional”, explică sociologul Gabriela Militaru.

Poate de aici vine acea stângăcie pe care o simțim în timp ce învârtim paharul de vin între degete și ne străduim să spunem ceva din care să reiasă că suntem noi înșine, adică niște ființe automat fermecătoare. „Din păcate, cuvintele ajung să se rezume doar la cuvinte și nu se mai traduc în acțiuni. Apoi, tot ceea ce facem este să vorbim despre ceea ce ar trebui să facem, fără a mai avea răgazul necesar să punem în practică ceea ce predicăm”, completează specialistul.

Și da, cred că astăzi multora dintre noi ne este greu să traducem în acțiuni conceptul de a fi noi înșine. Avem o bază, știm teoria, pentru că am auzit-o de atâtea ori, dar cum punem în practică ceea ce am învățat?

Citeşte continuarea materialului în ediţia de martie a revistei Cosmopolitan Romania.

Foto: Guliver/Getty Images. Text: Teodora Tîrcă

 

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *