Real life: cum te împaci cu un bust mare

By  | 

Nu o dată am întâlnit o femeie pentru care un bust mare era… o problemă, lucru de neînțeles pentru pentru o tipă fără dotări prea generoase. Pentru Marissa Gainsburg, mărimea conta… până într-o zi, când a cunoscut reversul medaliei.

Pe la 11 ani, știam că sânii înseamnă putere…

Erau premiile muzicale MTV din 2001 și eu, împreună cu toată planeta, eram fascinată de Britney Spears care-și etala, cu un șarpe uriaș pe umeri, decolteul generos ce se ivea dintr-o bustieră verde. Am făcut o obsesie pentru momentul ăla și tânjeam și eu după unul doar al meu.

Undeva între clasa a șasea și a șaptea, visul mi s-a împlinit. Pieptul meu plat s-a ales cu două baloane umflate, avansând de la un sutien minuscul la 32/34 C în câteva luni. Pe la 13 ani, țâșneau afară dintr-un 34 DD. Eram în extaz. Niciodată n-am fost cea mai slabă, cea mai drăguță, cea mai atletică, iar acum aveam ceva – ceva ce-și doreau toți băieții: un bust mare. Aveam puterea… sau așa credeam.

Prima mea întâlnire cu un tip pe care-l plăceam s-a derulat la cinema, cu mâinile lui sub tricoul meu, cu degetele-i care frământau și stimulau când un sân, când pe celălalt, fără măcar să mă privească. Nici măcar nu m-a sărutat după aia. La fel a fost și cu ceilalți tipi, cu toții interesați mai degrabă de sâni decât de posesoarea lor, dar nici eu nu eram chiar inocentă. Îi fermecam cu bustul meu, gândind că spiritualitatea mea și caseta cu Springsteen o să mă ajute să-i țin lângă mine. Însă genul de tipi pe care-i ademeneam nu dădeau doi bani pe chestiile astea. Ei se gândeau la mine ca la „Tâțe Mari”, și cam atât.

Când am ajuns la colegiu în Florida, mă îndesam cu greu într-un sutien 34 G (un mod mai puțin înfricoșător de a spune 34DDDD) – iar sânii mei îmbătrâneau. În primul rând, era durerea fizică: dormeam cu perne încălzite pentru a-mi putea calma durerile de spate și de umeri. Am declarat război sălii de fitness și sporturilor de interior (chestii esențiale la Universitatea din Florida) – căci nici trei rânduri de sutine nu puteau susține greutatea unui așa bust mare.

Apoi mai era povara psihologică. În ciuda faptului că absolvisem liceul în fruntea clasei și primisem o bursă la Universitatea din Florida, nu puteam ignora stereotipul de gagică bună. După ce un asistent universitar mi-a spus „Ești mai deșteaptă decât arăți!”, uitându-se fix la sânii mei, am decis să fac o schimbare. În timp ce alte fete defilau prin campus în rochii de plajă și topuri minuscule, eu purtam tricouri largi. În loc să lucrez și eu la unul dintre barurile cool, mi-am luat un job serios la asociația studenților. Îmi consumam mai toată energia la școală.

Mi-a luat doi ani să găsesc curajul să-mi fac programare pentru o reducție. Oare cine-aș fi fără bustul meu – cineva care se pierdea în mulțime? Oare bărbații o vor plăcea pe această nouă EU? Oare mie o să-mi placă de noua EU? În sinea mea, însă, știam că ar fi o decizie sănătoasă. Și, deși am sperat că viitorii mei angajatori vor fi suficient de isteți să se uite dincolo de corpul meu să-mi descopere inteligența, știam din experiență că aș părea mult mai serioasă la interviuri.

Nu-mi doream să fie prea mici. La consultație, am pus medicul să-mi jure că va îndepărta doar cantitatea minimă de țesut acoperită de asigurarea medicală (unii asiguratori nu acoperă suma dacă se micșorează cu doar 1-2 cupe, considerând-o ajustare cosmetică). „Vreau să port D”, i-am spus răspicat. Ea a zâmbit și mi-a spus: ”Îți promit că vei fi mulțumită.”

Era o promisiune rezonabilă. După cum spune Scot Glasberg, medic și președinte al Societății Americane a Chirurgilor Plasticieni, majoritatea celor aproape 42.000 de reducții executate anual au succes. „Cam 90 % dintre acestea remarcă un confort fizic după operație”, spune el. „În plus, nu putem contoriza elementul psihologic. Multe dintre pacientele mele sunt în extaz după aceea.”

Cât am stat acasă după operație, eu nu eram așa încântată. Când m-am uitat pentru prima dată în oglindă, am izbucnit în lacrimi – sânii mei, încă umflați, erau jumătate din cât fuseseră înainte și erau acoperiți cu copci. Știam că mă voi vindeca dar tot mă simțeam ca monstrul lui Frankenstein. Să nu mai zic de faptul că dureau îngrozitor (erau răni adânci de bisturiu, cusute strâns). Cel mai greu era cu gândul care-mi bântuia constant mintea: M-am distrus cu mâna mea.

La următorul control, o săptămână mai târziu, am întrebat medicul ce măsură voi purta odată ce edemele se vor dezumfla. „Cred că un C+”, mi-a spus amabil, și-am izbucnit în lacrimi. Am avut o serie de atacuri de panică, gândindu-mă că voi fi o tipă banală, cu nimic specială.

Pe măsură ce săptămânile se scurgeau, frica mea s-a mai domolit. Oamenii nu-mi remarcau deloc sânii. Am dat peste o veche prietenă care mi-a spus că arăt „trăznet”. Nu știa nimeni de operație, au crezut doar că am mai slăbit. Tipii mă abordau, dar simțeau că o fac datorită întregii mele personalități, nu doar din cauza sânilor. (Nu trebuie să-mi mai fac griji – e mereu în preajmă o tipă cu sâni mai mari). Mi-a luat vreo patru luni să mă obișnuiesc cu noua EU. În tot timpul acesta, am început să mă simt mai sexi și să flirtez, dar niciodată nu mi-am mai folosit sânii drept momeală.

Însă am devenit mult mai protectoare cu bustul meu. Înainte de intervenția chirurgicală, lăsam bărbații să mi-i vadă mai devreme decât le permit acum. Dar după tot ce-am îndurat – fizic și emoțional – prefer să-i rezerv cuiva care ține la mine suficient cât să nici nu observe cicatricile.

Prietenele și colegele care trec prin situații similare mă întreabă dacă recomand operația. „Absolut”, le spun. Nu pentru sutienele delicate sau mărimile rochiilor, ci pentru a descoperi femeia din spatele sânilor.


Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *