Drama unei mame: avortul spontan

By  | 

Nu m-am indoit niciodata ca voi fi mama. Poate de-aia, pe la 25 de ani, aveam o viziune destul de simplista in ceea ce priveste formarea unei familii. Nici nu ma casatorisem bine, ca si decretasem ca vreau patru copii, cu cat mai repede, cu atat mai bine.

Consideram ca imi petrecusem destul timp ascultand sfaturile mamei despre cum sa evit o sarcina nedorita. Eram tanara si naiva. Cu cateva zile inainte sa implinesc 26 de ani, mi-am luat inima in dinti si am cumparat un test de sarcina.

Imi intarziase destul de mult, dar nu-mi venea sa cumpar testul pentru ca ma temeam sa nu fie o alarma falsa, inca un moft al organismului meu constant nehotarat cand venea vorba de menstruatie.

In momentul in care cele doua liniute rosii au aparut pe ecranul testului, un val de incantare m-a cuprins: jubilam, trepidam, visam deja la acest miracol pe care-l purtam in pantec si ma gandeam cum va fi viata mea pe mai departe. Din pacate, toata aceasta emotie nu a durat decat cateva zile…

O pierdere socanta

Dupa calculele mele, eram in a cincea saptamana de sarcina si, cum trebuia sa plecam peste hotare intr-o vizita prelungita la sora mea, mi-am facut o programare la ginecolog.

In dimineata consultului, dintr-un motiv pe care nici acum nu pot sa mi-l explic, mi-am facut din nou testul. Au aparut tot doua linii, dar cea de-a doua era mult mai estompata decat in cazul primului test facut. Cand i-am mentionat asta doctoritei, mi-a spus abrupt ca poate sarcina nu e “valabila”, adaugand ca pierderile de sarcina in acest stadiu sunt foarte comune si ca nu-mi ramane decat sa stau si sa astept. Am luat avionul catre Londra in ziua urmatoare.

Pe drum, am inceput sa sangerez. Cand am ajuns intr-un final la casa prietenilor mei, i-am rugat sa ma duca la spital. Rezultatul: prima mea sarcina se terminase la fel de brusc pe cum aparuse. Devenisem o statistica – una din cele patru femei care trec prin aceasta experienta.

Din acel moment, viata mea a continuat intr-un fel de ceata. Uneori reuseam sa fiu neutra. Imi ziceam ca macar imi dovedisem ca pot ramane insarcinata si ca pur si simplu nu a fost sa fie din prima. Alteori eram furioasa pe nedreptatea situatiei si nepregatita sa fac fata tristetii care avea sa ma acapareze. De cele mai multe ori insa, ma invinovateam si, desi stiam ca nu facusem nimic pentru a contribui la pierderea sarcinii, remuscarile nu ma paraseau.

Un subiect despre care nu se vorbeste

Abia atunci cand am inceput sa discut cu familia si cu prietenii despre intreaga experienta mi-am dat seama cat de comuna e, dar cat de putin se vorbeste despre ea. Aproape toti cu care vorbisem cunosteau pe cineva care trecuse prin asta, dar nu mentionasera faptul niciodata.

Desi era linistitor sa vad ca nu eram singura care trecuse prin asa ceva, am simtit imediat ca subiectul era inconjurat de un fel de conspiratie a tacerii. Poate pentru ca e un act deseori inexplicabil, inclusiv din punct de vedere medical, sau pentru ca nu-i atat de “grav” ca un avort, cert e ca nimeni nu parea sa se simta confortabil vorbind despre asta.

Cand m-am intors in tara, am mers la un nou control. Analizele s-au dovedit in regula si medicul a incercat sa ma linisteasca spunandu-mi ca una la o suta de femei sufera de pierderi de sarcina recurente. Am incercat sa-mi pastrez optimismul, sperand, ca-n popor, ca a doua oara va fi cu noroc.

Dupa sase luni, am reusit sa raman din nou insarcinata. Cand am ajuns la pragul de opt saptamani de sarcina, m-am mai calmat un pic. Cifrele erau in favoarea mea, riscurile de pierdere a sarcinii scazand de la 15% la 5%. La 12 saptamani am fost indeajuns de increzatoare incat sa impartasesc vestea cu familia. La 13 saptamani, in timpul unui control de rutina cu ultrasunete am fost informata ca bebelusul murise.

De ce eu?

La prima pierdere, ma mai putusem consola cu gandul ca totul se petrecuse relativ devreme. De data asta am simtit ca am pierdut un copil, nu o sarcina. Ii stiam exact marimea, il vazusem pe monitor, perfect format, cu manutele stranse in fata.

Pe masura ce vedeam sarcinile cunoscutilor mei derulandu-se fara probleme, nu ma puteam abtine sa nu ma intreb obsesiv: “De ce eu?”.

Ma straduiam sa ma gandesc ca sunt multe femei pe lumea asta care sufera pierderi si traume mai mari, sau care au probleme iremediabile de fertilitate si nu pot avea niciodata copii, dar nu era suficient.

Dupa cateva saptamani, am primit o alta lovitura. Testele facute asupra copilului au scos la iveala motivul pierderii sarcinii: fusese vorba de o sarcina molara partiala.

Se pare ca, din cauza unei erori in felul cum s-a comportat ovulul meu la conceptie, bebelusul meu nu ar fi avut niciodata vreo sansa de supravietuire. Am fost sfatuita sa nu mai incerc sa raman insarcinata pentru cel putin un an.

M-am imbarcat rapid in investigatii detaliate pentru a descoperi eventuale cauze pentru neputinta mea de a duce o sarcina pana la capat. Aveam nevoie de raspunsuri. Ca in peste 50% dintre cazurile similare, nicio cauza medicala nu a fost detectata. Ar fi trebuit sa ma bucur, sa vad chestia asta ca pe o unda verde pentru a mai incerca, dar nu puteam sa nu ma gandesc ca voi trece din nou, la nesfarsit poate, prin acelasi scenariu.

Puterea de a o lua de la capat

Impactul emotional al “aventurii” mele pana la acest punct a fost unul extraordinar de dificil de explicat. Orice remarca, orice discutie pe aceasta tema, orice carucior vazut pe strada ma dureau. Nu stiam cum sa ma comport in preajma prietenelor mele insarcinate.

Eram constienta ca daca recunosteam ca-mi face rau sa le vad, se vor simti vinovate. In acelasi timp, pierdusem doi copii intr-un an si mi se parea ca lumea ii uitase complet. Erau si momente in care simteam ca gandul la pierderile respective ma consumau in totalitate. Era ca si cum toate aspectele vietii mele se invarteau in jurul acestor doua tragedii. Nu se punea problema sa renunt insa, dimpotriva, eram din ce in ce mai incapatanata si mai hotarata, doar ca toata aceasta incrancenare ma vlaguia.

La 29 de ani, am ramas din nou insarcinata. In primele luni am fost foarte nefericita, imi era rau tot timpul si ma invinuiam ca nu sunt entuziasmata de aceasta noua sansa. Testele si analizele frecvente erau in acelasi timp imbucuratoare si terifiante, pentru ca de fiecare data riscam sa mi se dea vesti proaste.

Pe de alta parte, nu puteam face fata imbarbatarilor venite din partea familiei si prietenilor. Imi spuneau: “Vai, probabil esti atat de fericita”, iar eu nu stiam cum sa le explic ca-i invers, sunt terorizata de nervi si incertitudine. Chiar si cand ajunsesem in al treilea trimestru, si lucrurile pareau sa mearga in directia buna, nu puteam sa nu ma incrunt cand auzeam pe cineva zicandu-mi: “Mai ai putin, tine-te tare” sau “Am o presimtire buna, o sa vezi, o sa fie bine”.

Intr-un final, am nascut o fetita sanatoasa si frumoasa. Acesta era momentul la care visasem de atata timp. Am strans-o in brate si am plans de bucurie, dar si de tristete, in amintirea celor pe care ii pierdusem. Acum sunt insarcinata din nou si anxietatea m-a mai slabit, desi nu de tot.

Sentimentele de vina si esec inca mai razbat la suprafata, aruncandu-ma intr-un negativism de care mi-e greu sa ma scutur, dar sunt mai bine. Ma gandesc la fetita pe care o am acasa, care creste vazand cu ochii si care are nevoie de mine puternica.

Mesajul pe care as vrea sa-l transmit cititoarelor voastre: daca aveti o prietena care trece prin asta, nu tratati cu superficialitate subiectul. Sa pierzi o sarcina doare si e nevoie de multa intelegere si iubire pentru a putea trece peste asta.

Comments

comments

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *