Cum am ajuns să îmi ador formele

By  | 

„Par grasă?” Majoritatea ne punem întrebarea asta, dar oare chiar vrem să aflăm răspunsul? Alyssa Shelasky răspunde celei mai grele întrebări cu putință.

O s-o spun pe față. Cea mai mare parte din viață am fost în tabăra celor slabe. Știu, par răutăcioasă. Citește mai departe (n-o să dureze!).

Statutul meu de scoabă era ceva de care mă agățasem în liceu, când, mutându-mă dintr-un orășel mic din Masachusetts în Manhattan, mă simțeam mai puțin deșteaptă sau sofisticată în comparație cu ceilalți. Abilitatea mea de a mă menține schiloadă în vreme ce toate frumusețile își cântăreau berea sau visau la pizza mă făceau să mă simt mândră. Silueta mea era un fel de centură de siguranță pentru încredere de care mă țineam cu dinții.

Însă faptul că mă simțeam bine în blugii mei „skinny” nu m-a ținut mult. În ciuda succesului în carieră – am publicat prima mea carte – nu eram satisfăcută de viața personală. Sigur că aveam întâlniri (de celel mai multe ori cu tipi nepotriviți) sau flirturi (cu domnul Indisponibil), însă faptul că eram slabă nu-mi ținea de cald noaptea – și asta îmi doream cu ardoare. Așa că anul trecut mi-am planificat o călătorie în Italia pentru a scăpa de „răul-de-sentimente”.

Soarta a vrut ca, în momentul în care săndăluțele mele au pus piciorul pe tărâmul italian (ara totuși vorba de Roma), am întâlnit un tip. Da, m-am îndrăgostit în cam patru secunde, pe o străduță cu piatră cubică, chiar pe lângă Colosseum, după ce am cerut câteva indicații să ajung la cazare. Înainte să apuc să despachetez, ne atingeam ușor genunchii pe o bancă dintr-un vechi parc cu begonii. Inutil să mai spun că mi-am prelungit excursia (doar pare imprudent. Fiind editor freelancer, pot lucra de oriunde!)

S-a dovedit curând că ceea ce credeam că va fi o primă întîlnire amuzantă la masă – pizza margherita, pizza cu pesto, pizza Gorgonzola… udată din plin cu cîteva carafe de vin roșu ce se goleau văzând cu ochii și încheiată cu înghețată și multe păhărele de limoncello – nu a fost un act de seducție. Așa mănâncă ei. În fiecare seară!

Cine s-ar putea plânge? Păi, o fostă slăbănoagă care, după câteva luni, nu-și mai putea încheia blugii. Nimic nu mă mai încăpea. După câteva luni, totuși, începusem să mă simt fabuloasă – cărnoasă și apetisantă ca Jessa din Fetele. Italia mă făcuse să radiez, să visez și să doresc! Li se spune „mânerele dragostei” cu un scop, să știi.

M-am întors în New York. Șapte luni mai târziu, am revenit pentru câteva luni de muncă. Ca de obicei, m-am dus la SoulCycle să scap de efectele diferenței de fus orar. Pe când mă schimbam în vestiar, am întâlnit câteva partenere de sală, care mi-au repetat ceea ce auzisem deja de la părinții și sora mea: „Arăți atât de… sănătoasă?” Răspunsul meu (ostil) a fost: ”încercați să-mi spuneți că sunt grasă?” În ciuda negării – Nu. Ce? Încetează! – am ales o bicicletă mai în fundul sălii.

Brusc, fără iubitul și atmosfera italiană, kilogramele în plus nu mai echivalau cu „la dolce vita”. În New York, un trup fain este deseori definit ca slab, disciplinat – iar acum cele câteva kilograme care mă făcuseră să devin voluptoasă atârnau prea greu. Cu o imagine de sine zdruncinată din temelii, am început să întreb pe oricine era dispus să mă asculte (mama, pietena cea mai bună, ba chiar și pe tipul de la Starbucks, Tristan): „Ți se pare că sunt grasă?”

Oricât am fi de hotărâți să ne acceptăm trupul, există mereu o fisură atunci când vine vorba de asimilarea de kilograme. Deviațiile ne fac să ne rușinăm, ca și cum am pierdut controlul. Mă întrebam mereu dacă oamenilor le era milă de mine sau dacă aveam ceva de câștigat din discuțiile pe tema asta. Studiile arată că discuțiile auto-critice ajută femeile să se împrietenească.

Nu era cazul e așa ceva cu familia sau prietenii mei – barmanul meu chiar mi-a zis că sunt nebună – dar m-am prezentat totuși la un expert: medicul Shirley Madhere. Recomandată de un prieten, Dr. Madhere este unul dintre puținii chirurgi plasticieni care poate transforma imaginea de sine a unui pacient atât pe interior cât și pe exterior. Prin intermediul unor consultații amănunțite, ea ajută femeile să diferențieze realitatea fizică de fixațiile mentale.

Și cum stăteam eu acolo goală și nervoasă, Dr. Madhere – ca o vecină mai în vârstă, de treabă – spune autoritar: „Ca să-ți răspund la întrebare, nu, nu arăți grasă!” În sfârșit. Un răspuns în care aveam încredere. Totuși, mi-aș fi dorit să mai scap de câteva kilograme și tânjeam după un tonus muscular.

Nu mă puteam pune cu răspunsul ei. „Doctore, am ajuns de la a arde 600 de calorii în plus la a consuma cu 400 de calorii mai mult zilnic… există o consecință.” Am ridicat din umeri. „Dar cred că sunt împăcată.” Am ieșit de acolo simțindu-mă, într-un fel, alt om. Făcusem o obsesie pentru cele cîteva kilograme în plus, am lăsat asta să mă domine, fără să port o conversație cu mine însămi în sensul ăsta. Adevărul e că eram fericită. Profesional îmi mergea strașnic și în sfârșit mă simțeam iubită pentru cine eram. Nu mă mai puteam gândi la altceva decât la cât de vie și fericită am fost în Italia, sorbind din Martini și fiind hrănită cu mâna cu canolli. Cum râdeam cu poftă când iubitul meu mă tachina din cauzul sosului de roșii de pe față. Ce frumos a fost să fiu și altceva decât… slabă.

După alte șase săptămâni, m-am reîntâlnit cu Romeo al meu pentru o escapadă pe plajă. Când scriu asta, stăm ghemuiți în niște prosoape pufoase în St. Barth, mâncând cartofi prăjiți, jucându-ne cu picioarele prin nisip. Mă dezic de costumul de baie de anul trecut, în cele mai Kate Upton mod cu putință.O parte din mine ar vrea să întrebe: „Iubi, ți se pare că sunt grasă?” Dar am renunțat. E o întrebare penibilă, deloc inteligentă, pe care n-o s-o mai pun niciodată.

În schimb, îmi etalez topul stil Missoni, afișându-mi trupul (aproape) fără inhibiții. Pentru că în final cred că ceream permisiunea. Căutam să primesc aprobare să las eu-l meu skinny să plece. Și odată ce-am făcut-o, m-am simțit sexy, fericită și cu poftă de viață.


Comments

comments