Toți ochii pe Bogdan Farcaș!

Pentru că anul acesta, filmele românești au fost în centrul atenției la festivaluri de film precum TIFF.20 (care a adus un număr record de filme românești la cea de-a 20-a ediție a sa, implicit susținând industria cinematografică românească și actorul român), dar și în general pentru publicul de cinema sau cel care a reușit să se reîntoarcă cât de cât în cinematografe, ne-am gândit că este momentul perfect să vă prezentăm unul dintre actorii români foarte dragi nouă: Bogdan Farcaș, care interpretează rolul lui Florin în filmul Neidentificat, un rol spectaculos pentru care a fost premiat la Varșovia.

Întâlnirea cu Bogdan Farcaș a fost una dintre cele mai interesante și mai amuzante întâlniri pe care le-am avut în ultima vreme, datorită, bineînțeles, flerului și carismei sale, fiind o companie foarte volubilă, generoasă și onestă, care a împărtășit cu mine, atât cât ne-a permis timpul, din profunzimea cu care trăiește și vedea lumea. Este extrem de inteligent, cu un umor fin și de o blândețe și modestie pe care le-am întâlnit la foarte puțini oameni.



Contrar modestiei sale, Bogdan Farcaș este unul dintre cei mai talentați actori din România, jucând de asemenea în teatru (când vei avea această revistă în mâini, el va fiind deja nominalizat la categoria Cel mai bun actor în cadrul Gala Premiilor Uniter „Titta Nane” din spectacolul Galcevile din Chioggia, regia Vlad Trifas și, sperăm, va și fi câștigat trofeul), film românesc, dar și în producții internaționale precum Walking with the enemy, Backdraft 2, The Hard way șamd. Joacă în numeroase piese de teatru alergând între teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Metropolis și Toma Caragiu din Ploiești și îi place să le dăruiască celor mai tineri decât el din propria experiență.

Bineînțeles că mersesem pregătită la întâlnire cu un set de întrebări exacte și pe alocuri plictisitoare, dar serioase, de care am uitat complet când am început să povestim, așa că te invit să fii pregătită pentru un interviu atipic, care sper să îți placă atât de mult cât mi-a plăcut mie. Dar cel mai bine, te las să îl cunoaști prin intermediul propriilor povești în interviul care urmează:

Bogdan, stai în Ploiești, de unde spuneai la un moment dat că nu ai vrea să pleci…

Da, pentru că îmi place enorm echipa de acolo, de la teatru. Orașul e posibil să fie cel mai urât oraș din România, alături de Bacău, Buzău, Zalău, și se pare că tot ce se termină în „ău” este aproape sinistru. (râde) Dar echipa este minunată! Îmi convine și pentru că este un nod foarte bun, dacă sunt cu motocicleta, fac 45 de minute din centrul Ploieștiului până-n centrul Bucureștiului. Altfel fac 16 minute până-n Otopeni. Sunt aproape de Iași dacă trebuie să mă duc acasă, sunt aproape de munte, aproape de mare.

Aveai foarte multe spectacole și erai tot timpul într-o alergătură înainte de pandemie. Ce ai făcut când s-a oprit totul?

M-am orientat spre Băile Netflix. (râde) S-a închis totul: jucam la Bulandra, la Comedie, Metropolis, la Târgoviște… și deodată s-a închis tot. Slavă Domnului, la Ploiești s-a jucat cât de cât. Acum deja reiau colabările, reintru în normal.

Altfel, ai învățat să gătești?

Nu, dar m-am jucat cu fiul meu, am învățat tot felul de măscări. Sper că a contat și pentru el că am stat mai mult pe acasă. L-am dus la școală, am redescoperit ce lucru mare e să îți duci băiatul de mână la școală. El este destul de mare de acum, iar eu am o pretenție de tată, o pretenție stupidă, să îl țin de mână. Și azi dimineață, înainte să ne vedem, l-am dus la școală. Am simțit că îi era puțin jenă când l-am luat de mână, eu mă țineam agățat cumva de mâna lui, el voia să își tragă mâna… cumva încă nu îi pot da drumul. Îmi dau seama că ar trebui să fac asta, dar mă țin acolo cum stau corbii pe creangă (râde). Ce să fac? Este o chestiune involuntară, dragoste pură sau cel puțin așa traduc eu dragostea pură: când te ții de celălalt și nu îi mai dai drumul.

Bogdan Farcaș
Bogdan Farcaș

Nu e oare mai mult o formă de dependență nesănătoasă?

Este singura mea pretenție, de fapt nici nu aș numi-o pretenție, mă apucă uneori să îl iau de mână când îl duc la școală. Altfel, îl îndemân să iasă, să se joace pe stradă, nu îl sufoc. Mai ales că noi am fost destul de mult timp plecați: am fost în Zanzibar, în Sri Lanka, șamd. Și l-am luat cu noi peste tot. L-am învățat să doarmă pe troler în tren.

Crezi că faptul că ești actor te face să fii și un altfel de tată?

Nu cred. Tata zicea la un moment dat ceva foarte smart (bine, atunci credeam că n-are dreptate, dar mi-am dat seama că nu era chiar așa), se uita la mine și îmi spunea (mă scotea din sărite): „Eu ca tine am fost. Când auzeam…” Doar că avea dreptate, pentru că problemele sunt cam aceleași, esența este aceeași. El nu simte că tatăl lui este acctor sau mama lui este actriță, pentru el suntem „mama și tata” sau cel care rage după mine să intru în casă ca să îmi fac temele. „E cel care mă verifică la scris, cel care se supără că nu vreau să citesc. E ăla care se dă exemplu pe el: eu, l-a vârsta ta…” Da, am ajuns la prostia asta. Mai ales că băiatul meu nu suportă teatrul, pentru simplul motiv că el este un copil care a crescut în cabine de teatru, hoteluri. Faptul că stătea mai puțin cu prietenii și mai mult prin cabină… A ajuns să nu îi placă. Cel puțin pentru moment.

Ce face în prezent filmul Neidentificat?

Filmul Neidentificat s-a terminat de montat, a fost la Varșovia, eu și cu Dragoș Dumitru am luat Premiul Special al Juriului, s-a modificat un premiu pentru că membrii juriului au simțit nevoia să ne ofere premiul pentru nu Cel mai bun ci Cei mai buni actori, pentru relația energetică pe care am avut-o noi. Apoi, filmul a fost la Milano, o să meargă la TIFF, apoi se va lansa oficial în cinematografe, cu o întârziere de 5-6 luni din cauza pandemiei.

Dragoș Dumitru are o poveste de viață foarte interesantă…

Dragoș este din Buzău, a crescut într-o casă de copii, și toată viața lui s-a luptat cu asta. Este o minune de om. Ne-am împăcat foarte bine de la început. Chiar înainte de filmare a venit la mine acasă, a stat la mine o noapte, ne-am cunoscut, ne-am legat cumva energetic.

Cum a fost la casting?

A fost un casting la care m-a chemat Cătălin Dordea, la George Bogdan Apetri. Bineînțeles că știam cine este și am început să tremur (zâmbește). Clasicele reacții. Apoi am așteptat într-o stare din aia, cum așteaptă omul rezultatul la tomografie (râde). După vreo două luni, m-a sunat Dordea și mi-a zis să merg la un alt casting. Inițial la astfel de casting-uri vine foarte multă lume, după care procesul se tot scurtează. De exemplu, tu poți să fii un actor foarte bun, dar să nu te potrivești pe un rol din punctul de vedere al energiei sau chiar și fizic, un alt exemplu: actrița aleasă să fie prea scundă sau să nu aveți o chimie bună împreună, să nu vă potriviți vizual.

Contează foarte mult, în cadrul unui casting, ce partener ai?

Contează enorm, una dintre cele mai importante reguli de la casting este să te potrivești cu ceilalți, și nu numai cu partenerul, ci cu toți ceilalți. Ți s-a întâmplat vreodată să mergi pe stradă și să vezi niște oameni despre care să spui: „Chiar se potrivesc?!” Nu cuplu, în general, o gașcă de prieteni chiar. Iar filmul prezintă o poveste și atunci oamenii din el trebuie să se armonizeze cumva între ei. Plus că nu mai este ca pe vremuri, acum trebuie să prezinți o poveste normală, identificabilă, pe care să o simți, cu care să te identifici, să te poți pune în situația aceea. Atunci trebuie să poți vizualiza un grup de oameni cu aceeași energie.

Cum te-ai simțit cu Vasile Muraru, și el parte din echipa Neidentificat?

Cu el m-am simțit minunat! Cu Ana Popescu, care este soția mea în film, m-am înțeles de asemenea foarte bine. Ana îți mulțumesc mult! Ești o minune! Am trecut eu prin vreo patru-cinci casting-uri, după care a urmat casting-ul pentru soția mea, perioadă în care am dat casting cu mai multe fete ca să vedem care s-ar potrivi cu mine. A fost Ana.

Cât de mult te identifici cu personajul tău, Florin?

Nu, în acest caz, nu pot să spun că m-am identificat, pot să spun însă că am lucrat foarte mult timp înainte. După ce am luat casting-ul, am început să mă întâlnesc cu Bogdan, să repetăm, la fiecare repetiție tu adaugi ceva din substanța omului pe care îl interpretezi. Am început să merg și la sală, am slăbit 11 kilograme în două luni.

Cu ce începi, de fapt, pregătirea pentru un rol?

La Neidentificat nu pot spune că am făcut research, este o situație foarte delicată acolo, e greu ca actorul să facă research în cazul unei crime. Dar ce am făcut zi de zi, săraca soția mea, în fiecare dimineață repetam cu textul, cu situațiile… În general, tu nu lucrezi să joci acel om, ci să devii acel om. Este un antrenament emoțional, înafară de antrenamentul fizic, de învățatul de text, înafară de tot ce presupune un rol, vorbim realmente despre un antrenament emoțional. Este continuu, 24h din 24h. Și așa începi să devii, să fii personajul tău. Eu când am început filmările, eram deja descreierat. Pentru că, după ce am terminat filmările, Ioana, soția mea, mi-a reproșat că eram prea rece cu ea. Pentru că eu, apoi mi-am dat seama, mi-a luat ceva timp să o fac, eram cumva încă acolo. Nu e ca în filme, dar rămâi cu o amprentă, cu o potcoavă emoțională în suflet.

Cât de mult poți interpreta tehnic?

Se poate și așa, doar că am impresia că nenorocita aceea de cameră vede tot. (zâmbește) Vede și dacă ai mâncat alaltăieri.

De ce crezi că uneori, ca spectator, îți place atât de mult un cuplu dintr-un film, încât la final parcă îți pare rău că actorii nu sunt împreună și în viața reală?

Aceasta este o chestiune pe care pare că au inventat-o americani, deși s-ar putea să spun o prostie. De aceea contează casting-ul, chimia de care îți spuneam mai devreme. Există o poveste celebră legat de filmul Notebook pe care îl văd toate femeile. Nu l-am văzut sau l-am văzut, dar l-am uitat. Dar în filmul acela — povestea aceea de dragoste care a marcat feminitatea mondială, toate femeile și-au obligat iubiții să fugă la Notebook (râde) — actorii principali nu se suportau. În acest caz, ne întoarcem iar la research-ul emoțional, la a deveni personajul tău, peste care intervin alte o sumedenie de lucruri: regie și tot ce ține de producție. Poți fi fenomenal, dacă nu ai DIPY fenomenal, s-a terminat. La teatru, există câțiva oameni în background, dar doar tu, actorul te vezi pe scenă, iar spectacorii vin și spun „Ce frumoasă e piesa de teatru!” Adevărul este că teatru este frumos, să nu vorbim prostii. Mai ales la cum este astăzi, teatrul este superb. Sunt atât de multe spectacole bune, dar chiar bune. Însă, la film nu poate lipsi nimeni din puzzel, fiecare om este un executant, chiar și tu ca actor ești un executant care încearcă să pună în practică povestea regizorului. Pe de altă parte, vin cei care pun în imagine ideea regizorului, iar ei nu pot face asta dacă nu au lumini bune, după care poți avea luminile perfecte, dar dacă nu sunt cablurile întinse bine și se tot întrerupe lumina, ai pierdut poate jumătate de zi de filmare. Eu doar dau un exemplu. Fiecare om, până și tipa sau tipul care face sandișuri — sărut-mana pentru masă — are bucățica lui foarte importantă în cadrul unui film.

Te rog, să mai revenim puțin la Florin, din Neidentificat, i-ai înțeles alegerile?

Da, i le-am înțeles, nu ai cum să nu înțelegi. Gândește-te așa, fiecare om, indiferent ce face în această viață, el are o motivație în spate. Chiar și un criminal, de aceea se duce la proces și când este întrebat De ce ai făcut asta?, el are un răspuns. Nu prea zic habar nu am. Că motivația lor contravine moralei universale, contravine epocii (cum acum 300 de ani era în regulă să îți bați nevasta, iar bărbații aveau o motivație care corespundea vremurilor), asta este altceva. Eu nu cred în alb și negru, mi se pare că întotdeauna în viață lucrurile sunt gri. Eu, Bogdan Farcaș, nu cred că este ok să judeci pe cineva. Nu mi se pare în regulă să judeci pe nimeni în lumea asta pentru că nu ai fost în situația lui și chiar dacă ai fost, nu ai aceeași educație, nu ai aceeași familie, nu ai crescut cu aceleași îndrumări. Fiecare om are niște rotițe specifice. Noi, ca societate, am învățat să acceptăm că există o morală universală, un set de reguli din care e bine să nu ieșim pentru că altfel ar fi haos. Ca să respectăm ideea de ordine și să nu intrăm în haos am creat un cod care s-a modificat permanent de-a lungul timpului, ceea ce este normal.

Bogdan Farcaș: „Neidentificat, mai departe de rasism, sexism șmad., rămâne o poveste de dragoste. Un om care iubește până la capăt, care nu poate să treacă, o dragoste absurdă.”

Ai jucat în mai multe producții străine — cum este să joci cu producători, regizori, actori străini?

Îmi place mult mai mult să job cu români pentru că se stabilește o punte emoțională, cei de afară pe de altă parte ei sunt cumva mult mai profesioniști, fiecare este pe bucățica lui, nu se dau indicații, există un fel de formalitate în care totul este ok, totul este un zâmbet. Și atunci trebuie să fii tu foarte atent. Acum, am văzut regizori români tineri care, iarăși, au senzația că dacă îi dai o indicație actorului îl jignești. Principiul meu este că nu îl jignești de nicio culoare, ci că noi doi ne adunăm și încercăm să facem cea mai bună treabă și dacă tu îmi vii mie cu o indicație, aceea nu este critică.

Ce părere ai despre regizorii despre care se spune că „chinuie” actorii la filmări, cum se spune despre Cristi Puiu, de exemplu?

Fiecare om este așa cum este el, vine cu un bagaj în spate. Foarte multă lume spune că Cristi Puiu urlă, țipă etc, dar așa este el și pe de altă parte, el are un bagaj de cunoștințe fenomenal, hai să fim onești. Cristi Puiu rămâne Cristi Puiu.

Ai avut și experiențe cu regizori la polul opus?

Da, Bogdan Apetrei. O să fac o glumă parafrazând în același timp: nu știam cum să mă mut cu el. (râde) Este de o blândețe și de o modestie… și el este profesor la Columbia, în state. Apărea cu o cămășuță cadrilată, cu o blândețe pe care nu am mai remarcat-o decât în teatru la un regizor cu care am lucrat foarte mult, Cristi Juncu.

Cum tratezi relația cu regizorul, în general?

În primul rând, relația dintre actor și regizor începe cu mari emoții. regizorul te vede, nu știi dacă așteaptă ceva de la tine, el așteaptă să își găsească personajul. Tu îl știi, nu îl știi, ai mai lucrat cu el sau nu ai mai lucrat, de auzit auzi de toți. Vii cu niște emoții în spate și nu prea știi ce să simți, încerci să te adaptezi personajului și să stabilești o punte emoțională. Eu am un defect, nu știu dacă îl au toți sau numai unii: mai trag din când în când cu coada ochiului, sufletește vorbind, să vezi dacă i-a plăcut sau nu, dacă mă place. Aștepți o confirmare. Regizorul îți poate strica și viitorul într-un film, de exemplu. Am lucrat anul trecut cu o studentă, Alma Buhagiar, care m-a sunat pentru scurtmetrajul ei de licență, am lucrat cu Adrian Titieni și cu Iulia Lumânare. Alma a luat marele premiu la Cinema iubit și acum este nominalizată la Gopo cu acest scurmetraj cu noi. Rugămintea mea înainte de a începe lucru a fost când ceva nu e bine, spune-mi. Dacă ți se pare că sunt teatral, spune-mi, pentru că mie îmi place foarte mult filmul, și cumva lucrez infinit mai mult teatru. Și chiar dacă nu vrei, rămâi cu anumite obiceiuri, durează o perioadă până te adaptezi pe film, pe cameră, pe nuanță. De aceea, i-am spus: spune-mi exact ce crezi, direct, nu mă jignești. Atunci scoatem împreună lucrurile care nu sunt ok, pentru că noi lucrăm împreună ca să fie bine.

Ai fi putut să fii regizor?

Nu, niciodată. Nu cred că am talentul acesta. Cred că este vorba despre ce te mână. Cunosc actori care au devenit regizori, buni, buni. Au făcut actorie și dintr-o dată au devenit regizori excelenți. Ceva i-a dus acolo, mi se pare că măcar dacă îți spui problema la un moment dat, înseamnă că există un interes. Consider că nu am nimic de spus în regie pentru că în viața mea nu mi-am pus problema de a deveni regizor, nu a venit din măruntaiele mele nimic regizoral vreodată. Ah, vin chestii regizorale în ceea ce mă privește, nu știu dacă țin de ego sau de regie (zâmbește). Vizualizez anumite situații care țin doar de mine, în viața mea nu am reușit să văd la alți colegii așa ceva. Să zic: la tine ar fi mai mișto așa.

În ceea ce privește experiența filmelor, ai un moment de referință?

Da, multe. Orice fac. De aceea mi se întâmplă să și sufăr la filmări. De exemplu, am lucrat la un moment dat cu cineva care, nu știu din ce motiv, nu prea dădea indicații, îți oferea un soi de libertate mai stranie. În astfel de cazuri, nu ai un stâlp de care să te ancorezi acolo, și atunci intri într-un soi de derivă și nu mai știi dacă a fost sau nu a fost bine. Dar, de departe, cea mai mare provocare pentru mine a fost Neidentificat. De departe. A fost pentru prima oară când mi s-a dat timpul să lucrez pe metodă, de la forma fizică până la marginile psihiatrice ale personajului. Monologul din final, povestea din final, o scenă foarte importantă cu Ana, scena interogatoriului… au fost repetate și tot repetate.

Crezi că te identifici cu un anumit tip de rol, că regizorii/ publicul te-au încadrat într-un anumit tipar?

Type casting se numește pe afară. Atunci când ești distribuit în funcție de ce crede lumea despre tine. Nu cred, sau poate da. De exemplu, în filmele străine am jucat toți mafioții est-europeni, cu accentul ăla ciudat (râde), altfel spus am băgat la mafioți de mi s-a făcut rău. Dar, de exemplu, în The Necessary Death of Charlie Countryman, unde am jucat alături de Shia LaBoeuf, Evan Rachel Wood, Mads Nikkelsen, Melissa Leo, am interpretat rolul unui proprietar de hostel dubios, în lumea lui, un rol foarte diferit de cele cu care eram obișnuit. În film românesc nu am ajuns într-un type casting în primul rând pentru că nu am jucat în așa de multe filme românești, și sper să nu ajung. În teatru, în mod bizar, poate 85% joc comedii.

În teatru ai jucat de toate, piese ale unor scriitori consacrați…

Cehov rămâne preferatul meu.

De ce tocmai el?

Pentru că este cel mai uman scriitor. Shakespeare este minunat, are un limbaj excepțional, ține de inteligență, doar că Shakespeare nu este pentru toată lumea. Pentru că limbajul poetic nu se mulează pentru orice, trebuie să ai o disponibilitate să auzi (și mult mai mare să îl joci) Shakespeare. Pe când Cehov este cumplit de uman, știi, este vorba aceea: la Cehov se stă la masă, se bea cafea, se bea ceai și se sinucid oameni. Cehov este despre interior, despre emoție pură. Cehov e dragoste. E dragoste nedeclarată în toate formele ei.

FOTO: Bogdan Farcaș – Miriam Dumitrescu.

Citește și: De vorbă cu Daniel Pavel, gazda emisiunii Survivor România

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.