Ioana Flora: “Nu te opri niciodată din a încerca mai mult…”

By  | 

Ne-am întâlnit la cea de-a 19 ediție a festivalului TIFF, exact în dimineața după premiera filmului Început, în care interpretează un personaj feminin de o complexitate aparte, Ana. Și am descoperit o actriță la fel de puternică precum mi-o imaginam, de-o naturalețe  și o generozitate aproape ireale, în echilibru cu ea și cu tot ce o înconjoară, cu o pasiune imensă, nativă pentru meseria pe care o practică. Află mai multe despre Ioana Flora, după 20 de ani de căutări…

De Bianca Dragomir

Început, filmul cu care ai venit la TIFF 2020. Cum este relația ta cu personajul pe care îl interpretezi, Ana?

Ana este într-o situație delicată, specială și la limită. Nu vreau să ofer spoiler, de aceea nu o să spun prea multe detalii, dar apropierea de ea a fost cu foarte mari emoții și grijă față de toată povestea prin care trece. Nu mi-a fost ușor să intru în pielea personajului, dar m-a ajutat toată echipa, locul unde am filmat, partenerul meu, relaționarea cu întregul mecanism al lucrului propriu-zis. Povestea a fost ajutată și de faptul că eram izolați în munți, chiar am stat acolo două săptămâni, ceea ce se întâmplă și personajelor, ceea ce ajută întotdeauna ca mintea să se izoleze și să fie doar în acea poveste. Este un cuplu care se retrage în munți dintr-un motiv anume, și noi chiar eram izolați în munți. Zăpada din film a fost zăpadă adevărată, până la genunchi, frigul a fost frig, condițiile au fost cele care au fost, și atunci totul servea povestea.

E prima oară când ai parte de o astfel de experiență, în reaitate ești mai degrabă o persoană citadină?

Nu, culmea, sunt foarte legată de natură. Partea pozitivă a acestei pandemii este că a scos omul puțin din citadin, din propriul apartament și a început să se conecteze mai mult cu natura. Acum câteva zile m-am întors din Biertan, Richiș, Viscri, Râșnov unde am repetat pentru un spectacol în aer liber. Așa că, a fost o bucurie experiența filmului Început, mai ales că nu mă mai cățărasem pe munți până atunci, am făcut chiar niște antrenamente mici de cățărat cu tot echipamentul necesar, am urcat pe munte până la refugiul Dianei, în Piatra Craiului… A fost o provocare pozitivă pentru mine.

Din izolarea Anei, care a fost cea mai mare provocare pe care ai resimțit-o?

Puterea de a-și asuma propria situație, propria condiție și curajul cu care ia decizia de a se izola de lume. Am discutat despre asta cu Răzvan Săvescu (regizorul filmului) destul de mult, este o decizie extremă, pe care foarte puțini oameni ar avea curajul să o ia.

Ai face vreodată un astfel de gest?

Nu pot cerceta asta, e greu să te apropii de o astfel de situație așa încât să te gândești la propria ta viață, „cum ar fi?”, „dacă ar fi?”. Pot spune doar că admir genul acesta de atitudine. În raport cu personajul Anei, pot doar să-i admir decizia.

Când joci un rol atât de puternic, care te obligă să integrezi o problemă chiar la limită, până unde are loc această interiorizare? Apoi, după ce ieși din rol, rămân urme, dobândești temeri noi?

Trăiești cu asta o vreme. Temerile, în general… încerc să le estompez. Temeri avem cu toții. Asta cu temerile a fost una dintre temele mele personale, de a încerca să nu am frică de nimic, pentru că frica te oprește din tot ce îți dorești, te împiedică să faci lucruri mărețe. Un exemplu simplu, dacă ți-e frică să călătorești cu avionul, cel mai probabil nu  vei călători foarte mult. Apropo de personaje, rămâi o vreme acolo, sau cel puțin în timpul filmărilor ești acolo, în acea poveste, nu ai cum să evadezi din ea, iar în calitate de actor îți asumi astfel de perioade, mai ales dacă este o temă grea. Nu ai de ales, dacă vrei să fii autentic.

Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj european, pentru filmul „Cadoul de Craciun”, regia Bogdan Muresanu, Oscar 2020 shortlisted)

Ai simțit vreodată că în urma unei experiențe actoricești ai devenit (mai) ipohondră, de exemplu?

Eu am fost ipohondră, dar în momentul când s-au născut copiii mei, am scăpat de ipohondrie. Cred că m-a pus puțin pe picioare, pentru că trebuie să fii foarte prezent, concret și productiv, și cumva să rezolvi lucruri — nu mai e timp de ipohondrie.

Te rog, spune-ne câteva detalii despre cum a fost casting-ul pentru Ana, sau dacă Răzvan Săvescu știa deja dinainte că acest rol este pentru tine?

Am fost la casting asemenea tuturor celorlalte 50-60, nici nu știu câte actrițe au fost. La aceste casting-uri te întâlnești cu restul colegilor care sunt cumva în aceeași zonă cu tine. Au existat mai multe etape; după ce am luat rolul, regizorul mi-a mărturisit că, într-un fel, a știut de la prima etapă că eu voi fi Ana: am jucat o scenă în care el era partenerul meu, am făcut un anumit gest care i-a confirmat „Da, ea este Ana.” Apoi, a mai tot verificat ca să fie complet convins. Într-adevăr, un gest poate să facă diferența.

În contextul pandemiei, ce drum va avea filmul?

Ca în cazul tuturor celorlalte filme, întrebarea rămâne în picioare, și nu există deocamdată un răspuns. În mod normal, un film urmează un circuit de festivaluri care acum și ele s-au amânat. Peste două săptămâni ar fi trebuit să plec la Sarajevo, cu Otto Barbarul, o altă premieră a Ruxandrei Ghițescu, ceea ce nu s-a întâmplat pentru că festivalul, chiar în ultima clipă, a decis să se mute în online la fel ca majoritatea celorlalte festivaluri. Sarajevo fiind un fel de „Curajosul festival al festivalurilor”, pentru că ei au zis inițial că vor ține festivalul offline, având în vedere că l-au început pe timp de război — nu îi oprește pe ei o pandemie. Și totuși iată că i-a oprit.

Ai interpretat atât de multe femei – Lavinia în Periferic, Iubi în Pescuit Sportiv, Ileana în Domestic, Paula în Acasă la tata, Betty în Marfa și banii și multe altele. Cum este să fii în pielea atâtor femei?

Este un schimb: și eu împrumut din mine personajelor acele zone care se potrivesc, și ele îmi (re)învie zone din mine. Când apuci să joci mult, începi să ai senzația că poți fi în atât de multe feluri încât până și în viața privată se întâmplă lucrul acesta cu un switch rapid. Într-o fracțiune de secundă poți să îți modifici acea persona, este un joc al minții, care cred că se întâmplă tuturor actorilor, o ușurință de a fi altfel.

Ceea ce îți complică sau îți ușurează viața?

Poate să ți-o complice pentru că, de exemplu, eu chiar sunt genul care se duce ușor în alte povești de viață, în alte repere personale, sociale, conjuncturale. Este unul dintre aspectele care, structural, mă ajută în această meserie. Antrenând-o într-o măsură destul de mare, poți să îi confuzezi pe oameni, nu mai știu nici ei cum ești, cine ești în anumite momente… Totuși, viața te aduce cu picioarele pe pământ: când ești mamă, ești mamă mereu, iubită ești mereu, fiică ești mereu. Marlon Brando spunea că oricum jucăm niște roluri sociale: când ești fiica cuiva nu te comporți ca la o petrecere. Faci oricum un switch, doar că în cazul actorilor se întâmplă la puterea a zecea. De fapt, coerent te țin valorile pe care le ai; dacă ai valori precum armonia și sinceritatea, acestea te ajută să fii constant. Restul este o joacă socială. Și bineînțeles, există niște unelte care te ajută să intri și să ieși din rol.

„Otto Barbarul”, în regia lui Ruxandra Ghițescu, foto: Norbert Fordor

Ești o actriță iubită. „Meryl Streep a României”, îți este lăudată mereu forța cu care joci… Este important să ai genul acesta de confirmări?

În iubirea față de această meserie, ce îți dorești cel mai mult este să îți faci bine treaba, și atunci când apar astfel de confirmări sunt valoroase, este o validare absolut necesară oricărui om care face orice, nu numai teatru. Mă fac să simt că sunt pe drumul bun. În același timp primează căutările mele, sunt eu cu mine în această meserie, cu progresul pe care îl fac, cu ceea ce vreau să ating. După 20 de ani de meserie, multe lucruri se așază și îți oferă oarecum o liniște. Dar se datorează a 20 de ani de căutări, de întrebări. Și nu trebuie să te oprești niciodată din a încerca să faci mai mult, mai divers, mai… să îți accesezi alte zone.

Ai modele?

Meryl Streep este unul dintre modelele mele. De la noi, Mariana Mihuț, Victor Rebenciug; un actor senzațional era Ștefan Iordache. Sunt mulți actori „în gura cărora mă uitam” și mă uit în ontinuare. Poți învăța, poți fura de la ceilalți mereu, și mereu e bine să cauți să fii surprins de niște performanțe actoricești. Uite, recent: Melissa Leo în Frozen River, sau Edward Morton. Modele ai mereu, dar nu la modul acela în care să vrei să fii exact ca ele. Trebuie să te păstrezi exact așa cum ești tu, cu mijloacele tale, să vezi care sunt resursele tale. Imitația nu a funcționat niciodată. Știi de ce nu a funcționat? Pentru că există fenomenul „neuron oglindă”: neuronul oglindă al spectatorului oglindește emoția celui de pe scenă. Dacă el nu are emoția, dacă se preface sau imită, neuronul oglindă detectează că ceva este în neregulă. Dacă este autentic, atunci neuronul oglindă o să se activeze și o să simtă aceeași emoție, o să simtă empatie.

Te-a intimidat vreodată cineva din industria filmelor, a teatrului?

Cred că capacitatea de a intimida o are doar cel care își dorește asta, cei care sunt generoși nu te vor intimida niciodată pentru că mereu vor vrea să îți ofere ceva din cunoștințele lor, din emoționalul lor. Sunt de părere că nu trebuie să lași să te intimideze niciodată nimeni, și nu trebuie să intimidezi pe nimeni niciodată, ci să oferi  tot ce ai mai bun din tine. În prezent, sunt și în situații în care predau, și am ajuns la concluzia că trebuie să împarți cu acei oameni dornici să audă. Felul în care o faci trebuie să fie neapărat cu generozitate. Situația de a oferi mai departe, de a sprijini sau a ridica oamenii la început de meserie, cum s-a întâmplat cu spectacolul Despre ce vorbim când cântăm despre iubire: un proiect al Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), realizat cu patru muzicieni și doi actori, și unde am fost mentor alături de Luiza Zan, și regizorul Adrian Sitaru (cu care am colaborat pentru mai multe proiecte și filme). Trebuia să fim și să devenim cu adevărat niște mentori.

Ai un anumit tabiet care te ajută să nu te consumi prea mult după un spectacol?

Am avut ieri un Q&A la 10 pentru TIFF, cu oameni tineri și mai puțin tineri aleși pentru acest program dedicat celor „la început de drum”. Mi s-a adresat exact această întrebare: cum intri, cât stai, cum stai, când ieși, cum te menții (zâmbește)? Le-am explicat că este un proces de obișnuință, care ține de specificitatea filmului, poți avea o secvență, o filmezi, după care ai o pauză. Dacă ai o zi când trebuie să livrezi ceva foarte dificil din punctul de vedere emoțional, stai acolo, cu povestea în tine, cam toată ziua. De exemplu, într-unul dintre ultimele filme pentru care am filmat, aveam o secvență grea exact după masa de prânz — am decis să nu iau masa de prânz. Începi să te cunoști, știi că dacă mănânci, apoi îți vine să tragi un pui de somn (zâmbește). Ai niște secrete ale tale pe care le înveți cu timpul, și îți spui singur: „nu mă duc să glumesc cu colegii, stau mai departe puțin, ca să mă concentrez” (este experiența mea personală), alții, din contră, intră în lume, glumesc. Fiecare își are propriul mecanism. Căutările mele au luat formă în timp ce am acumulat din ce în ce mai multă experiență. Unele experiențe sunt valoroase doar pentru că îți arată ce nu trebuie făcut. Dacă ești actor la început de drum trebuie să cauți, să mergi la toate probele, chiar și la cele cu care nu te potrivești neapărat — trebuie să te obișnuiești și cu sentimentul că ai fost cumva „refuzat”, că trebuie să lupți pentru fiecare lucru mic pe care îl obții. Acesta este unul dintre parametrii care definesc un actor: ești „cel ales” sau cel care „nu este ales”; dacă ești regizor — ești cel care alege. Trebuie să înveți să nu „o iei personal”, să nu îți hrănești nesiguranța, orgoliile.

Pare că actoria șlefuiește personalitatea…

Ce știu sigur este că îți conștientizezi foarte puternic fiecare emoție, și fiecare gând. Înveți, cu o precizie de chirurg, ce simți în fiecare minut, ceea ce mulți oameni, se pare, nu fac. Mi-au spus asta oameni din afara meseriei. Până să am această discuție, credeam că toți ne analizăm așa cum o fac eu. Tu, când ești actor, știi în fiecare secundă ce se întâmplă cu tine.

A rămas, în istoria filmului autohton, că Marfa și banii, în care ai jucat rolul lui Bety, în 2001, a declanșat mișcarea „Noul val” din filmul românesc. Cum ai resimțit tu acest fenomen?

Simțeam de atunci, nu că va fi un val, dar simțeam de atunci că este altceva, adică simțeam un nou limbaj cinematografic pornind de la scenariu, replicile propriu-zise, până la felul cum a fost regizat, filmat, concept de imagine, joc actoricesc etc. Totul se alinia unui concept complet nou față de ce se întâmplase până atunci în România. Nu că se întâmplase rău până atunci, dar era un limbaj al unei noi generații. Îmi pare bine că s-a creat un val pentru că un val are puterea mai mare decât un simplu exemplu, și s-a creat un val pentru că era un exemplu foarte bun. E ca în cazul picturii renascentiste: au fost doi, trei pictori geniali care au creat ucenici, apoi s-a format un val din care s-au născut alte talente, cu amploarea pe care a avut-o întreg fenomenul.

„Lebensdorf”, în regia lui Vali Hotea, foto: Vlad Bâscă.

Ai lucrat și pentru proiecte de televiziune. E diferit față de film, teatru? Matthew Perry, cel care l-a interpretat pe Chandler în Friends, spunea că avut un șoc când a trecut de la televiziune la teatru; când a ajuns la teatru îi venea să întrebe: „Cum, aici nu ne șterge nimeni la fund, ca în televiziune?”

(Zâmbește) Tot cam așa, dar la un alt nivel. La teatru, am zis la un moment dat că putem juca și într-un borcan. Aveam proiecte independente când noi ne căram și ne puneam pe poziții decorul. Din toate experiențele trebuie să extragi niște beneficii: partea cu căratul decorului ține de o deontologie a meseriei — cu atât mai mult îți iubești și respecți meseria. În televiziune, am avut diverse condiții de lucru, faci niște treceri, dar profesional vorbind s-au creat legături importante. Mie îmi plac toate zonele! Mi-a plăcut tot pentru că îmi place această meserie. Apoi, joci cumva diferit: este același proces interior, dar mijloacele diferă. În televiziune timpul este mai restrâns. De exemplu, am realizat câteva filme de televiziune care aveau un ritm extrem de alert, te schimbai imediat și intrai într-un nou cadru cu totul altă poveste emoțională, faptică. Așa, am construit unul dintre monoloagele de care sunt foarte mândră, mi-a ieșit bine într-o foarte mare agitație, fără niciun pic de așezare. Sunt niște munți pe care poți să îi urci și zici: „Wow!” Era monologul unei femeie, la Alcoolici Anonimi, foarte emoționant și greu de realizat — l-am făcut imediat. (câte povești de viață am interpretat…) În televiziune te obișnuiești cu viteza de reacție, cu concentrarea maximă, teatrul îți aduce alte beneficii. Dacă vrei să trăiești în opulență, nu trebuie să te faci actor, dar pentru mine contează cel mai mult munca artistică, nu aspectele exterioare. Nu sunt o actriță cu pretenții. Cel mai mult îmi respect meseria, și iubesc când ceilalți respectă același lucru.

Legat de poveștile pe care le-ai jucat. A fost vreo situație complet străină, pe care nu o înțelegeai, apoi, după ce ai interpretat rolul respectiv, ai zis: „Gata, înțeleg acum”?

Mi-a fost foarte greu să mă apropii de Ana. Nu știu în ce măsură am făcut-o 100%, dar am făcut tot posibilul. Sunt complicate situațiile când te raportezi la pierderi, ți-e greu să intri în acele zone. La nivel emoțional, trebuie să te duci până la capăt…

Ai lucrat cu foarte mulți regizori. Ai rămas cu o anumtă lejeritate în a lucra cu unii dintre ei? Ai avut vreo întâlnire definitorie?

Cu Adrian Sitaru am lucrat pentru ultimul proiect, și mi-am adus aminte că ne cunoaștem de 15 ani, și că suntem prieteni tot de atâta timp. Apoi, așa cum vorbeam cu cineva de curând, Crist Puiu a fost pentru mine cumva un prim mentor, de la care am învățat 80% din meseria de actor de film, deci a fost o întâlnire importantă. Cu Sitaru a fost acel gen de întâlnire în care felul lui de a fi te duce mai departe, unde nu ai fi putut ajunge fără el… îți oferă forme. De asemenea, Andrei Cohn, cu care am lucrat pentru Acasă la tata, m-a dus cu personajul Paulei într-o zonă în care n-aș fi știut să ajung fără el. Vali Hotea, acum în ultima producție, m-a dus într-un personaj pe care mi-l doream de mult: o tipă urbană, avocată, ușor răutăcioasă, care e de fapt o nefericită în sinea ei: multitudinea de fațete pe care le are, și prin îmbrăcăminte, și prin comportament, jocul care dă puțin în comic… de la toți am învățat, mai ales când au fost lucruri care m-au provocat pe mine, actrița. Nu vreau să desprind doar pe unii, și uite că am făcut-o. Au fost doar câteva exemple dintre multele experiențe de care am avut parte.

Îți este mai facil să joci momente dramatice, sau comice?

Îmi place comedia, deși nu sunt o actriță tipică pentru comedie. În facultate eram type cast: ingenuă dramatică. Nu mi-e greu să mă duc în zona aia, dar am căutat să învăț comedia fină, nu bufă neapărat. Întotdeauna am un zâmbet în spate, chiar și la personaje care nu sunt comice, de exemplu Paula este într-o situație comică la un moment dat, o joc cu seriozitate, dar în spate există un zâmbet, există niște mecanisme comice care se declanșează.

Îți place umorul…

Îmi place să râd, îmi plac oamenii care mă fac să râd, îmi plac oamenii optimiști, luminoși, și-mi place să mă înconjor de genul acesta de oameni. Îmi place inteligența și umorul. E prea scurt totul. În prezent, cu mult mai multă ușurință abandonez complicațiile. 

Ai ajuns la echilibru?

Am ajuns la o alegere promtă. Alegi, și dai la o parte, cât poți de mult, lucrurile care îți pot îngreuna viața. Pentru că, de la un anumit punct încolo, chiar nu mai e nevoie să faci asta. La 20 de ani, știi cât de tare mi-o complicam? Câte nefericiri aveam, te oprești în tot felul de chestii în care tu alegi să suferi, dar de fapt… trebuie să te bucuri de viață.

Tom Hanks spunea, pe scurt, că nu poți face umor dacă ai crescut cu piscină în curte, putând în fiecare zi din viața ta să mergi să înoți…

Nu poți, așa e. Constrângerile îți readuc niște resurse invizibile la suprafață. În situația de mai sus tu ești într-un confort, și este adevărat, actoria înseamnă a căuta inconfortul emoțional. Dacă nu există acel inconfort, conflict, nu ai povestea. Trebuie să cauți soluția. Căutarea inconfortului nu o poți face chiar la o piscină, frumos, cu un cocktail… nu-ți mai vine. Nu că nu ar trebui să le avem și pe acestea. Umor și inteligență nu înseamnă superficialitate. Unul dintre cei mai mari comedianți, Robbin Williams, care a fost inițial stand-up comedian, era genial și era de o tristețe incredibilă. Adică de o profunzime uriașă.

Totuși, nu trebuie să ai o viață dramatică, nu? Tu ai avut o copilărie fericită…

Absolut. Trebuie să cauți să nu ai o viață dramatică. Poți să observi poveștile oamenilor și să empatizezi cu ele, și asta îți aduce profunzimea. Nu trebuie să ai o viață tragică.

Există această prejudecată — dacă ești o actriță foarte bună, un scriitor celebru etc, nu prea poți să îmbini asta cu viața de familie. Tu ai doi băieți…

am doi băieți gemeni. Sunt perioade când filmez foarte mult, când sunt plecată, sunt perioade când nu se întâmplă asta atât de des. Constanța mea este atipică în viața lor: uneori stau foarte mult cu ei, cum uneori sunt plecată. Dar ei au 12 ani și jumătate, din momentul când s-au născut până-n prezent, întotdeauna energia mea s-a pliat în jurul nevoilor lor. Nefăcând rabat de la ce mi se oferea sau ce primeam pe plan profesional. Totuși plecările mele în afară s-au subordonat nevoilor lor — simțeam, când erau mai mici, că nu e momentul, făceam inconștient o alegere și nu luam proba respectivă. Nu împingeam atât de tare înainte, simțind inconștient că ei sunt prioritari. Dragostea pentru ei este, a fost și o să fie.

Dar poți fi mamă și dacă ai o carieră artistică…

Mama știi ce este? Noțiunea de mamă este o dimensiune emoțională, în primul și-n primul rând. Spunem că mama este cea care primește, oferă, refuză, cere: este o dimensiune emoțională importantă în viața unui copil dincolo de practicul lucrurilor. Contează și practica: dacă spui că ești mamă, dar ești tot timpul plecată, copilul nu va avea parte de tot ce poți tu să-i oferi. Nu sunt mama care se duce la birou de la 9 la 17, sunt mama care uneori e acasă, alteori e plecată la filmare, la repetiții. Săptămâna trecută, când am avut spectacole, de exemplu, au fost cu mine acolo, cumva ei au intrat în lumea părintelui, cât mai firesc. Ei știu ce este părintele lor, și fac parte din lumea asta. Ceea ce mi se pare fascinant.

Ai avut o copilărie atipică pentru marea masă, o copilărie poetică, ai făcut balet, cor, pian. Ai avut parte de serate literare chiar la tine în casă, unde venea Nichita Stănescu… Reiterezi ceva din copilăria ta, în ceea ce privește copilăria celor doi băieți ai tăi?

A fost un dar pe care l-am primit. Altfel, nu imit nimic. Ofer doar ce mi se pare autentic în relația mea cu ei. Probabil există unele lucruri care mi se repetă, probabil există unele repere care mi s-au transmis, pe care le transmit și eu mai departe. Ce mi s-a oferit mie cel mai puternic, dintre toate lucrurile privind copilăria, a fost un simț artistic și un fel de dorință de creea. Aceasta este esența copilăriei mele. Oameni care au creat și au generat artă.

Ai experimentat „acea revelație” de care tot spun femeile după ce devin mame: „Acum o înțeleg pe mama!”?

Da. Inevitabil, ca fată te raportezi la tată printr-o legătură foarte puternică. Dar la fel de puternică este și legătura cu mama pentru că ea îți este un exemplu de feminitate, care cuprinde și maternitatea. Și fie te identifici, fie încerci să fugi. Ambele sunt din iubire. Până la urmă găsești care sunt lucrurile preluate de la mama, care sunt cele preluate de la tata, și îți dai seama de propria identitate, separată și de el, și de ea, separat de toți ceilalți. Ține de o decizie conștientă.

Ai simțit nedreptăți de gen în lumea actorilor?

Nu am simțit-o la nivel personal, poate din naivitate, sau dintr-o prea mare încredere în oameni, dar nu am ajuns niciodată într-o situație delicată pentru mine nici ca actriță, nici ca femeie. Totuși, există o anumită notă feministă despre care se tot discută. Există un dezechilibru. Chiar acum am în plan un proiect care vizează 50 de femei, un proiect încă în fașă, la care am început să lucrez cu o echipă foarte cool de oameni din zona PR, ONG. Un proiect social-artistic din zona această a inegalităților, pe care l-am inițiat eu, și cred că este foarte important pentru tot ce înseamnă feminitate, femeie în România. Pentru că eu sunt o feministă! Însă contează ce gen de feminism vrei să propagi: exstă acela agresiv care se traduce în „e isterică”; în schimb mesajul trebuie transmis sub forma „hai să intrăm în dialog, nu să urlăm pentru drepturile noastre”. Doar cu înțelegere, așa cum este și într-o relație de cuplu, poți ajunge la soluții. Vreau să găsesc soluții, nu doar să etalez probleme. Pentru că am o voce, îmi doresc să pot să ajut.

În ceea ce privește proiectele viitoare, totul este încă incert în contextul pandemiei. Crezi că se poate face teatru doar în online?

Nu. Teatru se face cu sala plină.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *