Mara Calista, despre legile care stau la temelia egalității

By  | 

Dezbatem des problema egalității de gen/ a egalității de șanse, mai ales prin prisma experiențelor de peste hotare, însă în România realitatea este și mai dificilă, mai ales din punctul de vedere legislativ. Haideți să descoperim împreună pe ce legi ne putem baza?

De Bianca Dragomir

Iar pentru a clarifica contextul general, dar și aspectele pozitive sau mai puțin pozitive din mediul legislativ autohton privind statutul femeilor în societate, egalitatea de gen, violența domestică, nivelul de trai etc, am stat de vorbă cu Mara Calista, membră a Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați și a Comisiei pentru muncă și protecție socială, din 2016 până-n prezent. De asemenea, a absolvit un master de Politică, Gen și Minorități, înțelegând toate fațetele a ceea ce înseamnă inegalitatea socială.

CADRU GENERAL

Scriai, într-un articol: „se spune că dacă vrei să vezi gradul de maturizare sau dezvoltare a unei societăţi, este bine să te uiţi la cum sunt tratate femeile.” Cum tratează societatea românească femeile, în general?

Așa este și îmi mențin fără nicio rezervă afirmația. Mi-aș dori să răspund că femeile în România sunt tratate foarte bine, dar nu este un răspuns pe măsura realităților cotidiene. Există diferențe majore între segmentul rural și cel urban, însă și cel urban, la rândul lui, este fragmentat prin dezechilibre: sunt femei care câștigă mai bine, altele mai puțin, sunt domenii în care regăsim preponderent femei (a se vedea sistemul medical, educațional, partea care se ocupă de serviciile sociale), în schimb domeniile decizionale încă sunt ocupate preponderent de bărbați.

Inclusiv în politică regăsim mai mulți barbați decât femei. Vreau să vin și cu o veste bună: mediul privat a început să promoveze mai multe femei în funcții de conducere și asta mă bucură tare, înseamnă că deschidere există, experiența se dovedește pozitivă și avem deja un set de bune practici la care să ne raportăm!

Citește și: Ioana Flora: “Nu te opri niciodată din a încerca mai mult…” 

Strict din perspectivă legislativă? Cam unde suntem față de alte țări pe care am putea să le considerăm repere?

La nivel European lucrurile se îndreaptă într-o direcție bună și recomandările sunt ca și România să avanseze din acest punct de vedere. Țări precum Germania, Franța, țările nordice cu precădere acordă o importanță foarte mare femeilor pentru că deciziile politice și economice le privesc deopotrivă (au totuși cea mai mare pondere în populația activă), iar implicarea lor trebuie să fie pe măsură.

Cea mai mare preocupare acum este cea axată pe măsuri care să vină în sprijinul femeilor, a familiilor, oferind o serie de măsuri precum munca la distanță, flexibilizarea programului de lucru și finanțarea educației timpurii. Scopul acestor măsuri de încurajare este de a nu mai exista venituri (încă) diferențiate pe sex, implicit pensii inegale, iar viața de zi cu zi să devină ceea ce îmi place să numesc un parteneriat sănătos. Ambii parteneri muncesc, ambii aduc bani în casă, ambii cresc un copil sau mai mulți dacă își doresc și pot, împreună, să fie la fel de implicați politic, economic și social.

Care au fost cele mai importante schimbări legislative care susțin femeile și ce legi mai lipsesc din spațiul autohton ca să putem spera că lucrurile se vor îmbunătăți?

Cadrul legislativ a fost mult îmbunătățit în ultimii 10 ani, însă nu este numai o problemă legislativă, ci și o problemă de aplicare a legilor și de relaționare instituțională. Mă refer aici, de exemplu, la legea privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați și la legea privind prevenirea și combaterea violenței domestice care mi se par cele mai importante. Egalitate de șanse trebuie să se aplice în toate cazurile, nu numai atunci când decid unii sau alții din funcțiile vremelnice pe care le au.

În ceea ce privește fenomenul violenței, deși România a aderat la Convenția de la Instanbul cu privire la combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, încă avem un grad ridicat de cazuri în acest sens, iar ele s-au resimțit cu precădere în această stare de urgență. Cadrul legislativ există, însă instituțiile responsabile au probleme mari în a trata cu seriozitate violența domestică, dar și în a monitoriza și a interveni punctual atunci când ordinele de restricție sunt încălcate spre exemplu. Însă cea mai importantă provocare pe care o avem de depășit este cea a mentalităților. Din păcate, încă sunt persoane care ne trimit la cratiță și la crescut copii pentru că acelea sunt “domeniile la care femeile se pricep” sau persoane care cred că “bătaia este ruptă din Rai”. Până nu o să înțelegem că spațiul decizional, fie el politic sau economic, trebuie să implice în egală măsura și femeile, nu o să avansăm deloc din acest punct de vedere, mai ales atunci când vorbim despre decizii care se aplică cu precădere în rândul acestui grup țintă.

Care este drumul de la Lege la Practică?

În România există în prezent o dezbatere radicală între egalitatea de gen și indentitatea de gen. Nu o să intru în această polemică pentru că vom avea nevoie de multe pagini pentru o astfel de discuție. Atunci când vorbim despre egalitatea de gen, în România lucrurile sunt diferite din cauza abordărilor (încă) tradiționaliste în ceea ce privește profesiile, remunerarea, accesul pe piața forței de muncă, identitatea de gen, mai exact din perspectiva a ceea ce ar trebui să facă femeile și bărbații din punctul unora sau altora de vedere. Spuneam mai sus că femeile încă sunt identificate cu „cariera de mamă” și de „îngrijitoare”, în timp ce bărbații sunt „aducătorii de banii în casă”. Majoritatea am depășit demult această barieră de identitate învechită și ne-a luat ceva timp și efort, dar este greu de înțeles pentru mulți că a fi mamă nu înseamnă că nu mai poți fi, spre exemplu, femeie antreprenor sau că a fi femeie nu înseamnă că nu poți lucra și nu te poți dezvolta în domenii cheie de decizie cum sunt politica sau managementul unei entități publice/ private.

Spuneam și mai sus: domeniul legislativ este cuprinzător, practica instituțională este cea care lasă de dorit. Ne place sau nu să recunoaștem, atenția pe care o acordă statul prin instituțiile sale femeilor încă lasă de dorit, și am avut multe cazuri de acest fel chiar în cadrul Comisiei pentru egalitate de șanse între femei și bărbați al cărui membru sunt. Ca să îți faci o idee, în Parlament, Comisia pentru egalitate de șanse între femei și bărbați este considerată o Comisie secundară, marea majoritate a proiectelor ajung în această Comisie doar pentru a fi avizate, nicidecum pentru a fi dezbătute probleme de fond.

interviu Mara Calista

VIOLENȚA DOMESTICĂ

În ceea ce privește violența domestică, ce legi ne susțin, care sunt instituțiile care ne-ar putea fi sprijin și ce ți-ai dori să se mai implementeze așa încât nicio femeie să nu mai poată spune: „Nu mă ajută nimeni, nu pot ieși din această situație”?

Răspunsul la această întrebare este unul complex, dar vreau să explic puțin situația din România pentru a ne face o idee. Legea cu privire la combaterea violenței în familie, Legea 217/ 2003, a fost modificată și răspunde în mare parte problemelor care există în România. De la publicarea acesteia în Monitorul Oficial, însă, lucrurile se complică. Principala instituție care se ocupă cu primirea plângerilor este Poliția Română.

Aici cea mai mare problemă este lipsa unei monitorizări a celor care comit acte de violență, iar în acest sens au fost mai multe proiecte legislative depuse cu privire la monitorizarea sub formă de brățări electronice, însă niciunul concretizat până în prezent. Aceasta ar fi cea mai bună metodă de urmărire și intervenție pentru ca în multe cazuri să nu mai ajungem la tragedii, la crime sau la traume pe termen lung ale victimelor. Ordinele de restricție se judecă cu prioritate de către Instanțele de judecată, dar degeaba ai un Ordin de protecție dacă de cele mai multe ori agresorul recidivează sau chiar își ucide victima pentru că a îndrăznit să ceară ajutor.

Citește și: Ce trebuie să știm despre violența domestică 

O altă problemă este cea a dăposturilor pentru victimele violențelor domestice, adăposturi inexistente în fiecare județ sau măcar la nivel regional. Cele care există sunt slab finanțate sau nu se ocupă de (re)integrarea victimei în spațiul economic și social. Știm bine că majoritatea victimelor sunt dependente financiar de agresori, deseori au și minori în întreținere, iar acestora le este îngrădit dreptul la viață economică și socială pentru că nu se pot dezvolta sau întreține singure.

Consilierea psihologică este iarăși un element cheie: o traumă lăsată de violența fizică sau psihică asupra propriei persoane sau chiar asupra altor membri ai familiei, mai ales asupra copiilor, lasă urme emoționale adânci. De cele mai multe ori, victimele se tem să o ia de la început, se tem să se (re)integreze pentru că au fost prea mult timp hărțuite, opresate, bătute și/ sau supuse unor violențe psihice și fizice greu de imaginat. Trebuie să recunosc că, din păcate pentru instituțiile statului român, dar din fericire pentru victime, mediul ONG a reușit să preia o mare parte dintre aceste victime și să le ajute să depășească momente tragice. Dar nu aceasta este soluția pe termen mediu și lung. Cele mai bune 2 soluții sunt cele cu privire la acordarea atenției cuvenite fenomenului violenței domestice și a combaterii ei, dar și finanțarea adecvată a măsurilor imediate în sensul celor prezentate mai sus.

MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ

Cum se transformă în practică tot ce se întâmplă în interiorul Comisiei pentru muncă și protecție socială?

Diferențele majore pe care le regăsim sunt acelea că încă sunt domenii preponderent accesate de femei și domenii preponderent accesate de bărbați. De aici se trag și toate inegalitățile ulterioare cu privire la segmentul salarizării, dar și la cel al pensionării. Legea 153/2017 privind salarizarea în sistemul public din România nu face diferențe bazate pe gen, însă încă regăsim, în spațiul public din România, mai multe femei angajate în asistența socială de exemplu și mai mulți bărbați doctori; mai multe femei asistente sau infirmiere și mai mulți bărbați ingineri sau cercetători. Acest lucru este surprinzător, totuși, întrucât numărul femeilor care absolvă studii superioare este mai mare decât cel al bărbaților. Din cauza faptului că femeile se regăsesc preponderent în domenii mai slab salarizate decât cele ale bărbaților, inclusiv diferențele cu privre la nivelul pensiilor se resimt mai mult. De aceea riscul de sărăcie este mai mare în rândul femeilor decât în cel al bărbaților. Am să vă dau cel mai elocvent exemplu, cel al locului meu de muncă. În Parlamentul României, la alegerile din 2016, doar 19% din locuri au fost ocupate de femei, restul sunt bărbați. În total, suntem 465 de aleși, deputați și senatori.

În ce lume (politică) ți-ar plăcea să trăiești?

Trebuie să recunosc că mi-ar plăcea să trăiesc într-o țară care își apreciază semenii deopotrivă. O țară în care meritocrația contează indiferent de sex și în care lupți pentru ce-ți dorești, știind că fiecare zi vine cu noi rezultate apreciate. Mi-ar plăcea lumea aceea politică în care există dezbateri reale și de substanță cu privire la nevoile societății în care trăim, care pune accent pe finanțarea domeniilor importante cum sunt educația și sănătatea. Mi-ar plăcea o societate incluzivă, care nu judecă după aparențe, care nu ține cont de sex și de rolurile de gen și care acceptă că femeile sunt un pilon foarte important în fiecare domeniu de activitate, o societate sigură, cu legi clare și instiuții implicate, o societate civilizată în care, de ce nu, să se spună Bună seara! pe stradă oamenilor chiar daca nu se cunosc în mod direct între ei.

Citește și: Feminină și feministă? Care-i diferenta?

PROIECT DE LEGE, by Mara Calista

Am să îți vorbesc despre cele mai importante domenii în care am activat și pentru care nu am renunțat nicio secundă la toate instrumentele pe care le-am avut la îndemână: dezbaterile din Comisiile de specialitate din Parlament, dar și menținerea legăturii cu ministerele de resort. Mă refer aici la 2 proiecte de lege foarte dragi mie cu privire la persoanele cu dizabilități, care între timp au și devenit legi, acte normative ce s-au referit la accesibilizarea tuturor domeniilor pentru persoanele cu dizabilități, de la sănătate, la educație, la integrarea în muncă și la adaptarea infrastructurii. Alte 3 proiecte pe care le-am depus și sunt acum în procedură parlamentară se referă la creșterea natalității în sensul asigurării unui pachet medical dedicat mămicilor ce provin din medii defavorizate, la asigurarea unui pachet-trusou ca suport și ghidaj pentru proaspetele familii în primele săptămâni de viață ale bebelușului, dar și la posibilitatea finanțării educației timpurii în rândul angajaților instituțiilor publice dacă acestea își doresc să se întoarcă mai devreme în câmpul muncii. Evident, în fiecare proiect m-am concentrat pe dorința de (re)integrare a femeilor în câmpul muncii, pe siguranța unui venit și pe certitudinea unei pensii care să le asigure un trai decent.

Sunt ușor subiectivă în acest sens, trebuie să recunosc (zâmbește). În primul rând pentru că sunt proaspătă mămică și am înțeles din experiența directă care sunt provocările de ordin social și economic, dar mai ales pentru că am absolvit un master de Politică, Gen și Minorități, adică, altfel spus am studiat despre ce înseamnă inegalitatea socială.

„Cea mai mare preocupare acum este cea axată pe măsuri care să vină în sprijinul femeilor, a familiilor, oferind o serie de măsuri precum munca la distanță, flexibilizarea programului de lucru și finanțarea educației timpurii.”

„În Parlament, Comisia pentru egalitate de șanse între femei și bărbați este considerată o Comisie secundară.”

„Riscul de sărăcie este mai mare în rândul femeilor decât în cel al bărbaților.”

„În Parlamentul României, la alegerile din 2016, doar 19% din locuri au fost ocupate de femei, restul sunt bărbați. În total, suntem 465 de aleși, deputați și senatori.”

FOTO: Arhivă personală

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *