De ce feminismul autohton dezamăgește atât de multe femei?

În martie, o lună pe care o dedicăm cu atât mai mult femeilor, am creat o masă rotundă digitală pentru a vorbi despre mișcările feministe din România… sau mai degrabă despre lipsa lor de impact. La masa rotundă: Miruna Dumitrescu, fondatoarea Femeie., deputat Mara Calista, Billie Rose, fondatoarea Noi ce putem face? și membră ACCEPT , sociolog Vladimir Ionaș, psiholog și membră A.L.E.G Diana Lupu.

În România, una dintre puținele consecințe concrete a mișcării #metoo (cea mai renumită mișcare feministă din lume din ultimii ani) a fost concedierea lui Călin Ionescu (Rimaru), membru al trupei R.A.C.L.A., de la agenția de publicitate Centrade Cheil, în urma mărturiilor a zeci de femei care spun că au fost hărțuite sau agresate sexual de el. Au mai fost arătați cu degetul și câțiva profesori universitari sau de liceu, însă fără vreo urmare vizibilă. În același timp, conform unei anchete la nivelul UE, se pare că, din păcate, 20–30% dintre femeile din România au fost agresate fizic cel puțin o dată începând de la vârsta de 15 ani, iar jumătate dintre femeile intervievate evită deseori situații sau locuri, de teamă că vor fi agresate fizic sau sexual.



Mai mult, în aceași eseu aflăm că fostul ministru de externe Theodor Baconschi a simțit că „sexul odinioară frumos” se urâțește prin această gălăgie lipsită de gust. Mircea Badea le-a explicat „duduilor” că habar n-au ce înseamnă hărțuirea sexuală. Avocatul de penal Adrian Briscan împarte femeile în „gâște” care tac de teamă și „drăcoase” care-și rezolvă singure problemele legate de hărțuire.” Iar cele mai multe femei care au mărturisit povești traumatizante au fost acuzate de mimetism social, sau altfel spus de faptul că au mai „imitat ceva de la americani”.

feminism
Protest în fața Ministerului Justiției, București, Ziua Femeii, 2017

Într-o altă dimensiune, dar parte din aceeași viață pe care o trăim hărțuirea femeilor în mediul online și, mai ales, pe rețelele de socializare, care variază de la contacte nesolicitate, provocare (trolling) și comportament agresiv pe internet până la hărțuirea sexuală și amenințarea cu violul și cu moartea, devine tot mai răspândită în societatea noastră digitală.

Citește și: Lecții despre feminism de la drag queens

Este aceasta doar consecința firească a faptului că suntem încă o societate tradiționalistă în ceea ce privește „rolul” femeii? Sau putem pune totul pe seama „lipsei de exercițiu” privind libertatea și egalitatea , apanaj al celor 50 de ani de comunism și alți 30 de ani de tranziție? Poate vocile de care amintim sunt și multe și puternice, dar încă nu suntem pregătiți să le ascultăm, pentru că nu suntem educați în acest sens. Ce ne spun specialiștii:

MIRUNA DUMITRESCU, fondatoarea Femeie.

Sunt doar 108 ani de când, noi, femeile, avem dreptul să votăm. 108, din cei 2021.”

Cred foarte tare că feminismul este în egală măsură despre bărbați.”

feminism
MIRUNA DUMITRESCU, fondatoarea Femeie.

Cu Miruna Dumitrescu m-am întâlnit pentru prima oară în 2019 ca să povestim despre proiectul Femeie., o lecție de empatie pro-bono pentru și cu femei, o cărămidă pusă la temelia unei case, așa cum chiar ea ne mărturisea atunci. În 2021, am discutat cu ea despre faptul că în România vocile care susțin drepturile femeilor nu se fac încă auzite, mai ales în ceea ce privește abuzurile împotriva lor.

Ne mai trebuie multe cărămizi…

Cred că o casă se construiește în timp, ca să continuăm metafora. Sunt 108 ani de când avem dreptul să votăm. 108, din cei 2021. Și chiar și așa, cu dreptul la vot în buzunar, majoritatea femeilor de azi au crescut cu bunici sau chiar cu mame agresate fizic de bărbatul familiei. Nu doar în România, peste tot în lume. Frica față de sexul puternic poate fi explicată aproape genetic, dacă ne uităm numai un pic în spate – la nici două generații distanță și realizăm că ea este perpetuată de secole. Trăim pentru prima oară într-o lume în care bărbații se tem de ce ar putea păți în cazul în care ar întrece limita cu o femeie. Este pentru prima oară când femeia a reușit să își creeze un spațiu și un context favorabil pentru a vorbi, și a atras de partea ei și bună parte din sexul masculin. Acum cred că suntem departe de unde am plecat și departe de unde ar trebui să ajungem – adică la un echilibru, la o egalitate reală care să ne lase să funcționăm mai degrabă în baza meritocrației, decât în baza genului, oricare ar fi el.

Lipsa de susținere Media

#metoo este o mișcare feministă împotriva hărțuirii și violenței sexuale, în special la locul de muncă. Cazul cu Rimaru a fost unul aproape pozitiv  ̶  și când spun asta, mă refer la faptul că femeile au avut curajul să vorbească despre ce au trăit și că sistemul din care a făcut parte a avut decența de a acționa în conformitate. #metoo scoate în evidență o problemă de sistem care acoperă, care ascunde, care minte. Așa cum ai menționat și tu, în multe cazuri nu se întâmplă nimic, ceea ce ne arată doar cât mai avem de mers înainte. Problema abuzului și a violenței asupra femeii în general intră, din punctul meu de vedere, într-o altă categorie care, desigur, ține și ea de un sistem, de data asta un pic mai mare. Cele două pot fi totuși conectate – și ne putem gândi așa: dacă unei femei educate, cu acces oriunde și-ar putea dori i-au trebuit peste 10 ani ca să recunoască public că a fost abuzată în context profesional, cam cât de repede ar putea vorbi o mamă a 3 copii din Dolj, spre exemplu? Da, feminismul începe cu vocile femeilor dar nu poate schimba nimic decât dacă vocile lor sunt auzite, încurajate și susținute.

Despre lipsa susținerii media, cred că e dificil de vorbit într-un an ca 2020. Eu sunt genul care preferă să se focuseze pe ce merge bine. Am văzut campanii care își propun să ajute femeile abuzate în contextul actual de carantină, remarc din ce în ce mai multe campanii de 8 martie despre drepturi și din ce în ce mai puține despre flori, din ce in ce mai multe ONG-uri care ajută real femei, gale dedicate femeilor si luptei lor – ca cea la care ne-am întâlnit chiar și noi, și cred că e datoria noastră să contribuim la lista asta, fiecare cu proiectul ei, cu bucățica ei de adevăr. Cu cât noi vom continua în demersurile noastre, cu atât vom fi mai prezente și mai greu de ignorat, de media sau de oricine altcineva.

Comunitatea LGBT și mișcările feministe

Femeile din comunitatea LGBT se raportează la mișcările feminist la fel ca orice altă femeie care sustine feminismul. Până la activism și din tot sufletul. Pe stradă, acasă, din fața laptopului sau de pe telefon, fiecare așa cum știe și cum poate. Ce le diferențiază pe ele de restul constă în dubla discriminare și faptul că asta cauzează o suferință mult mai mare, produsă pe mai multe niveluri. Acesta este însă și parte din motivul pentru care ele sunt o inspirație de forță și umanitate pentru femei ca mine.

feminism
Protest în fața Ministerului Justiției, București, Ziua Femeii, 2017

Cultura mișcărilor feministe… nu există

Cred că această cultură a mișcărilor feminist se crează în timp ce vorbim și, cum spuneam mai devreme, cred că ține de fiecare dintre noi să lucrăm la a o face vizibilă, atât de vizibilă că nu va mai putea fi ignorată. E responsabilitatea fiecăreia dintre noi să ne aducem contribuția așa cum știm. Dacă te uiți la știri, pare uneori că problemele în statele occidentale sunt chiar mai mari în 2021 decât cele din Romania – vorbim de interzicerea avorturilor și de exemple care denotă o mentalitate cel puțin învechită și abuzivă. Reacțiile sunt, evident, pe măsură. Cred ca noi, în România, ar trebui să ne focusăm pe a nu lăsa ca lucrurile să degenereze vreodată atât de rău și să continuăm să lucrăm la acea cultură a activismului feminist. Cred că cea mai mare problemă rămâne în continuare abuzul fizic și violența domestică însă sunt și alte probleme care țin de feminism pe care trebuie să le rezolvăm. Și mai cred foarte tare că feminismul este în egală măsură despre barbati. Ei pot fi cei mai mari aliați și suporteri ai noștri. E despre noi, nu despre noi versus ei.

Citește și: Feminista noastră preferată: Miruna, autoarea Femeie.

DEPUTAT MARA CALISTA

În Parlamentul României, în legislatura 2016-2020, au fost adoptate mai multe legi cu privire la hărțuirea psihică, fizică, sexuală sau chiar morală la locul de muncă.’

Hărțuirea cibernetică, inclusiv cea sexuală, precum și a amenințărilor online a victimelor a devenit faptă penală, parte a modificării Legii nr. 217/ 2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice.”

Din păcate, feminismul este perceput acum ca fiind un mecansim de luptă al femeilor împotriva bărbaților, ceea ce nu reprezintă în niciun caz ideologia feministă.”

feminism
Deputat Mara Calista

Lipsa de reacție a societății

Aș spune mai degrabă că e o reacție anemică. Găsesc cel puțin două motive: rușinea și frica victimelor dacă ar povesti autorităților sau chiar superiorilor ierarhici despre comportamentul de hărțuire. Din păcate, problema majoră este reacția deloc pe măsura gravității faptelor a  autorităților publice, aceeași pe care o regăsim și în cadrul unor companii de a “accepta tacit” un astfel de comportament din partea angajaților sau chiar din partea structurilor de conducere. România încă nu acordă importanța cuvenită fenomenului hărțuirii, care deseori ia forma hărțuirii sexuale. Justficările întâlnite se referă la  „o glumă între colegi” sau chiar atitudinea de genul “a fost un compliment, nu știi să apreciezi”. Genul acesta de reacții nu ar trebui trecute cu vederea!

În Parlamentul României, în legislatura 2016-2020, au fost adoptate mai multe legi cu privire la hărțuirea psihică, fizică, sexuală sau chiar morală la locul de muncă. Sper ca sancționarea acestui comportament să ducă la schimbarea mentalităților conform cărora femeile, pentru că da, ele sunt cel mai des hărțuite, nu sunt la locul de muncă cu nimic inferioare, iar ele trebuie tratate cu respect ca orice alt angajat.

Reglementări legislative

Reglementările la nivel european sunt transpuse și în legile din România, iar documentul de bază în acest domeniu este reprezentat de Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare care prevede clar fapta contravențională a discriminării bazate pe gen la locul de muncă, precum și a tuturor implicațiilor pe care acest comportament îl are. Este adevărat, deși există cadrul legal care interzice aceste forme de discriminare, totuși, acestea forme de abuz au loc adesea, câteodată în cadrul unor entități la care nu ne-am aștepta, fie ele publice sau private.

Citeam nu demult, la mijlocul anului trecut, Strategia privind egalitatea de gen 2020 – 2025 pe care Comisia a transmis-o în atenția Parlamentului European, unde se pune un accent foarte mare pe egalitatea de șanse, eliminarea oricăror forme de abuz, hărțuire sau discriminare pe baza de gen și gândirea unor politici publice la nivelul statelor membre UE care să vină în sprijinul femeilor și a eliminării oricăror diferențe de gen în materie de ocupare a forței de muncă. România, ca stat membru, trebuie să ajungă la un nivel al decenței și al respectului instituțional mutual între toți angajații, indiferent de sex.

Lipsa exercițiului manifestațiilor feministe

Răspunsul meu aici s-ar putea să te dezamăgească. În România, mentalitățile de genul „femeia la cratiță” încă sunt prea des întâlnite și manifestate. Aici este și marea noastră problemă, cea a schimbării mentalităților. Până nu vom înțelege că o femeie poate la fel de bine să fie managerul unei companii sau poate la fel de bine să fie parte din aparatul decizional la nivelul politicilor publice, nu vom reuși să depășim această etichetă care este atribuită încă multor femei, respectiv cea de mamă, ca o profesie de sine stătătoare, cea care pregătește masa soțului când ajunge acasă, cea care nu poate gestiona resursele financiare ale familiei, cu atât mai puțin să le și producă și da, din păcate, chiar eticheta de obiect sexual sau reprezentantă a sexului frumos, în cel mai gol de conținut mod cu putință.

Teoretic, pare că femeia este egală în drepturi și libertăți cu bărbatul, practic, societatea românească se manifestă des în sens contrar. Și aici e vorba de educația de acasă, de la școală, din comunitate. Soluții? Să vorbim deschis și clar despre problemele pe care le avem și să căutăm rezolvarea fără să ne blocăm în ancorări tradiționaliste de tipul “femeia să stea cu un pas în spatele bărbatului”. Pot merge în același pas și să se ajute reciproc. Dar asta înseamnă respect reciproc. Mai e de lucrat la nivelul mentalității.

feminism
Protest în fața Tribunalului București, Ziua Femeii, 2019

Abuzurile din mediul online

Mă bucur că îmi adresezi această întrebare pentru că vreau să le informăm pe citititoarele noastre despre faptul că această activitate a hărțuirii cibernetice, inclusiv cea sexuală, precum și a amenințărilor online a victimelor a devenit faptă penală încă de anul trecut, parte a modificării Legii nr. 217/ 2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice. Mă refer aici la Legea nr. 62/2020. Este drept că legea prevede foarte clar gradele de rudenie care pot exista între victimă și agresor, pentru răspunderea penală, prevăzute la art. 5 al legii. Următorul pas va fi discutarea aplicării acestor prevederi și către o sferă extinsă pentru hărțuirea cibernetică, care să se refere la orice fel de agresor, fără să existe legătură de rudenie între aceștia sau să fie asimilate aceste persoane celor care au stabilit relații asemănătorare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, actuali sau foști parteneri.

Legi versus autorități locale

Conduită există, cadrul instituțional și legal există, normele de aplicare sunt redactate, problema este una a abordării celor din instituțiile publice de ordine și siguranță la acest fenomen (câteodată superficial), dar și al subfinanțării unui sistem centralizat al agresorilor. Vorbeam și cu altă ocazie despre finanțarea unei baze de date centralizate la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, precum și la nivelul Ministerului Justiției care să conțină clar datele agresorilor, precum și comportamentul acestora (redresare sau recidivă), dar mai ales supravegherea acestora cu un sistem al brățărilor electronice care să prevină clar posibilitatea acestora de a reveni asupra victimelor pentru curajul pe care l-au avut în a face o plângere penală împotriva lor.

Sexualitatea nereglementată strict ar putea duce mai degrabă la teroare decât la emancipare?

Cred că  nu suntem deloc pregătiți  ca societate pentru sexualitatea liberă. Recursul la tradiție, care ia forme de conservatorism periculos pentru progres, adularea patriarhatului, foarte mult resimțit în România, duc la o atitudine înapoiată cu privire la noțiunile de sex, gen și libertate și tot acest mixt generează mai degrabă haos, ură și judecăți subiective decât crearea unei societăți care respectă drepturile si libertățile omului. Ale fiecărui om.

O cultură coerentă a feminismului

Cred că într-o societate democratică, în România anului 2021, ar trebui să avem foarte clar definite noțiunile de egalitate de șanse, de egalitate de gen și de acces egal pe piața forței de muncă. Din păcate, feminismul este perceput acum ca fiind un mecansim de luptă al femeilor împotriva bărbaților ceea ce nu reprezintă în niciun caz ideologia feministă. Din păcate, de-a lungul istoriei și nu doar în România, feminismul a îmbrăcat mai multe forme ideologice pentru a putea răspunde curentelor cu privire la ignorarea și stagnarea drepturilor și libertăților femeilor, dar mai ales a asupririi acestora în câmpul economic, social și politic al societății.

Feminismul ar trebui înțeles ca o formă de susținere ca răspuns la nivelul scăzut al normalității condiției femeii în societatea noastră. Mă refer aici la respectarea în egală măsură a drepturilor și libertăților femeilor, la eradicarea fenomenului violenței domestice, la eradicarea fenomenului traficului de persoane (majoritaratea fiind femei și copii), la eliminarea dublei zile de muncă, dar cel mai important, la accesul egal în câmpul muncii atât al femeilor, cât și al bărbaților, fără diferențe de salarizare sau accedere la funcții de conducere, fie că vorbim despre mediul public sau cel privat.

Citește și: Mara Calista, despre legile care stau la temelia egalității

BILLIE ROSE, fondatoarea Noi ce putem face? 

Normalitatea ne-o construim din majoritatea de povești pe care le consumăm, nu mai contează dacă este bine sau rău atâta timp cât toată lumea face la fel.”

Cred că este important să vorbim despre cum am putea să rupem cercul violențelor.”

Există normalizarea abuzului prin repetiție și mutarea baremului pentru bine și rău.”

feminism
BILLIE ROSE, fondatoarea Noi ce putem face?

Există voci elocvente

Înțeleg că din anumite perspective pare că nu există voci care se fac auzite, dar eu trăiesc zi de zi într-o comunitate feministă plină ochi cu voci elocvente și puternice pe care eu le aud. Nu sunt puține, sunt locale, sunt foarte diverse, și se exprimă foarte bine și în scris, muzică, teatru, dans, arte vizuale și destule filme. Cred că o parte din problemă este că suntem la răscrucea dintre mijloace de comunicare, în care cei mai mulți dintre români sunt încă conectați doar la marile canale media, iar cei care privesc la noile forme de comunicare, adică mici reviste independente, cărți publicate de edituri noi, teatru independent, etc sunt încă puțini. Dar asta nu va rămâne așa la nesfârșit, și toate aceste voci se vor face auzite. E doar o chestiune de timp.

Cele mai mari abuzuri în ceea ce privește relațiile intime din România

Încerc să mă feresc să mă gândesc la ce ar fi „mai grav” sau „mai puțin grav” pentru că simt că nu ajută să compar durerea unei persoane supraviețuitoare cu a alteia. Există destulă violență fizică în relațiile intime, și poate fi tentant să o așezăm pe primul loc, pentru că este ușor de identificat și de demonizat. Foarte abuziv și traumatic poate fi violența prin control, direct sau indirect. Există parteneri extrem de geloși, care vor să controleze toate interacțiunile sociale pe care le are partenera lor, dar există și destui parteneri care cred că partenera lor este cumva inferioară, slabă, naivă sau proastă, și atunci încearcă să îi controleze întreaga viață, pentru că știu ei mai bine. Există violență sexuală și viol. Există violență emoțională care le face pe supraviețuitoare să devină dependente de agresorii lor, prin credința că nu s-ar putea descurca dacă aceștia îi părăsesc. Există frica de a pleca, pentru că în tentativele de a pleca izbucnesc cele mai grave violențe. Mai există normalizarea abuzului prin repetiție și mutarea baremului pentru bine și rău. Oamenii au putere să se adapteze, si pot să îndure și cele mai grele condiții dacă se întâmplă zilnic și nu au de ales. Devine noul „normal”. Pentru persoanele care au fost abuzate și în copilărie, este „vechiul normal”. Și chiar dacă pleci, agresorul știe unde lucrezi, cine sunt prietenii tăi… unde să te duci? Nici statul și nici societatea nu oferă protecție și susținere. E dificil.

Tradiționalism cu multe prejudecăți

Poveștile pe care le spunem și le consumăm. Este greu să întorci capul într-o librărie, într-un playlist pe YouTube, într-un catalog online de filme, sau un cinematograf și să nu dai peste conținut cu femei care sunt răpite și se îndrăgostesc de răpitor, imagini cu femei hărțuite în fața unui public pasiv sau amuzat, femei „puternice” dar care tot au nevoie de bărbați să se descurce. Femei care nu ar fi nimic fără bărbații din viața lor. Propriile mele rude mi-au spus că sunt îngrijorate că mă descurc prea mult singură, și asta intimidează bărbații, și că ar fi bine pentru mine, măcar să par mai dependentă, dacă nu pot fi decentă și să fiu cu adevărat dependentă. Felul în care ne ținem în cap conceptul de „normalitate” este diferit de felul în care ne ținem în cap conceptul de „moralitate”. Normalitatea ne-o construim din majoritatea de povești pe care le consumăm, nu mai contează dacă este bine sau rău atâta timp cât toată lumea face la fel.

Și ar mai fi o problemă, distanța față de un personaj este cam aceeași ca distanța față de o femeie dintr-o poveste dintr-un ziar local. O fată hârțuită un întreg film care la final se îndrăgostește miraculos de hărțuitor, (scrisă de vreun bărbat celebru care nu a stat niciodată mai mult de 15 minute atent la o femeie) este mult mai aproape de fata bătută/ violată din ziar decât propria mamă, soră, iubită. Avem reguli diferite pentru cei apropiați de noi față de „ceilalți”.

Flashmob împotriva abuzurilor sexuale și violenței, în fața Ministerului Afacerilor Interne, 1 Martie, 2020

Mimetism social

Într-un fel, au dreptate cei care spun că s-a creat un mimetism social. Este luat de la americani. Întâi am citit în limba engleză și mult mai târziu în limba româna despre abuz în relații și consimțământ. Întâi am simțit pe pielea mea hărțuire sexuală și violență în relații și mult mai târziu am raționalizat că asta ar putea și că trebuie să se oprească. Întrebarea ar fi: „De ce este alăturarea mișcării #metoo un lucru negativ?” și de ce vor acești bărbați albi cis heterosexuali să discrediteze această încercare? Aceste femei își spun adevărul trăit și își susțin argumentele la îndemnul altor femei din altă parte. Iar acești bărbați vor să facă să pară că aceste mărturii nu sunt adevărate.

Nu există sancțiuni pentru că cei responsabili cu sancțiunile sunt din același grup cu cei care s-au indignat la auzul „gălăgiei” feministe. Vechea normalitate, în care este în regulă să îi vorbești secretarei tale despre decolteul cămășii sale, chiar și de față cu alții, și să o pipăi pe fund cu amenințarea că o dai afară dacă face „scandal” este o situație care le convine acestor bărbați. Ei au toată puterea și nimeni nu le poate face nimic. La un nivel instinctiv, ei nu vor ca asta să se schimbe. (Nu, nu cred că se gândesc la asta conștient, cred că doar reacționează emoțional și inconștient la amenințarea că și-ar putea pierde o bucățică de putere.)

Consimțământ în 2021

Nu fac poliția discursului. Orice discuție publică despre subiect teoretic e binevenită, chiar și în contradictoriu. Oamenii învață, se adaptează, își actualizează ideile. Dar trebuie să fim atenți la pozițiile de putere ale interlocutorilor. De multe ori vedem dezbateri publice pe subiecte sociale în care unul dintre interlocutori „făcea și el un exercițiu academic interesant de analiză și gândire liberă” în timp ce celălalt interlocutor trebuie să își justifice și apere persoana, drepturile, viața, existența. Nu ne putem imagina același fel de discurs și același fel de argumente din aceste poziții atât de diferite. Mai trebuie să fim atenți și la felul în care discutăm despre tonurile persoanelor care vorbesc. Un bărbat care vorbește mai tare este considerat „înflăcărat și puternic”, în timp ce o femeie care vorbește mai tare este etichetată ca „isterică și vrea scandal”.

De asemenea, cred că ar putea fi util să începem să facem o distincție între discuția despre consimțământ și discuția despre abuz. De cele mai multe ori mă bucur când văd că sunt luate împreună, dar uneori încep să se confunde. Consimțământul, în sensul în care vorbim acum se referă la exprimarea dorinței unor oameni de a face împreună niște lucruri intime. Tot mai mulți dinte noi știu că este un element important la începutul dar și în timpul unei relații. Problema consimțământului este în principal o problemă de educație. Dar și cei mai citiți și experți în consimțământ dintre noi pot să fie abuzivi cu partenerii lor. Abuzul partenerului intim vine de multe ori ca urmare a unor traume grave sau probleme emoționale ale agresorului. Cred că este important să vorbim despre cum am putea să rupem cercul violențelor.

Noi ce putem face? și ACCEPT

Noi ce putem face? a apărut ca răspuns a unui val de mărturii de abuz din relații al unui grup privat de peste 1000 de femei de pe social media. Este un spațiu de discuții și organizare de intervenții comunitare în cazurile de violență a partenerului intim. Scopul proiectului este să îi ajute pe apropiații unei persoane aflate într-o relație abuzivă să intervină și să facă să înceteze abuzul, în cazul ideal fără amestecul poliției sau al statului. Vreau să dezvolt un ghid pe care să îl distribui gratuit. Există exemple și metode de intervenții familiale și comunitare demne de cules și urmat și în comunitățile locale din România. Nu suntem obligate să luăm și să aplicăm pe nemestecate modelele de Accountability Processes dezvoltate de femeile de la Barnard College, dar cu siguranță ne inspirăm mult și de acolo.

Citește și: 7 femei celebre care vorbesc onest despre depresie

SOCIOLOG VlADIMIR IONAȘ

Nu este atributul mișcărilor feministe să rezolve această problemă, ci este obligația fiecărei societăți să educe proprii cetățeni astfel încât fiecare individ să se simtă în deplină siguranță.”

Ar trebui sa vedem ce se întâmpla după semnalarea unui abuz. Se schimbă ceva? Cum este sancționat cel care săvârșește abuzul?

Libertatea noastră se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt.”

feminism
Sociolog Vladimir Ionaș

Ca să înțelegem anumite reacții în cadrul unui stat și impactul pe care ele le au sau nu, trebuie mai întâi să înțelegem contextual cultural, sociologic, descoperind în același timp acele spații goale ce trebuie umplute, precum educația din România.

Diferențe culturale

În primul rând trebuie să ținem cont de diferențele culturale dintre SUA și Europa, mai ales Europa de Est. Campania #metoo a fost o campanie pornită de la Hollywood și a avut ecouri uriașe în Statele Unite. În Europa impactul campaniei a fost unul mai puțin important, iar în țările din Centrul și Estul Europei putem spune că a avut un efect și mai scăzut. Dacă ne uităm în urmă putem vedea că au fost mai multe voci în Europa care au luat o poziție mai degrabă critică împotriva mișcării #metoo (în special din Franța) considerând că demersul a devenit unul extremist mergând până acolo încât nu se mai face diferența între un compliment și agresiune verbală. Având în vedere diferențele culturale între diferite state ale lumii era de așteptat să existe reacții de diferite amplitudini în funcție de educație, cultură, tradiții. Ceea ce pentru o bună parte a societății americane a reprezentat ceva oripilant, pentru societatea franceză, mult mai deschisă, nu a fost ceva care să aibă un impact emoțional.

Dacă vorbim despre România, trebuie să avem în vedere diferențele uriașe de abordare asupra subiectului între urbanul mare și urbanul mic/ rural. Trebuie să avem în vedere istoria și cultura poporului român pentru a înțelege că, din păcate, trăim într-o societate în care femeia nu este protejată. Înainte de a avea așteptări de la oamenii simpli ai cetății cred că ar trebui să avem așteptări ca Statul să ofere protecția necesară femeilor, copiilor, atunci când aceștia au nevoie. Am avut în ultimii 30 de ani nenumărate cazuri de femei abuzate care nu au primit protecție din partea Poliției, chiar după nenumărate plângeri, și acestea au sfârșit tragic. Din păcate am văzut în ultimii ani și multe cazuri de blamare a victimei. Personal cred că România are nevoie de educație și de proceduri clare mai degrabă decât de o campanie, de implicare a autorităților atunci când le este solicitat ajutorul. Tradițiile, valorile, cultura se schimbă greu, dar se schimbă prin programe educaționale bine construite. Evident, totul pleacă de acasă, rolul fiecărei familii fiind de a impregna copilului valorile culturale cu care pleacă pe drumul vieții.

50 de ani de comunism și 30 de tranziție

În România exercițiul implicării societății civile, zeci de ani, a avut un înțeles diferit spre deosebire de Statele Unite ale Americii. Până în ultimii ani problemele le rezolvau autoritățile. Nu oamenii. De aici și reacția unei părți a societății la mărturisirile publice în astfel de cazuri. Pentru mulți dintre români astfel de afirmații făcute public te încadrau într-o zonă a rușinii. Victima unui viol, de exemplu, prefera să țină ascuns acest lucru tocmai pentru că devenea principalul subiect al discuției, presiunea socială făcând victima să se simtă mai vinovată decât violatorul. Impactul celor 50 de ani de comunism se vede încă și va mai dura mult timp până când urmele vor fi șterse.

Protejarea femeii – atributul societății

Abia acum cred că e foarte important să facem anumite diferențe între termene. Nu cred că problema hărțuirii femeilor (de orice fel) are vreo legătura cu mișcarea feministă. Din punctul meu de vedere tot ce ține de protejarea femeii și a copilului trebuie să fie atributul întregii societăți. De la vârste fragede băieții trebui să înțeleagă faptul că fetele trebuie protejate, iar fetele trebuie să știe că societatea le va proteja, iar atunci când este cazul trebuie să spună public eventualele abuzuri la care sunt supuse fără teama că vor fi stigmatizate. Este nevoie ca autoritățile Statului să acorde asistență și protecție tuturor femeilor care trec prin astfel de momente crunte, iar societatea trebuie să excludă acei membri care comit astfel de acte. Nu este atributul mișcărilor feministe să rezolve această problemă, ci este obligația fiecărei societăți să educe propriii cetățeni astfel încât fiecare individ să se simtă în deplină siguranță. În același timp trebuie să înțelegem foarte clar că problema hărțuirii sexuale nu este o problemă a tuturor bărbaților. Din păcate, ca urmare a mișcării #metoo, s-a creat și această percepție extremistă că toți bărbații sunt la fel. Nu sunt. Cum nu toate femeile sunt la fel, nici bărbații nu sunt toți la fel. Există o minoritate, un grup extrem de mic dintre bărbați care comit astfel de acte, de hărțuire, abuz sexual, dar nu putem extrapola la nivelul întregii populații masculine. O campanie de genul blame and shame nu rezolvă adevărata problemă a României. Ar trebui sa vedem ce se întâmpla după semnalarea unui abuz. Se schimbă ceva? Cum este sancționat cel care săvârșește abuzul?

Unde începe hărțuirea?

O întrebare care a fost pusă foarte des în ultima perioadă este unde se termină complimentele, dorința de inițiere a unei relații, lucruri absolut normale și firești între bărbat și femeie și unde începe hărțuirea? Istoric, cultural, antropologic vorbind bărbații sunt cei care fac oferta”, iar femeia este cea care acceptă sau refuză. Întrebarea este dacă oferta în sine poate fi considerată hărțuire sexuală, abuz sau aceasta intervine abia după refuz? Cred că nici 1000 de dezbateri pe acest subiect nu vor putea identifica un răspuns clar pentru că viziunea fiecărei femei în parte și a fiecărui bărbat diferă. Ceea ce, până la urmă, pentru a nu trăi într-o lume în care automatismele să devină normalitate, este bine.

Trebuie să investim în educație

Cred că societatea românească trebuie să investească major în educație. În educația de la vârste fragede. Când ai încă o problemă cu modul în care mulți dintre părinții din zilele noastre se raportează la discuția despre rolul bărbatului și al femeii în societate nu te poți aștepta ca lucrurile să se schimbe doar prin educația de acasă. Atunci, e nevoie ca școala să joace acest rol. Personal aș încerca să inserez în programa școlară cât mai multe ore de logică și de cultură civică. Le-aș explica tuturor elevilor rolul mișcărilor sociale, pozitiv, dar și negativ. Și cred că cel mai important cuvânt în societatea noastră ar trebui să fie respect”. Să știm să ne respectăm reciproc, să respectăm refuzul, să respectăm dorința celuilalt și să înțelegem că, așa cum spunea și John Stuart Mill, libertatea noastră se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt.

PSIHOLOG DIANA LUPU, membră a organizației A.L.E.G

feminism
Psiholog Diana Lupu, membră a organizației A.L.E.G

Subiecte TABU

Într-adevăr cultura mișcărilor feministe în România, alături de conceptul de feminism sunt văzute ca fiind subiecte tabu pentru mulți dintre noi. Însă, din activitatea pe care o desfășor alături de Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen (A.L.E.G.) am realizat că prezența vocilor feminine există în țara noastră însă puterea acestei voci vine din  numărul de persoane care se alătură cauzei, pentru că de aici vine schimbarea.

Și acum poate te întrebi, dar cum putem face asta într-o societate tradiționalistă? Ei bine, revin tot la vocile societății, deoarece cauza devine credibilă pentru marea majoritate dacă acesteia i se alătură mai multe laturi și voci ale societății. Ce vreau să spun este faptul că industria Mass-media, modele și persoane publice, programele educaționale  și nu numai sunt cele care pot să amplifice puterea vocilor feminine din România, pentru că ea există, dar are nevoie de susținere constantă.

Iar acum, vă invit să privim cu o lentilă a curiozității forma de indignare a multor bărbați din România. De ce spun curiozitate? Pentru că avem nevoie să înțelegem contextul care a contribuit la această reacție. În România  mișcarea feministă a fost întreruptă de perioada comunistă vreme de 50 de ani, iar asta  a intensificat stereotipurile de gen în societate. Apoi, în 1989, mișcarea feministă a luat formă predominant în context ONG  și nu de către societate la nivel macro. Am spus toată această scurtă “lecție de istorie” pentru că, înțelegând și analizând contextul, realizăm că este firesc  să nu avem un teren propice pentru orice mișcare socială. Nu avem o educație despre această istorie a mișcării feministe, iar mișcările din vest sunt văzute aici ca fiind un lucru nenatural.

Tipar psihologic

Fie că vorbim despre violența fizică, sexuală, emoțională sau economică, acestea au legătură cu tiparul tradiționalist și cu încurajarea stereotipurile de gen din societatea noastră. Mesajele pe care le transmitem și felul în care vorbim despre ce înseamnă o relație, ce rol are fiecare partener în relația de cuplu și ce cum să tindem spre o calitate relațională au un ecou puternic în societate.

Practica terapeutică m-a învățat că o schimbare vine cu multă rezistență, deoarece aduce sentimentul de impredictibilitate și nesiguranță. Mintea noastră caută să ne ofere o poveste coerentă despre mediul în care trăim, iar o schimbare, oricât este ea de benefică și cu o evidentă nevoie în societate este întâmpinată de reținere, teamă și rigiditate. Este important ca în fața schimbării să se afle o voce/ acțiuni ferme, constante ce să încurajeze o schimbare treptată, dar sigură.

Un rol important îl pot  juca femeile care au trecut prin situații și experiențe abuzive, dar care au rupt cercul violenței. Aceste învingătoare sunt modelele de reușită pe care avem nevoie să le încurajăm și să le susținem să vorbească pentru a ne arăta că există o cale prin care se poate ieși din violență. Este esențial să privim aceste femei ca pe o resursă, nu ca pe victime care nu au avut puterea necesară să realizeze în ce fel de relație au intrat. În concluzie, țările care pun accent pe conștientizare a violenței și a stereotipurilor descoperim raportări mai multe ale cazurilor, deoarece lumea începe să identifice semnele violenței și să acționeze în consecință.

feminism
Protest împotriva discriminării și misoginismului, în fața Catedralei Mântuirii Neamului, București, 8 Martie, 2020

Inițiative

Cred că aceste drepturi sunt cerute răspicat de vocile femeilor, iar exemplele sunt multe: solicitări clare legate de modificări ale felului în care pe timpul carantinei femeile să poată accesa servicii specializate, programe de educație financiară pentru identificarea violenței financiare, campanii de conștientizare care vin din ce în ce mai mult din partea tinerilor, proteste, lecturi feministe, povești ale femeilor învingătoare ale violenței domestice. Toate aceste inițiative sunt voci răspicate ale unei nevoi de schimbare, doar că ele au primit vizibilitate doar dintr-o mică parte a presei. Toate aceste voci pot să ia amploare atâta timp cât i se ofere susținere constantă, promovare și atenție din mijloacele media pe care femeile și marea majoritate le consumă.

Citește și: Cărţi: Despre feminism numai de bine

Piedică în expresia libertății

Ei bine, o să revin tot la rezistența noastră la schimbare, iar astfel de expresii ne arată cât de mare este această rezistență și cât de firească este ea într-o societate tradiționalistă. Însă, ce cred că un lucru pe care merită să îl învățăm sau să îl îmbunătățim este abilitatea de a ne uita și la persoanele care susțin mișcările feministe, iar doar două dintre aceste exemple sunt  Oana Băluță (activistă feministă) și  Oana Bîzgan deputat independent. Faptul că ne îndreptăm atenția doar spe perspective care încurajează în mod direct sau indirect tradiționalismul este una din piedicile noastră, însă cred cu tărie faptul că, nimeni nu poate să îți pună o piedică dacă tu nu o percepi ca fiind astfel. Contează cum internalizam și ce interpretare oferim tuturor acestor piedici. Astfel că, propria noastră perspectivă și interpretare poate să reprezinte cea mai mare piedică.

Un mesaj pentru cititoarele Cosmo

Cred că este cea mai dificilă întrebare din dialogul nostru! O să încep cu ideea că este important să încurajăm femeile care îndrăznesc să își spună povestea, să nu le mai judecăm, să nu le mai tratăm cu indiferență și să nu mai încercăm să dăm sfaturi despre cum ar fi trebuit să procedeze, ci să oferim susținere. Multe femei nu reușesc să rupă cercul violenței la prima tentativă, dar sprijinul oferit din afară este cel care contează enorm.

O să continui cu faptul că este important să ne reamintim că ca sunt multe voci constructive, multe inițiative care se întâmplă la firul ierbii și că este nevoie să schimbăm unghiul din care ne uită. O astfel de inițiativă este #ȘiEuReușesc — cea mai mare comunitate a învingătoarelor din țară, a cărei misiune este să aducă în față poveștile de reușită ale femeilor în lupta cu violența și  construirea unor grupuri locale de sprijin și rețele de suport reciproc care pot salva vieți.

Descoperă o altă formă de libertate a femeilor din întreaga lume, în cartea Ce vrem noi, femeile?, de Isabel Allende, Ed. Humanitas, 21,6 lei

feminism
Ce vrem noi, femeile?, de Isabel Allende

Foto: iStock, arhiva personală

Alte cărți despre feminism puteți găsi AICI

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.