Cum am ajuns aici: Ioana Moldovan, fotojurnalist și fotograf documentarist

By  | 

A colaborat cu publicații renumite, de la BBC la Libération, a documentat viaţa a o mulţime de oameni şi a câştigat numeroase premii pe care le-a pomenit mai mult la insistenţele mele. În prezent, lucrează la proiectul Among the Few, cu speranţa că povestea fotografiilor ei ne vor ajuta pe toţi să ne acceptăm între noi, indiferent de etnie, rasă, religie, gen sau orientare sexuală. Despre partea intimă, profundă, reală a ceea ce înseamnă să fii fotojurnalist, dar şi despre drumul până la practica fotografiei documentară descoperă mai jos:

Cum te-ai hotărât să devii fotojurnalist?

Nu cred că a existat un moment crucial de care să-mi pot aduce aminte ca fiind cel în care am luat vreo decizie imediată în acest sens. Totul a venit organic cumva, cu timpul. Întâi am descoperit că îmi place să mă uit la fotografii, apoi că aș vrea și eu să suprind în imagini ce văd în jurul meu. Întâi am încercat fotografia de stradă, apoi am realizat că de fapt vreau să cunosc mai bine oamenii pe care îi fotografiez, să petrec mai mult timp cu ei, să le aflu povestea. Pentru că, până la urmă, asta înseamnă pentru mine fotografia documentară: să spui, în imagini, povești de viață ale oamenilor. Și să iubești să faci asta.

Este fotografia pe care o realizezi tu… „o minoritate”?

Nu prea fac alt gen de fotografie și trebuie să recunosc că nici nu consum alte genuri pe cât ar trebui, probabil. Nu cred că știu ce simte un fotograf de peisaj când, după ore întregi de așteptat într-un loc, se aliniază toate elementele, lumina e perfectă și face fotografia pe care și-o dorea. Poate simte aceeași bucurie ca mine când, după zile sau luni petrecute cu oamenii pe care îi documentez, ajung la acel nivel de intimitate care îmi permite să fac exact acele cadre pe care le visam de la început. Aș menționa, poate, doar faptul că în fotografia documentară, nu numai că poți, dar de cele mai multe ori asta faci: adresezi anumite probleme, uneori nedreptăți sau neajunsuri, în speranța că arătându-le lumii, oamenii nu vor mai putea să spună că nu au știut de existența lor.

Care au fost primii pași pe care i-ai parcurs?

Am descoperit fotografia mai târziu decât mi-aș fi dorit. Urmasem deja Facultatea de Marketing la ASE. În primă fază, era doar un hobby dus în paralel cu job-urile în domeniul studiat. Am înțeles cât de importantă este fotografia pentru mine și am început să-i dedic din ce în ce mai mult timp. Până în anul fericit când mi-am dat demisia și i l-am dedicat pe tot.

Dar care au fost primele proiecte pe care le-ai realizat?

Primul proiect la care am lucrat a fost despre viața în fostele colonii muncitorești comuniste. De fapt, odată cu vizita în una dintre ele, la Mija, am realizat pentru prima oară că vreau să spun povești mai în profunzime și nu doar să fur momente pe stradă. A fost proiectul unde s-a născut dragostea mea pentru fotojurnalism.

Ai colaborat cu reviste internaționale cu renume, de la BBC la The New York Times – cum ai trăit aceste experiențe?

Colaborarea cu media internațională de renume are multe aspecte pozitive. Unul ar fi cel legat de vizibilitate. Și nu doar a ta, ca fotojurnalist, deși este și asta importantă, ci mai ales, vizibilitatea poveștii pe care o spui. Pentru că îți dorești ca povestea respectivă să ajungă la cât mai multă lume. Și atunci, te bucuri când e publicată de The New York Times, spre exemplu. Nu sunt de ignorat nici satisfacția personală și nici partea materială, pentru că astfel de colaborări contribuie semnificativ la venitul unui fotojurnalist freelancer din România.

Atât de multe premii – când am citit despre tine, mi-a fost teamă că nu o să te pot întreba ceva pertinent. Ce înseamnă ele în evoluția ta?

Ar fi ipocrit să pretind că un premiu nu îmi aduce bucurie. Pentru că mă bucur, chiar mă bucur. Dar sunt alte lucruri care îți aduc satisfacții mult mai mari — când primești un email de la o persoană necunoscută care îți spune că, prin fotografiile tale, a redescoperit pasiunea sa pierdută pentru fotografie (și da, mi-au dat lacrimile citind acel email); când te sună doamna doctor a cărei viață ai documentat-o cu doi ani în urmă, doar ca să audă ce mai faci sau să îți spună „La mulți ani”…

Cum își câștigă un fotojurnalist resursele?

Nu vreau să mint și o să-l citez pe Gheorghe Burzuși, un locuitor din satul Hetea pe care l-am întâlnit în timp ce lucram la proiectul România Îmbătrânește: „Viața e cam greu”. Viața pentru un fotojurnalist freelancer în România nu e cea mai ușoară. E frumoasă, dar nu lipsită de greutăți. Vorbim de fotojurnalist și nu de fotograf, pentru că diferența e destul de mare. Spre deosebire de fotografia comercială (și includ aici fotografia de nuntă, de produs, de studio și altele), fotojurnalismul în România are infinit mai puțini consumatori. Iar mai puțini consumatori se traduce prin mai puțină lume dispusă să platească sau să investească în povești fotojurnalistice. Eu nu reușesc să trăiesc doar din fotojurnalism. Cu toții mai facem varii alte joburi comerciale, ca să putem continua să fotografiem ce ne place și să ne finanțăm proiectele personale. Dar nu vreau nici să mă plâng. Pentru că, în afară de aspectul material, altă parte rea nu văd. Partea bună reprezintă tot restul: șansa de a cunoaște oameni, de a face parte din viața lor, de a asculta atâtea povești care, negreșit, îți pot servi drept lecții de viață și de a spune mai departe aceste povești, pentru alți oameni care altfel nu ar avea acces la ele.

Ne place foarte mult noul tău proiect Among the Few – prin intermediul căruia documentezi viața celor în minoritate.

Among the Few (Printre cei puțini) aduce în discuție cum este să trăiești ca minoritar, fie el de natură etnică, religioasă sau sexuală. Este un proiect despre viața de zi cu zi, documentată îndeaproape, a celor care nu se regăsesc în majoritate. O majoritate care, de cele mai multe ori, decide pentru ei. Prim-planul îl va deține, pe rând, câte un reprezentant al fiecărei minorități. În momentul de față, lucrez la primele două episoade, unul despre un sirian stabilit în România în 1993, iar celălalt despre o persoană din comunitatea LGBT.

Among the few

De ce acest proiect?

De când m-am născut, nu cred că am simțit niciodată cu adevărat discriminarea pe pielea mea. Când eram mică, eram și mai blondă și cârlionțată, iar lumea credea că sunt nemțoaică, mai ales la bunici, în Ardeal. Dar se dorea mai mult un compliment, nicidecum o descriminare etnică. Născută și trăită în București, nici măcar de discriminarea de provincial venit la capitală nu am avut parte. Mi-au plăcut băieții, ce să-i fac, deci nici la capitolul ăsta nu am reușit să stârnesc controverse. Tata tot zice că avem sânge de croat în familie, dar curge atât de puțin din el prin venele mele, că nu prezint niciun pericol. Așa că… nu știu cu adevărat ce înseamna să fii minoritar și discriminat. Dar am vrut să înțeleg, mai bine decât o fac acum. Consider că fotojurnalismul m-a făcut curioasă și deschisă către ceilalți, la oameni din afara bulei mele, oameni diferiți dar, în atâtea aspecte, la fel. Și mă gândesc: dacă reușesc să pătrund un pic mai mult realitatea vieții unui minortar, eu care sunt totuși departe de ea, o să pot să-i fac și pe alții să înțeleagă. Pentru că — în acest prezent când facem referendumuri ca nu cumva, Doamne ferește, să aibă șansa și doi homosexuali să-și facă o familie; când ne răsculăm ca nu cumva România să primească refugiați, că vezi doamne sunt musulmani și implicit teroriști; când, dacă ești rom, pentru mulți înseamnă automat că furi — este mare nevoie de orice mic imbold care să ne amintească că lucrurile nu stau chiar așa. Este nevoie de orice încercare care vine să demonteze stereotipuri și preconcepții. Proiectul Among the Few este doar o încercare dintre ele. Totul, pentru o mai bună înțelegere a celorlalți și în speranța acceptării fiecărui individ pentru ce e el, indiferent de etnie, rasă, religie, gen sau orientare sexuală. În încercarea de a diminua lipsa de toleranță a unei bune părți a societății față de oamenii pe care îi consideră diferiți, doar prin prisma apartenenței la o minoritate, de orice fel ar fi aceasta.

Este dificil să pătrunzi astfel în viețile oamenilor?

Nu cred că este neapărat dificil să pătrunzi, dar mai important decât să pătrunzi este să reușești să rămâi. Să clădești în timp acea încredere atât de necesară pentru o poveste aprofundată, intimă, reală. Pentru că cea mai mare teamă pe care o am înainte de a începe un proiect este legată de nivelul de profunzime atins, care desigur vine cu accesul: dacă reușesc sau nu să mă apropii suficient, astfel încât să surprind acele cadre pe care știu că mi le doresc, cele pe care nu le vezi sau nu le asiști decât dacă petreci mult timp pe subiect, dacă prezența ta ca fotograf, deși evidentă, ajunge în mare parte ignorată. Cel mai fericită sunt în momentul când oamenii devin atât confortabili în preajma mea, încât fac lucrurile ca și cum eu nu aș fi acolo.

Care este stadiul fotografiei documentare în România?

Sunt destule proiecte valoroase de fotografie documentară în România, la care colegii mei lucrează chiar în momentul de față. Sunt sigură că vor mai apărea și altele. „Producție”, ca să-i zic așa, există. Singura problemă este cu finanțarea acestor proiecte și cu efortul financiar propriu pe care fiecare fotograf documentarist din România îl depune ca să ducă la capăt un astfel de proiect. Sunt proiecte făcute cu pasiune pentru subiect, pentru că de cele mai multe ori, aceasta este motivaţia, doar că pasiunea nu e suficientă pentru supraviețuire. Nici a fotojurnalistului, nici a fotojurnalismului.

Am colaborat cu…

The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Huffington Post, Liberation, LensCulture, Radio France International, BBC.

Printre premii şi expoziţii…

* Premiul The Bill Eppridge Memorial Award for Excellence and Truth in Photographic Journalism

* Premiul Women of Courage oferit de U.S Embassy

* American Photography AP34 Winner oferit de ESPN Magazine

* The Photo Book Award pentru We are Invictus, în cadrul Most Beautiful Books in Romania 2018

* Expoziția Versus but together (Negreşti, România),

* Expoziția For Ukraine, Forever (Ucraina)

* Expoziția Human Rights for Everyone (New York).

Dacă ți-e teamă că nu vei putea trăi din fotojurnalism…

„Trebuie să fie o chestie asumată. Știi că nu ai cum să îți câștigi traiul doar din fotojurnalism, dar iubești atât de mult ceea ce faci, încât ești dispus să mai ai și alte joburi care nu îți plac, doar ca să poți continua să faci fotografia care te împlinește.

Mai multe detalii despre Ioana Moldovan…

Click pe: ioanamoldovan.com

Proiectele Ioanei

România îmbătrănește (Aging Romania) este un proiect la care am lucrat timp de un an, împreună cu jurnalistul Laurențiu Colintineanu. Eram în căutarea unui subiect care să aibă profunzime dincolo de știrile de moment. Și pentru că se tot vorbea despre pensii și îmbătrânire, ne-am gândit să încercăm să răspundem la întrebarea „Bine, România îmbătrânește, dar cum?” Așa căm pătruns în lumea celor vârstnici ca să arătăm cât de complex este universul longevității. Și, nu în ultimul rând, fiindcă printre bătrânii ce ajung să fie ignorați de societate s-ar putea număra și bunicii noștri sau ai prietenilor… și pentru că, până să ajungă părinții noștri acolo, poate lucrurile se pot schimba.

Doctor la țară (A Country Doctor and Her Calling) Este povestea doamnei doctor Floarea Ciupitu, medic de familie într-o comună din sud-vestul României, de peste 30 de ani. Am vrut să documentez ce înseamnă să fii medic la sat, care sunt problemele și provocările cu care se confruntă acești doctori și să subliniez nevoia ca statul român să găsească voința și mijloacele prin care să asigure accesul la servicii de sănătate pentru milioanele de oameni din mediul rural. În ciuda tuturor neajunsurilor sunt medici care își fac meseria cu pasiune și dedicare. Pentru ei nu e doar o meserie, ci o chemare.

Invictus împărtășește momentele de efort, de străduință, dar și de izbândă din timpul pregătirii militarilor români și al primei participări a acestora la Jocurile Invictus. Pot să spun fără rețineri că pentru mine documentarea proiectului Invictus a fost o experiență foarte emoționantă, neegalată până în momentul de față. Cred că se datorează și faptului că am petrecut foarte mult timp alături de ei și m-am apropiat de ei. Dar cred că cel mai mult are legătură cu faptul că militarii Invictus mi-au dat o lecție de viață. M-au făcut să cred în puterea de a trece peste greutățile vieții, de a te ridica din nou chiar dacă ai ajuns sau doar te simți la pământ.

Dar, toate poveștile la care am lucrat au contat pentru mine și mi-au oferit o experiență unică. Timpul petrecut cu soldații ucrainieni pe frontul din estul Ucrainei, discuțiile cu refugiați în drumul lor prin Europa, toate sunt neprețuite pentru mine.

Ioana Moldovan

“Am învățat singură sau de la alți fotojurnaliști (cărora le sunt datoare pentru cunoștințe și sfaturi), am fost la mai multe wokshop-uri și portfolio reviews. Însă, cel mai important, am continuat să fotografiez. Nu se învață nicăieri mai bine decât pe teren, cu aparatul la ochi.”

Ioana Moldovan:

“Among the few” încearcă să prezinte atât dificultățiile pe care le întâmpină minoritarii, trăsăturile, cultura sau obiceiurile specifice anumitor minorități, dar și similaritățile din viața de zi cu zi a tuturor. Voi încerca astfel să surprind cât mai multe aspecte care țin de viața de zi cu zi a fiecăreia dintre persoanele pe care le voi documenta, din viața lor personală, profesională, din comunitățile din care fac parte.”

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *