„Iubirea câștigă, iar frica pierde teren”. Interviu cu Mihnea & Robbie

By  | 

Am decis să discut cu un prieten apropiat și cu partenerul acestuia despre cum e să reprezinți o literă din LGBTQ+, în România, dar nu numai. Mihnea are 31 de ani și a crescut în București, însă a locuit 3 ani în Marea Britanie. Robbie, partenerul său, are 30 de ani, a crescut în Statele Unite ale Americii, iar anul acesta s-a mutat în România.

Atunci când îi cunoști, îți dai seama din primul moment că formează un cuplu. Nu le este frică să se îmbrățișeze sau să se sărute în public, ies la întâlniri în diferite localuri din oraș, gay friendly sau nu, se duc în mall la film sau își planifică următoarea vacanță. Sunt oameni normali, la fel ca noi toți. Poate puțin mai inteligenți și culți. 🙂  Mihnea are un master în Psihologie clinică și consiliere psihologică, iar Robbie cunoaște mai multe limbi decât majoritatea, printre care germană, portugheză, catalană, franceză și spaniolă.

SUA este (sau cel puțin pare a fi) mai deschisă la minte. Nu este greu pentru tine să trăiești în România, unde oamenii te judecă?

Robbie: Momentan  nu am avut multe promovări aici pentru că sunt oarecum îndepărtat de societate în ansamblu. Majoritatea legăturilor mele sociale au fost cu comunitatea LGBT sau cu partenerul meu și nu am nicio familie în România – sau în Europa, de fapt. De asemenea, nu mi-am căutat un job nou aici, eu sunt traducător freelancer.

Din aceste motive, probabil sunt mai puțin afectat de mentalitățile mai conservatoare ale multor români. Oricum, cred că timpurile încep să se schimbe și, cu fiecare generație, oamenii sunt din ce în ce mai deschiși și acceptă și alte moduri de viață.

Cum vezi comunitatea LGBT din SUA, comparativ cu cea din România?

Robbie: În SUA, comunitatea este mult mai înrădăcinată decât aici, în special în statele mai liberale de pe coastă. Acolo, există multe localuri destinate persoanelor gay sau gay friendly. În ceea ce privește viața de noapte, ai de obicei mai multe opțiuni. În plus, comunitatea din State este ceva mai împărțită și mai „categorică”, varietatea de opțiuni rezultă în locații care vizează diferite audiențe („twink”, „BDSM”, „bear” etc). Compară asta cu București, unde există doar un bar și un club gay și o mână de localuri „gay-friendly” unde poți petrece timpul și poți cunoaște alte persoane din comunitate.

O altă diferență pe care am observat-o este faptul că homosexualii din România nu „ies din dulap” atât de mult ca în SUA și se pune mai puțin accent pe relații. Poate motivul este că această idee era până de curând de neconceput, mai ales în spațiul public.

De ce te-ai stabilit în România? De ce nu într-o țară mai LGBT friendly?

Robbie: Să fiu sincer, unul din principalele motive pentru care am ales România a fost că m-am îndrăgostit de un român. Nu mă așteptam deloc, dar de fapt chiar îmi place Bucureștiul și mi-am făcut mulți prieteni aici. Mihnea este foarte protector și în general nu m-am simțit unsafe aici, nici când ne-am afișat afecțiunea în public.

La parada Pride, mi-ai atras atenția că tu și Mihnea sunteți singurul cuplu gay care se ține de mână – chiar și într-un mediu atât de sigur. Care crezi că e motivul pentru care persoanele homosexuale din România se tem atât de mult?

Robbie: Cred că o mare parte din frică provine dintr-un fel de amintire colectivă sau culturală despre cât de periculos era să te afișezi ca fiind gay, chiar în urmă cu câțiva ani. Asta, combinată cu o cultură uneori destul de șovinistă, plină de masculinitate toxică, crează o mulțime de presiuni socio-culturale. România este de asemenea o țară profund religioasă, mai ales când vorbim despre generațiile mai în vârstă. Cred că mulți oameni se tem să devină oaia neagră a familiei.

Ai locuit în UK câțiva ani, cum era comunitatea LGBT de acolo?

Mihnea: Comunitatea LGBTQ+ din Anglia e una foarte mare, e mult mai unită și mai puțin „speriata de bombe”. Vezi tu, în Vest a fi LGBT e la fel de firesc cu a fi heterosexual. Oamenii înțeleg mai bine natura diversității umane și o acceptă fără nicio problemă. Această diversitate este peste tot – cupluri de băieți sau fete care se țin de mână pe străzi, reclame video sau postere în care sunt incluse și persoanele LGBT, steagul multicolor este mult mai vizibil ca simbol al acestei diversități etc.

O altă chestie care m-a surprins plăcut în UK a fost faptul că există o linie telefonică specială pentru cazurile de LGBT bullying, homophobic hate crime. Am văzut și mașini multicolorate, iar pe ele scria „Policing with Pride” – mi-au dat un sentiment de siguranță, m-au făcut să zâmbesc. În Vest, toți oamenii sunt tratați cu respect, iar minoritățile vulnerabile la abuz sunt protejate de lege.

Partea care nu mi-a plăcut a fost că, după părerea mea, foarte mulți gay din UK se identifică parcă prea mult cu anumite stereotipuri și clișee de genul nu ești gay dacă nu asculți Lady Gaga, nu te uiți la RuPaul’s Drag Race, nu îți place culoarea roz și altele de genul acesta. Nu ca aș avea ceva cu ele, doar nu mă pasionează. Cred că ce ma face gay e faptul că îmi place sexul masculin, nu pentru ce port, la ce mă uit la TV ș.a.m.d.

Când mi-ai spus că te întorci în România, primul lucru pe care ți l-am spus a fost „Nu ții minte cum sunt văzute persoanele LGBT aici? De ce ai vrea să te întorci?”.. Cum a fost această schimbare pentru tine, să te întorci dintr-un loc open minded înapoi în România?

Mihnea: Cred că România este într-o continuă schimbare masivă. Gândește-te că abia în 2001 a fost abrogată legea 200 care incrimina homosexualii – altfel spus, până atunci te bagău la închisoare dacă te prindeau că ești cu o persoană de același sex. Pare atât de ridicol acum, nu? Și uită-te la ce se întâmplă acum – avem Pride de peste 10 ani (anul acesta am bătut recordul cu peste 10.000 de participanți, totul în centrul capitalei), de altfel și Cluj și Timișoara s-au alăturat cauzei noastre.

Pe străzi, îmi țin iubitul de mână. Uneori îl sărut. De ce? Pentru că e dreptul nostru să facem asta, credem că, atât timp cât heterosexualii fac asta, o putem face și noi. Și, în fond, e doar firesc și uman să arăți afecțiune și atenție persoanei iubite, orice cuplu face sau ar trebui să facă asta. Și știi ce reacții primim? Majoritatea se holbează, e drept că se simte putin bizar, dar ne-am obișnuit și nu prea băgăm în seamă, știm că suntem un concept foarte nou pentru mulți (de aici și nevoia de vizibilitate). Am avut și câteva experiențe negative, de exemplu niște băieți pe bicilete ne-au înjurat, apoi au fugit. Sau un tânăr care a început să comenteze supărat că nu îi convine că noi ne ținem de mână. I-am zis că, atât timp cât nu țin mâna lui, ar trebui să își vadă de treaba lui.

În rest, am avut și experiențe plăcute, cu oameni care ne zâmbeau, unul ne-a făcut un semn de aprobare, altul ne aplauda din mașină ș.a.m.d. Totuși, noi nu am vrea atenție, vrem doar să ne trăim viața liniștiți precum un cuplu ce se iubește enorm.

Iar ca să închei răspunsul la întrebare, cred că homofobia în România o să dispară mai repede decât ne așteptăm. Tot mai mulți oameni sunt pro-drepturi egale sau indiferenți față de orientarea sexuală a vecinului. România evoluează rapid, dar e un proces.

Foto: Claudiu Popescu, grafică: Mihai Calota

Când te-am cunoscut, în urmă cu 6 ani, erai foarte prudent, nu spuneai oricui că ești gay. Acum, ești foarte out and proud și te felicit! Ce te-a făcut să îți schimbi atitudinea?

Nevoia de a fi liber cu mine și sincer cu lumea. Am avut mulți ani „in the closet”, nu îmi mai trebuie. Am învățat să mă accept, să mă iubesc, să mă apreciez. În fond, fericirea mea contează pentru mine, nu pentru niște homofobi sensibilosi care nu mai pot ei de supărare că în lumea asta există oameni ca mine.

În plus, cum am spus și mai devreme, România s-a schimbat și continuă să se schimbe. Lumea nu mai are frică de prostiile homofobilor, suntem mai uniți ca oricând și suntem o familie. Lumea începe să înțeleagă că nu se prabușeste cerul în capul tău dacă recunoști că ești gay, ba chiar te afișezi și cu iubitul și nu îl mai ții ascuns. Iubirea câștigă, iar frica pierde teren. E singura cale pe care putem merge.

Parada Bucharest Pride a fost inaugurată în 2005 și numărul de participanți crește de la an la an, deși nu se compară cu alte țări. Care crezi că e importanța unui astfel de eveniment?

Mihnea: E super mișto, e multă distracție, e o adevărată petrecere în stradă, dar… oamenii parcă au uitat ce înseamnă Pride. Nu spun că e rău să te distrezi, foarte bine – face parte din farmec. Dar eu merg la Pride și pentru cauza în care cred. Merg pentru că sunt îndeajuns de privilegiat să merg, în comparație cu multe alte milioane de persoane, mai puțin norocoase decât mine. Merg pentru a comemora victimele homofobiei ale trecutului și prezentului, merg pentru că suntem o familie, merg pentru că, dacă nu eu împreuna cu alții, pentru noi toți, atunci cine altcineva?

Eu, dacă vreau să mă căsătoresc, rezolv asta în cât? 2 zile? E atât de frustrant că voi ar trebui să călătoriți în altă țară doar pentru a semna o hârtie. Credeți că România va legaliza căsătoriile între persoane de același sex?

Robbie: De când România a aderat la UE și pe măsură ce mentalitatea continuă să se schimbe, va fi mai ușor și mai sigur în următorii ani să fim gay în mod deschis. Cu siguranță vom obține egalitate în ceea ce privește căsătoria și alte drepturi de care se bucură cuplurile straight.

Mihnea: Da, cred că România o sa adopte în final parteneriatul civil și poate chiar căsătoria. Pe lângă faptul că oamenii încep să își dea seama tot mai mult că căsătoria mea nu o poate afecta pe cea a vecinului meu, să nu uităm că suntem în Uniunea Europeană, care cere drepturi egale pentru toți cetățenii europeni. Că vrea sau nu, România o să se adapteze zilelor moderne. E frustrant când te gândești că  relația ta nu „există” în fața legii, așadar pierzi multe drepturi pe care persoanele heterosexuale le consideră firești, pe care nu au fost nevoite să le ceară. Nu-mi rămâne decât să cred și să lupt cu tărie până în ziua în care o să știu că am drepturile ce mi se cuvin. Cel mai probabil vom avea parteneriate civile în 2-3 ani.

Amândoi sunteți foarte out, proud and loud. Însă multe persoane, în special adolescenți, se tem să se afișeze, chiar dacă familia sau prietenii știu că sunt gay. De exemplu, „ai mei știu că sunt gay, dar nu vreau să vin cu iubitul acasă”, „prietenii știu că sunt gay, dar nu îmi țin iubitul de mână când ies cu ei”. Cum poate cineva să fie out, dar și loud?

Mihnea: O să îți spun o poveste. Când aveam vreo 18 ani, am cunoscut un tip de vârstă cu mine cu care vorbeam pe mess. Până atunci nu mai cunoscusem nicio altă persoană gay (sau cel puțin din câte știam), tocmai de aceea mi se părea că sunt bolnav, ciudat, că ceva e în neregulă cu mine. Crescând într-un mediu creștin,  Sodoma și Gomora, ura față de gay – toate astea trecuseră pe la urechile mele – îmi era frică și am încercat să lupt ani de zile împotriva mea.

Acest tip cu care vorbeam m-a surprins. Cât de ușor mi-a zis că e gay și wow, ce liber părea cu el însuși! Am vorbit luni de zile, în tot acest timp eu nespunându-i că și mie îmi plac băieii. Într-o zi, mi-a zis: „Știi, înțeleg prin ce treci, am fost și eu acolo. Mi-am dat seama că ești gay, era evident”. M-am enervat, m-am supărat pe el, cum îndrăznea? Negam și parcă tot mecanismul de aparare pe care îl clădisem împotriva mea și a lumii de care eram speriat era cumva acum zguduit.

El a continuat: „În viața asta, ca gay ai două alegeri: ori nu te accepti și mori social, ești nefericit trăind o minciună sau la propriu, ajungi un număr din acea statistică care spune că 1 din 5 homosexuali se sinucid. Sau poți să te accepți, ajungi să te iubești, să te respecți și să fii liber cu tine însuți, dar și cu alții, lipsit de orarea prejudecățiilor și a urii față de cei ca noi”. Atunci am știut ce alegere trebuie să fac. La scurt timp mi-am facut coming-out-ul. Uitându-mă acum în trecut, îmi dau seama câte s-au schimbat. Dar, astăzi, pot spune sincer că sunt un om fericit alături de adoratul meu iubit.

Ce ați transmite unei persoane care încă nu și-a făcut coming out-ul?

Știința, legea, anumite religii, moralitatea socio-culturala însăși – toate aceastea ajung în final să fie de partea noastră. În timp, homofobia o să dispară și o să fie amintită doar ca ceva greșit, ciudat și imoral, probabil similar cum e văzută sclavia în zilele noastre.

Crede în tine, lasă-te liber și acceptă-te! Ești perfect așa cum ești, iar lucrurile devin mereu mai bune. Nu uita că în final, iubirea câștigă. Așa că iubește-te.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *