„Dacă nu poți fi tu însăți, nu ești nimeni.” Interviu cu Mihaela și Sue Atkinson

By  | 

Să fii gay în România anului 2019 este mai ușor decât în urmă cu un deceniu sau două, dar situația nu s-a îmbunătățit cu mult – mai ales atunci când ne uităm la alte țări.

Inițial, le-am contactat pe Mihaela și Sue pentru câteva cuvinte care au apărut în articolul Solidarité, liberté, égalité! Cum a fost la Marșul Bucharest Pride 2019. Entuziasmul Mihaelei m-a făcut să îmi dau seama că aș putea avea o discuție mai lungă cu ele, iar la scurt timp ne-am întâlnit pentru acest interviu. Mihaela are 48 de ani și a fost crescută în România, iar în prezent are propria afacere (pensiune canină/dog sitter); Sue are 56 de ani, s-a mutat aici din UK și este educatoare la o grădiniță. Amândouă sunt niște femei puternice, încrezătoare, care știu ce își doresc de la viață și a căror atitudine veselă îți face ziua mai frumoasă.

Pentru început, știu că sunteți căsătorite din aprilie, dar cum a început relația voastră?

Mihaela: Totul a mers pe fast forward! Ne-am cunoscut în ianuarie 2018, în februarie am realizat că vrem să fim împreună, iar în noaptea dintre 27 și 28 aprilie Sue m-a cerut în căsătorie. A făcut-o clasic, s-a pus într-un genunchi, în fața tuturor. Eram în Thor’s Hammer, acolo ne-am cunoscut și acolo ne-am logodit.

Cum a decurs procesul de căsătorie în UK?

Mihaela: Am început să ne interesăm de ce documente avem nevoie pentru a ne căsători acolo, apoi ne-am gândit ce zile libere am putut folosi.

Sue: A trebuit să mergem de Crăciun în UK pentru că ea nu locuiește acolo și trebuie să stea 9 zile în țară înainte să ne putem înregistra intenția. Trebuie întâi să îți înregistrezi intenția de a te căsători, iar dacă cineva are o problemă cu asta are o lună să depună o cerere, o plângere.

Mihaela: Erau două variante de ceremonie, una scurtă și una standard, am ales-o pe cea standard, am vrut să simt mai bine experiența de acolo.

Sue: Aici, în România, trebuie să te duci la primărie întâi și, dacă vrei, să mergi apoi și la biserică. În UK nu e așa, ambele ceremonii sunt legale. Dar noi nu suntem deloc religioase, așa că oricum nu am fi făcut la biserică. Pentru ceremonie am ales aprilie, de Paște, când aveam vacanță la grădiniță, a fost deci fix la un an de la logodnă.

În perioada aceea eram și eu în concediu prin UK și m-am dus pregătită de ploaie, de frig, de vânt… Și, culmea, a fost cel mai cald Paște! De ziua mea, cu un weekend înainte de nunta voastră, am stat la plajă și am sărbătorit.

Mihaela: Da, a fost foarte cald săptămâna anterioară. Dar când ne-am căsătorit noi a început să plouă cu galeata!

Cum ați ales verighetele?

Mihaela: Am mers la un târg de nunți în București și am ales inelele, persoana de acolo ne-a spus că se pot ocupa, dar nu și când… În România, cei mai mulți oameni nu știu ce reprezintă curcubeul, iar eu vreau să îl afișez cât mai mult, să îl fac vizibil. Am și un tatuaj, l-am făcut anul trecut. Am început să căutam inele curcubeu pe Amazon, am găsit, dar nu livrau și în România. Așa că am vorbit cu o prietenă bună din străinătate care le-a cumpărat pentru noi și ni le-a trimis în țară. Până la urma a fost cadoul ei de nuntă. Au costat vreo 20 de lire fiecare, dar le iubim, sunt unice.

De acord, asta e important când alegi verighete, să însemne ceva pentru tine, nu să fie extravagante și scumpe.

Mihaela: Da, nu îmi place aurul, e prea comun. Vreau ceva al nostru, să fie semnătura noastră.

Sue: Sunt unice și toate lumea le apreciază!

Mihaela: Noi suntem în proces de inseminare artificială și nu ne permitem momentan alte inele. Ne gândeam să le schimbăm după vreo 3 ani, dar apoi m-am gândit că nu e nevoie. Poate ne reînnoim jurămintele peste 5 sau 10 ani și luam atunci altele.

Sue: Iar inelul de logodnă l-am luat din UK, dar ea nu știa. Am mers la un mall din Manchester și ea a intrat la o cafenea să se odihnească, iar eu m-am dus să mă uit pe la magazine.

Mihaela: Credeam că își caută încălțăminte confortabilă!

Sue: Am găsit un magazin de bijuterii și știam că îi place negrul așa că i-am luat acest inel cu piatră neagră. Nu a aflat nimic de el, abia când am cerut-o i-am povestit când l-am cumparat.

Mihaela: Nu știu unde l-a ascuns! Când mergem în vacanțe luam doar un bagaj mic, ne rulăm hainele și luam foarte puține cosmetice, nu am idee unde a reușit să îl ascundă!

Mi se pare foarte frustrant că a trebuit să călătoriți în altă țară, să cheltuiți atât de mulți bani, doar pentru a semna o hârtie… La finalul zilei, simplist vorbind, e o simplă hârtie.

Mihaela: Noi avem 48 și 56 de ani. Când treci de 40 de ani vrei ceva legal. În țări unde parteneriatul civil nu e recunoscut… Dacă eu de exemplu sunt foarte bolnavă, ea nu poate semna pentru mine în spital. Sau dacă Sue își donează corpul științei eu nu pot semna pentru ea.

Sue: Asta e treaba, am făcut-o pentru legalitatea situației. Chiar dacă nu o avem și aici. Sperăm că într-un final o vom avea… În UK, ea e considerată ruda cea mai apropiată, în timp ce eu nu sunt pentru ea – mama ei e, iar ea nici măcar nu are o relație cu mama ei.

Mihaela: Cei mai mulți din LGBT nu au o relație bună cu părinții. Dacă pe mine mă calcă o mașină pe trotuar cine semnează pentru mine? Acel cineva care nu m-a văzut de 20 de ani.

Sue: Nu pot să semnez pentru ea, dacă Doamne ferește i se întâmplă ceva eu nu îi pot ridica corpul de la morgă, nu pot organiza înmormântarea, nu primesc moștenire. Cineva ne-a spus că se poate face procură și așa aș putea primi moștenire, dar e un proces lung, iar procura poate fi atacată. Nu avem niciun drept aici. Eu am lucrat 20 de ani în sănătate și am o pensie acolo prin serviciul de sănătate. Pentru că suntem căsătorite în UK, indiferent unde locuim, dacă mi se întâmplă ceva ea primește această pensie, fără să facă acte adiționale.

Mihaela: De fapt, nici măcar nu trebuie să fim căsătorite. Trebuie doar să anunți „ea este noul meu partener”.

Credeți că România va legaliza căsătoriile gay?

Mihaela: Ce ar fi drăguț pentru început ar fi să ne fie recunoscute drepturile dacă suntem căsătorite în afară. Guvernul va zice că acceptă, pentru că e obligat de Uniunea Europeană, dar în realitate nu va accepta. Dar, dacă vin mai mulți și își cer drepturile, vor pune presiune.

Sue: Pe lângă recunoașterea parteneriatului trebuie să vină drepturile, aceleași drepturi pe care le au persoanele heterosexuale. Altfel, parteneriatul nu înseamnă nimic. Unele persoane cred că suntem diferiți față de alți oameni, dar nu suntem. Ne trezim dimineața, mergem la muncă, luam cina împreună, ne uitam la TV și ne culcăm. Ne trezim dimineața, mergem la muncă, luam cina împreună, ne uitam la TV și ne culcăm… Și plătim taxe, desigur. La fel ca toată lumea, nu facem nimic diferit.

Mihaela: Când semnezi hârtia aia… Emoția… Nu o poți pune în cuvinte. Iar pentru o persoană LGBT e o emoție și mai puternică. Vrem să fim acceptate oricât ar dura, 5-6 ani…

Sue: E enervant că ea și-a schimbat numele, dar nu e acceptat și în România. Ea nu se poate semna ca Mihaela Atkinson aici, doar în țările care acceptă. Doar pe Facebook poate pune, iar Facebook nu înseamnă nimic. Nu poate trece facturi pe numele nou, nu poate deschide un cont bancar…

Mihaela: Dar, o dată ce trec granița, brusc devin Mihaela Atkinson. Vom naște acolo, apropo. Potrivit legii din UK, pe certificatul de naștere poate scrie „părinți” în loc de „mamă și tată”. În România însă, pe certificat aș apărea doar eu, ca mamă singură.

Sue: Da, în UK ai opțiunile „mamă și tată”, dar și „părinți”.

De ce continuați să locuiți aici?

Mihaela: cățelușa noastră e cam bătrână și nu are rost momentan. Preferăm să așteptăm până moare. Cum ziceam, copilul nostru se va naște în UK, dar apoi ne vom întoarce aici și va face și grădinița aici. Sue lucrează la o grădiniță, deci vom avea o reducere acolo. Dar, odată ce termină grădinița, ne mutam. Oricum școala de aici e shitty.

Sue: Am discutat mult despre asta, poate ne mutăm în Spania sau Tenerife.

Mihaela: Dar când o să fim mai în vârstă.

Sue: Dar nu suntem bătrâne. Eu nu mă consider. Ești atât de tânăr sau bătrân precum te simți. În afară de niște probleme fizice (începe să mă deranjeze șoldul, am jucat hockey și fotbal), ne simțim tinere.

Complet de acord. Contează să îți dorești să faci ceva, să fii activ. Am observant că multă lume nu mai are activități după o anumită vârstă, „nu mai e de mine”.

Mihaela: Cu cât îmbătrânim, cu atât facem mai multe chestii silly. 50 e noul 40 și 40 e noul 30. Ai atât de multe opțiuni, poți face atât de multe lucruri. Visul nostru e să avem un van și să ne plimbăm prin Europa.

Sunt curioasă, există părinți de la grădiniță care nu sunt de acord cu „stilul tău de viață”? Pentru că multe persoane homofobe din România vorbesc mereu despre cum copiii se vor „transforma” în gay dacă petrec timp cu persoane gay.

Sue: Părinții știu și nu le pasă. Într-un weekend, eram la benzinărie și un părinte m-a văzut, ne-am salutat, i-am făcut cunoștință cu Mihaela, ne-a urat casă de piatră etc. Nu le pasă de asta. Dar sunt educați, asta e important. Sunt educați și open minded. Știi, acei gay au venit din părinți hetero, deci nu-mi spune că îți facem noi copiii gay.

Și când te gândești că multe persoane religioase spun că vreți să le furați copiii…

Sue: Noi adoptăm copiii pe care oamenii straight nu îi vor! Nu avem nevoie să furăm copiii, îi putem adopta pentru că voi nu îi vreți.

Cum e comunitatea LGBT din UK, în comparație cu cea din România?

Sue: Nu există comparație. Este unită, foarte unită. Avem gay village, multe baruri, dar acolo vin și mulți oameni straight, mai ales femei, pentru că se simt mai în siguranță.

Țin minte când am fost prima dată în gay club, m-am simțit foarte liberă și în siguranță. De regulă nu mă îmbrac prea sexy și nu mă port într-un anumit fel, dar în cluburile obișnuite mereu ți se fac avansuri nedorite. Acolo nu am trăit nimic neplăcut.

Sue: Exact! Dar comunitatea LGBT e diferită pentru că acceptă diversitatea. Ești la fel ca toată lumea. La finalul zilei, vorbim de drepturile omului, nu avem nimic special, nu avem privilegii și nici nu ne dorim mai mult. Nu știu de ce crede lumea că avem privilegii, sunt doar drepturi egale. Așa e în UK. Aici din păcate nu avem nimic, asta e marea diferență.

Pe Facebook, ai trecut la intro „Singurul regret pe care îl am legat de faptul că sunt lesbiană e că am reprimat acest lucru atât de mult timp”. Când ți-ai făcut coming out-ul? Cum au reacționat familia și prietenii?

Sue: Eu nu mi-am făcut coming out-ul decât la 26 de ani, pentru că știam că familia mea este homofobă. Doar prietenii știau dinainte. În UK am cunoscut lesbiene mai în vârstă, la vreo 40 de ani, care te ajutau, te protejau, te luau sub aripa lor. Când le-am spus alor mei, nu au mai vorbit cu mine 9 ani. Tata nu avea neapărat o problemă, dar mama avea. Din cauza ei nu am mai vorbit nici nu fratele meu. Dar regret acum, nu mi-aș mai reprima vreodată sexualitatea. Pe atunci, pe la mijlocul anilor ’70-începutul anilor ’80, în UK era cum e acum în România. Mama chiar a spus că toți gayi ar trebui puși pe o insulă și împușcați – acum 30 de ani.

Mihaela: Din păcate, așa e mentalitatea acum în multe țări.

Sue: Mai puțin în cele civilizate. Oricum, eu de la 18 ani eram deja pe picioarele mele, deci nu conta prea mult. Dar înțeleg până la un punct de ce oamenii se tem atât de mult aici pentru că deseori nu se întrețin singuri, se bazează atât de mult pe părinții lor. Pe de altă parte, astfel fac parte din problemă. Vizibilitatea aduce schimbările și, cu cât te ascunzi mai mult, cu atât mai greu vor avea loc schimbnările. Trebuie să spună „ăsta sunt eu, dacă nu-ți convine… asta e”. Înțeleg că nu e ușor aici, dar sunt parte din problemă, din păcate.

Este adevărat și e o problemă generală aici. Mulți nu vor să facă eforturi, se așteaptă să facă alții ceva pentru ei.

Sue: Da, exact. Hai să lăsăm pe alții să obțină drepturi pentru noi și abia apoi îmi fac coming out-ul… Trebuie să fii suficient de încrezător să știi că poți fii pe picioarele tale, pentru că sunt multe persoane care te pot ajuta în afară de părinții tăi. Google este un loc minunat, poți să găsești organizații precum Accept, le poți cere ajutorul.

Este foarte important să fii independent.

Mihaela: Da, clar, e obligatoriu. Și nu doar dacă ești gay, în general. Nu doar din punct de vedere material, ci să nu trăiești sub regulile altcuiva, să fii cine îți dorești tu.

Sue: Știi Dr. Seuss? Scria cărți pentru copii și avea un citat: „Those who mind don’t matter, and those who matter don’t mind”. Mi se pare foarte important pentru copii, mie mi-a rămas în cap mulți ani. La finalul zilei, îți dorești să fii acceptat. Dar, cu cât te ascunzi, cu atât de greu vei fi acceptat la final. Cu toții am trecut prin asta. Adolescenții cred că nu știm prin ce trec, dar noi am făcut-o deja. Și probabil a fost mai greu decât le e lor. Dacă nu poți fi tu însăți, nu ești nimeni.

Mihaela: Ești doar o umbră în opinia mea.

Sue: Și aici e multă homofobie internalizată. Uneori, nu le place ceea ce sunt așa că se ascund.

Mihaela: Mulți sunt geloși pe tine pentru că ai făcut ceva și ești fericit.

Sue: Bărbații gay nu prea, dar femeile lesbi sunt geloase pe noi pentru că suntem out, loud and proud, dar și căsătorite. Am descoperit asta recent. Se ascund în fața ecranului și vor să fie ca noi, dar nu o fac. Fă-o! Fă primul pas!

Mihaela: Dacă ar primi totul pe tavă ar fi simplu… Românilor le place să se plângă.

Sue: Doctorul meu mi-a spus că românii ar fi foarte nefericiți dacă nu ar avea de ce să se plângă.

Mihaela Atkinson

Amândouă sunteți foarte deschise în legătură cu orientarea voastră sexuală. Cum pot persoanele care se tem să se afișeze să devină out, proud and loud?

Mihaela: Cum ziceam, mulți se bazează pe banii părinților. Alții se tem de părerea șefilor sau colegilor. Dar nu ar trebui să fie o problemă, trebuie să ai curaj. Și să nu-ți pese de „gura lumii”.

Sue: Este adevărat că multe persoane ajung în stradă după ce își fac coming out-ul. Nu doar în România, peste tot. Și există o rată mare de suicid pentru că nu sunt acceptați de părinți și prieteni.

Mihaela: În țările civilizate există organizații care au grijă de astfel de persoane.

Sue: Cum ar fi organizația Stormwall, numită după protestele din SUA.

Tu ai deja 2 copii, prin donator. A fost vreo diferență pentru ei, să fie crescuți de 2 femei?

Sue: Copiii, dacă sunt crescuți cu această normalitate, they don’t give a shit. La un moment dat eram la magazin și unul din ei a luat un ou de Paște, iar casiera a întrebat dacă e cadou pentru mami. A zis simplu, „nu, e pentru soția lui mami.” Și când am mers să luam nepoții de la școală, profesoara a întrebat dacă a venit bunica. „Nu, e soția bunicii”. Familiile sunt făcute diferit: copilul poate fi crescut de o mamă și un tată, de o mamă singură, de o bunică… Pentru ei tot familie e și ce contează e să fie iubiți. Dar există o diferență: copiii crescuți în familii gay sunt mai deschiși la minte și nu judecă pe alții. Când ne naștem, suntem goi, nu știm nimic. E foarte important ce învățăm de la părinți.

Ce părere aveți despre stereotipuri, există și unele reale?

Sue: Nu, nu cred că există. Sau ba da, eu sunt un stereotip după aspect; oamenii își dau seama că sunt lesbiană mă văd. Dar de fapt sunt androgină.

Mihaela: În opinia mea, gayi și lesbienele fac stereotipurile. Lumea se miră că noi nu ascultăm LP, nici măcar nu știam cine e. Aparent toate lesbienele trebuie să îi asculte muzica.

Sue: Treaba e că noi avem maniere, știm cum să avem grijă de o femeie – nu că Mihaela ar avea nevoie, e independentă și are grijă de ea și singură. Eu de exemplu știu să fac lucruri prin casă, să fac „treburile bărbatului”, dar în același timp fac și curățenie, gătesc, cald haine.

Sue Atkinson făcând „treburi de bărbat”

Vara trecută montam un scaun de la IKEA și venise bunica mea în vizită. Spunea că se bucură că fac asta, ea nu ar fi făcut niciodată, era treaba bunicului să facă lucruri de genul prin casă… Dar, în același timp, nu ar fi deranjat-o să o facă, doar că pur și simplu „nu era treaba ei”.

Mihaela: Da, iar uneori mentalitatea asta o mai întâlnești chiar și acum.

Sue: Nu trebuie să te uiți la alții, să te gândești la stereotipuri și să îi judeci. De exemplu, eu sunt biker și se spune despre bikeri că sunt groaznici. Nu e adevărat, suntem oameni foarte amabili – doar că ne plac motocicletele.

Mihaela: Așa e și cu tatuajele, doar pentru că ai tatuaje nu înseamnă că nu poți lucra bine în sala de operații, dacă ești doctor.

Sue: Și eu am multe tatuaje, dar nu înseamnă că nu îmi fac bine munca. Pur și simplu e pielea mea și îmi place să pun chestii pe ea. Fii o persoană bună, ajută oamenii, dar nu te lăsa călcat în picioare. Nu îmi plac etichetele, tot ce trebuie să faci e să fii un om bun.

Ce mesaj ați transmite cuiva care vrea să își facă coming out-ul, dar îi e teamă?

Mihaela: Ideal ar fi să îți trăiești viața și să știi că, oriunde pui piciorul, ăla e drumul tău. Drumul ăla nu e bătătorit, e plin de hârtoape. O să faci bătături, o să cazi, o să te umpli de julituri, dar trebuie să te ridici, să îți dorești să continui. Mergi mai departe, fii căpos, dorește-ți să îți împlinești ce ți-ai propus. Poate îți ia 5 sau 10 ani. Nu te lăsa dezamăgit. La final, trebuie să poți zice „mi-am îndeplinit dorința și am produsul ăsta făcut din munca mea și cu sudoarea frunții mele”. Se aplică pentru oricine. Acesta a fost mereu principiul meu de viață.

Sue: Alege pe cineva în care ai încredere. Mai ales în România. În UK ți-aș da un răspuns total diferit. Dar aici trebuie să alegi pe cineva în care ai încredere când îți faci coming out-ul. Poate fi dificil dacă nu ai oamenii potriviți în jur. Încearcă să intri în comunitatea LGBT, chiar înainte de a-ți face coming out-ul. Du-te în gay bar, fă-ți prietenii, vorbește cu ei despre experiențele lor. Dacă vei face asta, nu vei fi niciodată singur. Suntem mai mulți decât îți imaginezi. Du-te la Accept, spune-le că vrei să îți faci coming out-ul și te vor ajuta cu sfaturi.

Mihaela: Au și group support. Uneori suntem triști sau demoralizați și atunci trebuie să te înconjori cu oameni ca tine. Nu e obligatoriu să vorbești despre tine, dar fii măcar înconjurat de oameni din comunitate.

Sue: Să nu îți fie niciodată frică că vei fi singur, pentru că nu vei fi. Da, se poate ca unii să nu te accepte, dar prietenii care fac asta nu sunt cu adevărat prieteni.

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *