Teama de sex—când apare și cum ne vindecăm de ea?

By  | 

Deși nu vorbim mai deloc despre ea, pe majoritatea dintre noi această teamă de intimitate ne urmărește încă din copilărie. Ne poate face să luăm decizii personale haotice și, susțin specialiștii pe care i-am intervievat, poate sta la baza nefericirii noastre perpetue în cuplu.

Poate că nu este deloc întâmplător faptul că atât de puțini oameni simt cu adevărat conectare și bucurie în relațiile cu partenerul. Oare câți dintre noi nu avem nici cea mai mică teamă față de ceea ce presupune intimitatea într-un cuplu, în general, și actul sexual în particular? Câte dintre femeile din România nu au crescut cu prejudecăți de genul „sexul este rușinos” sau câți dintre bărbați nu se confruntă cu disfuncții erectile din cauza presiunilor psihologice cu care au crescut? Ceea ce știu sigur este că în cazul meu, abia acum, după ce am împlinit 30 de ani, am început să mă bucur de actul sexual în sine, trăind câțiva ani buni cu gândul „hai, mai e puțin și se termină”. În căutarea răspunsurilor, am discutat cu Raluca Anton, Adela Raluca Moldovan și Gáspár György, trei dintre cei mai cunoscuți specialiști din lumea psihologiei autohtone.

Cum apare această frică de intimitate sau, mai clar fie spus, de relații sexuale? Și din ce punct încolo o putem numi „fobie“? 

Gáspár György: Frica de intimitate face parte din rândul fricilor pe care noi, oamenii, le putem trăi atunci când vine vorba despre relațiile interpersonale apropiate. Partea mai complicată este reprezentată de faptul că aceasta este, de obicei, o frică subconștientă. Cu alte cuvinte, declarativ, persoana ar putea spune că-și dorește o relație de cuplu sau mai multă intimitate în relația de cuplu existentă, dar — dacă ne uităm la alegerile și comportamentele acesteia — frica devine vizibilă. Din punct de vedere psihologic, această frică are la bază teama de respingere, de abandon sau de pierdere. Unele studii ne confirmă că toate aceste temeri se pot intensifica în viața unei persoane, mai ales atunci când cineva începe să-și exprime interesul sau intențiile pentru o relație serioasă cu ea. Prin asta, vreau să spun că persoanele cu frică de intimitate tolerează greu apropierea emoțională sau fizică și, adesea, se implică în comportamente de sabotare a relației. Există diferite teorii explicative, iar multe dintre acestea pun în lumină experiențele avute în copilărie. Se pare că momentele în care părinții sau îngrijitorii noștri ne-au transmis — verbal sau prin gesturi ori acțiuni — că suntem lipsiți de valoare, că nu putem fi iubiți sau că nu suntem suficient de buni, deștepți, frumoși, îndemânatici sau altcumva pricepuți, mintea noastră a stocat aceste mesaje în creier sub forma unor credințe negative despre sine, ceilalți și relații.

Teama de sex

Mai exact, când (copii fiind) am avut nevoie de conectare cu părinții sau de sprijinul acestora — pentru a ne îmblânzi emoțiile sau durerea —, iar adulții nu au răspuns în mod repetat solicitărilor noastre sau poate chiar ne-au lovit ori certat, atunci s-a conturat această credință că nu suntem demni de iubire și s-au pus bazele fricii de intimitate. Iar când un posibil partener îndreaptă asupra noastră — să presupunem că suntem persoane cu teamă de intimitate — energia aprecierii și a admirației, folosind cuvinte tandre și gesturi afectuoase, se naște un conflict interior între toate acestea și modul negativ în care ne percepem noi pe noi. Din păcate, dacă frica nu ajunge să fie  onștientizată — adesea prin psihoterapie sau programe de autocunoaștere — rămânem fideli viziunii negative asupra sinelui, așa că vom continua să desconsiderăm bunele intenții ale celuilalt. Iar pentru că este atât de dificil să acceptăm realitatea (adică faptul că nu ne permitem să primim iubirea celor din jur), ne construim diferite ziduri de rezistență mentală și comportamentală, prin care ținem iubirea departe de noi și ne consolidăm teama de intimitate. Manualele de diagnostic — care și-au pierdut tot mai mult din po-pularitate, inclusiv în rândul clini-
cienilor și al practicienilor de psihoterapie — nu includ acest tip de frică în categoria fobiilor specifice, acolo fiind amintită anxie-tatea socială și tulburarea de personalitate de tip evitant (care ilustrează manifestările severe ale fricii de relaționare interpersonală).     

Citește și: De ce și cum ajungem să ne autosabotăm psihic și emoțional?

Raluca Anton: Fiecare dintre noi ajunge în viața de adult ca într-o stație dintr-o călătorie cu trenul. Până ajungem acolo, am adunat deja o serie de experiențe, imagini, povești care ne completează călătoria și care ne pregătesc, emoțional, pentru alte aventuri care urmează să apară. Ei bine, așa este și cu tot ce înseamnă intimitate și sexualitate. Parcurgem o călătorie în relație cu noi înșine, în relație cu corpul nostru și fiecare experiență, fiecare poveste trăită nu face decât să ne contureze o nouă perspectivă. Mesajele pe care le auzim pe măsură ce creștem, poveștile prietenilor noștri, subiectele care nu se discută în familie, lipsa educației sexuale, presiunea pentru performanță la băieți și pericolul asociat cu sexualitatea în ceea ce le privește pe fete, toate acestea vin fie cu informații eronate, fie cu informații lipsă. Ambele situații nu fac decât să creeze presiune și impredictibilitate. Astfel, creierul nostru nu se mai poate bucura de moment, ci ajunge să se concentreze, mai degrabă, pe cum să facă față unui potențial pericol. Frica de intimitate poate fi numită fobie în momentul când îmi afectează sever relația/relațiile de cuplu, când aleg să nu explorez această latură a vieții mele relaționale, când aleg să nu intru în relații pentru că mă gândesc că ceva neplăcut s-ar putea întâmpla, când sunt într-o relație și nu reușesc să mă conectez cu propriul corp în momentele de intimitate și doar stau și aștept să se termine (dacă sunt femeie) sau când nu reușesc să produc sau să mențin un act sexual (dacă sunt bărbat). În toate aceste situații putem vorbi atât despre anxie-tate, cât și despre disfuncții se-xuale, cele din urmă având în spate o anxietate care poartă cu ea o poveste.

Adela Raluca Moldovan: Frica de intimitate și relații sexu-ale apare, din punctul meu de vedere, pe un deficit sever al educației relaționale. În goana noastră de zi cu zi, suntem adesea prea ocupați ca să avem grijă de relațiile noastre, fie ele de cuplu sau parentale. Copiii ne văd prea puțin interacționând ca un cuplu, vorbim cu ei prea puțin despre relații și ne limităm educația sexuală la protecția împotriva bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor nedorite. Iar atunci când nu știi exact ce presupune o relație, dacă mai ai parte și de câteva încercări soldate cu experiențe de respingere, ridiculizate, în care te simți rușinat și incapabil, poți dezvolta o adevărată fobie față de relații. Pentru că, deși, pe de o parte dorești apropierea,
dacă anticipezi că în această apropiere poți fi rănit, vei
evita să te apropii.

De câte feluri poate fi această frică de intimitate? În ce situații ne este frică de actul sexual, de contactul fizic, și când manifestăm, de fapt, teama emoțională de a ne dărui, de a ne arăta goi?

Gáspár György: Noi, psihologii, vorbim adesea despre frica de intimitate ca implicând dife-rite forme ale apropierii de ceilalți: teama de conectare emoțională (împărtășirea emoțiilor cu altcineva); teama de conectare intelectuală (împărtășirea gândurilor și idelor cu un posibil partener); teama de conectare sexuală (abilitatea de a fi intimi din punctul de vedere fizic); teama de conectare experiențială (participarea la diferite activități și experiențe comune). Este bine să cerem ajutor de specialitate imediat ce observăm că relațiile noastre intime sunt prea complicate, că se încheie prost (în mod repetat) sau că nu ne găsim locul atunci când o relație începe să prindă contur. Gândurile cele mai frecvente pe care le au cei cu teamă de intimitate, atunci când vine vorba despre o relație „mai serioasă“, se centrează pe ideea că nu ar fi pregătiți pentru un angajament emoțional și fizic. Astfel de persoane își explică asta fie prin referirea la o relație mai veche, despre care vor spune că, emoțional, încă nu s-a încheiat, că încă nu au integrat despărțirea petrecută, sau că toată energia le este consumată de muncă, de creșterea copiilor sau de îngrijirea părinților aflați în nevoie. Astfel, își asigură cele mai bune scuze, pentru a se ține la distanță de iubire și intimitate.      

Citește și: Cele mai căutate psihoterapii ale momentului

Raluca Anton: Teoretic, disfuncțiile sexuale se referă la orice dificultate/problemă care apare în orice fază a interacțiunii sexuale și care nu îi permite cuplului să experimenteze plăcere. Pornind de la această definiție, categoriile sunt: tulburări care țin de dorință (nu există dorință sau interes pentru intimitate), tulburări care țin de arousal/excitare (dificultatea sau incapacitatea de a simți excitare înainte sau în timpul actului sexu-
al), tulburări care țin de orgasm (întârzierea sau lipsa acestuia), tulburări care țin de dureri fizice (corpul simte durere în timpul actului sexual). Acum că avem aceste categorii în minte, ne dăm seama că nu putem vorbi despre o separare clară între tipurile de frici (de exemplu, dacă ne este frică de actul sexual sau de a ne dărui), ci este un mix fin între minte și corp în cazul căruia este greu să stabilim, cu exactitate, limitele.

Adela Raluca Moldovan: Unii dintre noi avem o dificultate cu sexualitatea proprie și, implicit, cu corpul nostru, dar și cu apropierea emoțională în relații. Și nu reușim să ne apropiem de alții suficient de mult pentru a intra în relații. Mai sunt cei care intră în relații, dar păstrează cumva garda sus și mențin o oarecare distanță. Alții se tem foarte mult că nu sunt destul de buni și au o frică groaznică de a fi văzuți vulnerabili. Din punctul meu de vedere, oricând e un moment bun să cerem ajutor, atunci când simțim că ceva nu merge — nu trebuie să așteptăm vreun prag critic pentru a cere ajutor.

Cum se manifestă această frică și care sunt comportamentele principale ale femeilor și ale bărbaților cărora le este frică de plăcere?

Gáspár György: Ca în cazul oricărei frici sau forme de anxie-tate, manifestarea principală este dată de comportamentele de evitare și de retragere. Atât bărbații, cât și femeile vor evita să se apropie fizic și emoțional de o altă persoană, care pare să le arate interes. Putem observa și câteva diferențe de gen, dar care nu sunt neapărat definitorii pentru toți bărbații sau toate femeile. Se pare că, la nivel global, femeile resping mai des intimitatea fizică, fiind ceva mai disponibile emoțional, în timp ce bărbații sunt oarecum mai îndrăzneți atunci când vine vorba despre conexiunea fizică și mai pronunțat evitanți la capitolul apropiere emoțională. Spre exemplu, atunci când vine vorba despre o conversație de tipul „cine suntem noi, unul pentru celălalt“, bărbatul găsește diferite scuze și se eschivează, spunând că are ceva important de făcut, că s-a îmbolnăvit ori că cineva (altcineva) are o mare nevoie de el. Așa cum și femeia poate găsi infinite justificări, pentru a evita conec-tarea experiențială și sexuală.  

Experiența clinică îmi arată că persoana cu teamă de intimitate are dificultăți în a recunoaște care sunt comportamentele prin care își sabotează șansele de a avea o relație cu cineva, pentru că, de cele mai multe ori, se refugiază în subiectivitatea propriei minți și analizează lumea și oamenii din jur pornind de la convingerile pe care și le-a dezvoltat în copilărie. Asta face ca astfel de comportamente să devină greu de schimbat — deoarece suntem atât de obișnuiți să privim lumea într-un anumit fel, încât ne lipsește flexibilitatea de a pune la îndoială ceea ce gândim și a îndrăzni să chestionăm ceea ce considerăm a fi adevărat. Atât bărbații, cât și femeile cu teamă de intimitate preferă să se implice în mai multe relații în același timp (pentru a avea un back-up, în cazul în care încep să se simtă în nesiguranță). Tot din poveștile de viață auzite în cabinet, aș aminti și de fantoma „fostului partener“ — de care le este foarte greu să desprindă, dar care în mod cert le consumă inutil energia și îi împiedică să primească ceea ce, la nivel declarativ, își doresc atât de mult. 

Raluca Anton: Nu știu dacă aș formula, neapărat, ca fiind frică de plăcere. Fiecare dintre noi își dorește să simtă plăcere, doar că ceea ce pentru unii semnifică plăcere, pentru alții poate să vină cu suferință sau poate să nu aducă niciun beneficiu. De multe ori, frica se manifestă doar în mintea noastră în timp ce continuăm să facem ceea ce „ar trebui” să facem, chiar dacă nu ne simțim confortabil, alteori corpul reacționează și nu poate sau îi este foarte dificil să se angajeze într-un act sexual fie pentru că doare fizic, fie pentru că corpul nu intră în starea necesară unui act sexual (de exemplu, nu reușește să se excite suficient pentru a fi plăcut actul în sine sau nu reușește să producă erecție pentru a menține un act sexual).

Adela Raluca Moldovan: Dificultatea principală a femeilor este cea de acceptare și exprimare a propriei sexualități, iar fricile lor se leagă de siguranța personală și siguranța în relație, dacă se deschid sexual. Dificultatea principală a bărbaților este cea de a fi performanți, suficient de buni pentru a-și satisface partenera, și fricile lor se leagă de a nu fi destul de buni, destul de bărbați.

Cât de importantă este copilăria, mai precis relațiile cu părinții, în construirea relației cu propria noastră sexualitate — și cum diferă sexualitatea, de la bărbați la femei?

Gáspár György: Copilăria este esențială și poate chiar decisivă pentru conturarea tiparului nostru de atașament și formarea credințelor (inconștiente) despre cât de vrednici suntem de iubire și cât de disponibili sunt ceilalți pentru a ne oferi afecțiune. Una dintre pacientele mele — o tânără deosebită, cu o frumusețe aparte și inteligență cognitivă peste medie — îmi povestea în timpul unei ședințe de terapie cum simte, efectiv, un rău fizic, atunci când un bărbat își exprimă curiozitatea și intenția de apropiere. Iar când vine vorba despre bărbații care nu-i acordă atenție și care par dezinteresați de ea, simte o pornire interioară puternică spre a-i cunoaște și ajunge să-și construiască variate fantezii cu privire la o posibilă relație cu aceștia. Este vorba

despre o femeie crescută într-un mediu familial zbuciumat și în care părinții nu au avut cu adevărat timp pentru a-i acorda atenție, aceștia fiind mereu ocupați și mai degrabă atenți la mezina familiei (sora cea mică a pacientei mele). Din primele experiențe de relaționare, creie-rul nostru învață ce înseamnă iubirea. Iar dacă adulții responsabili de noi ne-au ținut la distanță, vom crește cu convingerea (inconștientă) că relațiile adevărate (care par extrem de autentice și de reale pentru noi) sunt cele în care trebuie să alergăm după partener, cele în care nevoile noastre sunt ignorate, fiindcă persoana noastră este lipsită de valoare. Iar dacă cineva dă semne de apropiere, frica de intimitate ne copleșește, ne blochează și chiar ne înfurie la modul cel mai serios.

Când vine vorba despre sexualitate, sinele multora dintre noi este ciopârțit, deoarece mulți au crescut în familii în care li s-a interzis să-și exprime sexualitatea ori au fost forțați de la o vârstă foarte fragedă să cunoască abuzul sexual. Acesta este un alt capitol extrem de complex, deoarece sunt mult mai numeroși decât se crede acei adulți care în copilărie au cunoscut impactul nedorit al atingerilor interzise, apoi au ajuns la maturitate cu o reactivitate emoțională negativă față de sexualitate. Ceea ce este trist, din mai multe perspective — o dată, pentru că aceste persoane nu-și permit să se bucure și să savureze latura erotică a sinelui lor; apoi, pentru că energia sexuală este una creatoare și poate reprezenta combustibilul necesar pentru a face față mai ușor provocărilor cotidiene; în fine, dacă această energie este deturnată sau reprimată, frustrarea ne cuprinde și ne simțim ca și cum nu ne-am trăi propria viață.   

Raluca Anton: Așa cum spuneam și mai sus, fiecare dintre noi avem o poveste cu privire la propriul corp și la intimitate, poveste pe care am învățat-o în relație cu cei cu care am crescut, fie discutând cu ei despre asta, fie neabordând vreodată acest subiect și simțind, poate, abandon și funcționând pe principiul încercare și eroare. Mesajele pe care le auzim despre sexualitate sunt diferite în funcție de gen. Dacă ar fi să enumăr câteva: „bărbatul ar trebui să performeze/să reziste mult”, „femeile ar trebui să stea să ofere plăcere”, „nu vorbim despre sex, doar facem”, „sexul este ceva periculos” (pornind de la o replică auzită de multe fete: „să nu cumva să te prind gravidă că te dau afară din casă”), „îți las asta (=prezervativul) aici” și multe alte astfel de replici, reacții sau lipsa lor, toate acestea ducând la necunoaștere și la căutarea „întrerupătorului pe întuneric”. Lipsa educației sexuale este unul dintre cele mai periculoase lucruri care duce nu doar la permiterea încălcării unor limite (contexte de abuz) sau la o rată crescută de nașteri sub 15 ani (suntem prima țară în Europa în acest clasament), ci și la puține cupluri care simt conectare, plăcere și bucurie în relație cu intimitatea și cu propria lor sexualitate, fără să fie nevoie să vorbim de patologie.

Adela Raluca Moldovan: Foarte importantă. Mediul social ne influențează percepția de sine și în ceea ce privește sexualitatea noastră și expresia ei. În general, pentru băieți este important să devină bărbați puternici, cu o sexualitate bine exprimată, să fie potenți și pricepuți în a-și satisface partenerele. Ceea ce duce, în cazul bărbaților, la o teamă de performanță și la insecurități în ceea ce privește valoarea personală și conceptul de masculinitate dacă lucrurile nu merg bine în plan sexual. În ceea ce le privește pe fete, așteptările sociale sunt diametral opuse. Ele trebuie să fie cuminți, să nu își exprime sexualitatea, să nu se îmbrace provocator, dar odată intrate într-o relație, de preferință de căsătorie, să fie pricepute să primească și să ofere plăcere. Accentul deosebit pus pe evitarea sarcinilor nedorite, lipsa de încredere sădită față de băieți (vezi să nu își bată joc de tine), precum și teama de exprimare a sexualității duc, în cazul femeilor, la o dificultate de a se relaxa în intimitatea sexuală, de a fi prezente acolo mai mult decât pentru „a-și face datoria conjugală”.

Citește și: 7 gânduri care-ți dau curaj în momentele dificile

Ce cuvânt are de spus genetica, în această problematică?

Gáspár György: Majoritatea studiilor făcute arată că mecanismul de apărare al celui care evită sau respinge intimitatea este mai degrabă de natură psihologică, fiind unul dobândit, nu înnăscut sau moștenit genetic. Însă putem aduce în discuție ideea traumelor transgeneraționale, prin care durerea și suferința strămoșilor este lăsată moștenire generațiilor viitoare. Acesta este, de altfel, și subiectul noii mele cărți, care descrie lumea psihologică a doi tineri cu o mare teamă de intimitate, nevoiți să-și descopere moștenirea relațională pentru a se putea elibera de blocaje și de fantomele emoționale ale trecutului.   

Raluca Anton: Dacă orice animal ar analiza comportamentul sexual uman ar zice că suntem niște ciudați numai pornind de la faptul că facem sex și în alte perioade decât cele fertile. Sexualitatea umană este extrem de neobișnuită comparativ cu felul în care se comportă celelalte 30 de milioane de specii animale din lume (desigur, este o generalizare și există și excepții, dar abordarea lor nu face parte din tema-tica acestui articol). Nu putem să ne uităm la noi numai prin această lentilă, tocmai pentru că avem acest cortex prefrontal dezvoltat care ne permite o analiză mult mai atentă a lucrurilor și contextelor în care ne implicăm. Astfel, cu certitudine, fiecare dintre noi avem un impuls sexual diferit în funcție de ce moștenim, dar știm deja din literatura de specialitate că nimic nu bate modelarea mediului și mesajele cu care creștem și ne dezvoltăm. Astfel, răspunsul meu vine în completarea punctului de mai sus: genetica este importantă, dar nu esențială.

Adela Raluca Moldovan: Foarte mult timp, cercetătorii din domeniul științelor socio-umane au căutat să rezolve o dispută legată de influența sau relevanța mediului social, respectiv gene-tica și biologia diverselor comportamente umane. Ceea ce constatăm în ultima perioadă este că această dispută este una falsă. Genetica și biologia noastră reprezintă rezultatul mediului psihosocial al strămoșilor nostri, este cizelată și activată de propriul mediu psihosocial în care ne dezvoltăm. Și, cel puțin deocamdată, e mai ușor să ne schimbăm comportamentul și să ne îmbogățim mediul decât să ne schimbăm genele. Acestea fiind spuse, e important desigur să investigăm starea de sănătate a organismului nostru și să vedem dacă anumite dificultăți pot avea cauze medicale.

 

Cât de mult contează prima experiență sexuală?

Gáspár György: De curând, am citit un studiu științific care avea ca obiect de cercetare rolul primei experiențe sexuale în conturarea înclinațiilor noastre sexuale ulterioare. Iar cercetătorii respectivi au formulat următoarea concluzie: prima experiență sexuală poate influența atât preferințele noastre în materie de activități sexu-ale, cât și conținutul fanteziilor și al dorințelor sexuale. Prin urmare, dacă prima experiență a fost una traumatizantă, asta iarăși ne poate explica atât refuzul propriei sexualități, cât și to-lerarea perversiunilor sau a agresivității din timpul contactului fizic. Ambele situații au la bază teama de intimitate – prima, prin ținerea la distanță a intimității; iar a doua, din cauza devalorizării de sine.    

Raluca Anton: Rareori se întâmplă ca prima experiență sexuală să fie una spectaculoasă (în sensul pozitiv). Revin la ideea mea cu impredictibilitatea care activează sistemele de alarmă din creier: prima experiență sexuală ne pune față în față cu un context pe care nu îl cunoaștem și cu un sentiment de intruziune în spațiul meu de siguranță care, chiar dacă este realizată în relație cu o persoană pe care o iubesc, tot simt că ajunge într-o zonă emoțională și fizică a existenței mele care s-ar putea să îmi producă disconfort. Astfel, e important să mă pregătesc pentru ea, mai întâi, prin cunoașterea propriului corp și cunoașterea propriei minți, a limitelor mele, a mesajelor cu care am crescut, a fricilor pe care le am și, apoi, sexul înainte să se facă se vorbește. Adică, ar fi minunat să reușim să povestim cu partenerii/partenerele noastre despre ce simt și ce gândesc în legătură cu o primă experiență sexuală. Iar dacă aceasta a avut loc acum ceva vreme, cred că o nevoie esențială este să reușesc să o integrez în povestea mea de viață înțelegând ce mi s-a întâmplat și acceptând felul în care lucrurile s-au petrecut pentru ca mai apoi să pot schimba ce e de schimbat la mine sau la felul în care mă raportez la intimitate.

Adela Raluca Moldovan: Toate primele experiențe contează mult, ele lasă un șablon care ne poate seta așteptările în experiențele ulterioare.

Te poți vindeca de această frică? Și care ar fi cele mai importante decizii ce ne-ar ajuta să reușim?

Gáspár György: Vindecarea, în acest caz, necesită gestiona-rea fricii altfel decât prin evitarea intimității. Procesul este unul de durată și poate implica o terapie care presupune mai mulți ani. Accesul la credințele noastre inconștiente nu este facil, iar schimbarea stilului de atașament presupune efort, angajament și multe experiențe pozitive de relaționare. Din fericire, transformarea este posibilă. Dar, pentru a ajunge la recompensele relaționale, este nevoie de cunoașterea trecutului, de asumarea poveștii personale de viață și de dobândirea unor abilități prin care frica să fie tolerată și îmblânzită. Primul pas — la fel ca în orice altă formă de tratament psihologic — constă în recunoașterea și asumarea problemei, apoi în declanșarea curiozității față de mecanismele care au dus la crearea problemei sau a dificultăților de relaționare și, la final, este nevoie să ne revoluționăm viața în așa fel încât vechile strategii de supraviețuire să fie înlocuite de alte obiceiuri, mai sănătoase și mai favorabile pentru cultivarea intimității. Procesul de vindeca-re implică participarea la ședințe de psihoterapie, includerea  într-un program de autocunoaștere și dezvoltare personală, lecturarea unor cărți despre psihologia relațiilor (de exemplu, Intimitate zbuciumată, Împreună la bine și la greu, Revoluția iubirii) și multă practică la capitolul interacțiune intimă — care presupune să ne permitem să fim atât de vulnerabili, încât să primim și să oferim iubire, pentru că acesta este sensul suprem al existenței noastre.

Raluca Anton: Orice frică poate fi simțită mai puțin intens și mai puțin frecvent, dar nu știu dacă vreo frică poate să dispară complet atâta timp cât ea a venit cu o experiență care va rămâne mereu stocată undeva în creier. Dar nu este asta o problemă, atâta timp
cât știu cum să o abordez și știu ce pot face pentru a nu mai ajunge acolo.

Adela Raluca Moldovan: Rezolvarea oricărei frici este cunoașterea detaliată a fricii, înțelegerea mecanismelor de protecție împortiva ei și apoi confruntarea treptată cu frica în prezența unor mecanisme de apărare eficiente, utile, care ne ajută să ajungem la ce ne dorim, în ciuda fricilor noastre. Cea mai importantă decizie este aceea de a cere ajutor, curajul de a privi fricile noastre și vulnerabilitatea de a ne lăsa văzuți încercând să ne depășim fricile.

DIN CULISE

Adela Raluca Moldovan, Raluca Anton și Gáspár György

Atât Raluca Anton, cât și Adela Moldovan sunt doctori în psihologie și psihoterapeui relaționali specializați în intervențiile cognitiv-comportamentale și terapia Imago.

Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relaional specializat în terapia de familie și cuplu, hipnoza clinica, interveniile psihoterapeutice integrative și terapia Imago. De fapt, Gáspár György tocmai pregatete o carte despre, spune el, „lumea psihologica a doi tineri cu o mare teama de intimitate, nevoii sa-i descopere moștenirea relaționala pentru a se putea elibera de blocaje i de fantomele emoționale ale trecutului”.

Citește și: Cherofobia sau teama de fericire, anxietatea secolului în care trăim

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *