Îmbrățișarea unui copac, o formă de terapie?

By  | 

Până nu demult, să iei în brațe un arbore îți atragea eticheta zeflemitoare de hipioată visătoare. Dacă mai vorbeai și de una singură în timpul ăsta, era un semn clar că ai luat-o în sfârșit razna. Însă în vremuri de pandemie — în care îmbrățișările cu cei dragi reprezintă, practic, opusul menținerii distanței sociale — să-ți dorești la un moment dat să îmbrățișezi un copac (și chiar să și vorbești cu el în timpul ăsta) nu i s-ar mai părea nimănui atât de ciudat. Putem vorbi despre “tree hugging” sau îmbrățișarea unui copac ca despre o formă de terapie? Și dacă nouă ne face bine, totuși, cum rămâne cu copacii— pentru ei cum e? 

Îți propun să vorbim în contiunare despre toate aceste lucruri, însă nu înainte de a face puțină dreptate pentru hippies și conceptul de “tree hugging”… cu o scurtă istorie.

copaci la asfintit

Cu toții știm asta: “tree hugger”, cel sau cea care îmbrățișează un copac, este o expresie deseori folosită pe post de insultă sau ca un eufemism care descrie o persoană dusă cu pluta, complet ruptă de realitate. Însă puțini sunt la curent cu faptul că ideea în sine — aceea de a îmbrățișa un copac — a pornit, de fapt, de la un eveniment cât se poate de real. S-a întâmplat în India, în anii 1730, când maharajahul vremurilor respective a hotărât să construiască un nou palat într-un sat din vecinătatea Jodhpurului, teritoriu care era locuit de Bishnoi, o comunitate de oameni ce iubeau profund natura. Maharajahul a ordonat distrugerea unor copaci khejri străvechi pentru a face loc noului său palat, iar ca semn de protest pașnic Amrita Devi, cele trei fiice ale sale, dar și alte femei curajoase ale tribului Bishnoi și-au înlănțuit brațele și picioarele în jurul acestor copaci sacri, pentru a-i proteja. Din nefericire, au sfârșit tragic. Istoria spune că peste 350 de protestatari au fost bătuți și uciși cu lovituri de topor de câtre oamenii maharajahului, până când acesta a hotărât să intervină pentru a pune capăt masacrului.

copac antic cu radacinile la vedere

Copacii au fost tăiați până la urmă, dar sacrificiul populației Bishnoi nu a fost în van. Devotamentul constant față de natură și lupta continuă a comunității respective pentru a-și proteja pădurile a avut un impact profund în memoria colectivă a indienilor, inspirându-i, secole mai târziu, să adere la Mișcarea Chipko. Cu rădăcini în filozofia satyagraha (forța adevărului, o formă de rezistență nonviolentă sau rezistență civilă) a lui Mahtama Gandhi, Mișcarea Chipko a atras milioane de suporteri în India anilor 1970 și nu numai, cu nobilul scop de a pune capăt defrișărilor masive și daunelor aduse mediului înconjurător. Ca să fie clar, termenul “chipko”, care înseamnă “a îmbrățișa” în limba indiană, reflectă pur și simplu principala lor tactică — aceea de a se ancora de copaci pentru a-i împiedica pe tăietorii de lemne să-i doboare. Iar dacă ai ajuns până aici cu lectura, și nu te-am plictisit cu povestea mea, sper că vei privi cu ochi mai înțelepți o persoană care decide să îmbrățișeze un copac într-un parc.

Sigur, pentru poporul indian, ca și pentru multe comunități rurale din lumea întreagă natura, pădurile și copacii în sine sunt extrem de importante fiindcă de ele se depinde zilnic pentru combustibil, hrană și, indirect, purificarea apei și stabilitatea solului. Așa că, pentru aceste comunități, dorința de a proteja natura este — așa cum e și firesc — strâns legată de ideea de supraviețuire. Însă noi, cei din marile orașe, închiși în blocurile, supermarketurile și mall-urile noastre în care totul e la discreție și am încetat demult să ne mai întrebăm de unde vine, suntem faimoși pentru a fi pierdut, în timp, relația firească și legătura cotidiană cu natura, ca și pentru capacitatea noastră de a crede în mod eronat că incendiile genereate de schimbările climatice, defrișările iresponsabile sau distrugerea ecosistemelor naturale nu au nicio putere să ne afecteze.

Ca atare, mulți dintre noi ne întoarcem la natură ca și cum abia o descoperim pentru prima dată — mai mult ca la o formă de “terapie” decât ca la o parte integrantă din viețile noastre. Fie că se numește ecowellness sau silvoterapie, noul trend e foarte în vogă, mai ales în Belgia sau Islanda. Similar, în Japonia, „shinrin yoku” sau „baia de pădure” este o practică uzuală ce implică petrecerea timpului în sânul naturii, atât pentru a avea grijă de sănătate, cât și pentru a redescoperi comuniunea cu natura și a deveni, astfel, mai înclinați să o protejăm.

imbratisaza un copac

Nu zic că “întoarcerea la natură” e ceva rău; dimpotrivă. Doar că mă sperie, întrucâtva, cât de mult ne-am distanțat de ea. Așa că, sub orice formă ne-am întoarce la natură, mi se pare crucial pur și simplu să o facem. Iar dacă ai nevoie și de niște “imbolduri” științifice în sensul ăsta, poate ajută să-ți spun că, în lupta cu oboseala, stresul, anxietatea sau chiar depresia, beneficiile pentru sănătate ale timpului petrecut în natură au fost deseori prețuite științific.

Până nu demult consensul academic general era că spațiile deschise, verzi, în sine, produc aceste efecte. Însă în Blinded by Science — o carte lansată nu fără oarecare rumoare cu câțiva ani în urmă — autorul, Matthew Silverstone, a arătat via dovezi convingătoare că proprietățile vibrante pozitive ale copacilor și plantelor din jurul nostru (nu spațiile verzi în sine) sunt cele pe care le percepem noi, oamenii, și care ne oferă, de fapt, aceste beneficii pentru sănătate.

Silverstone susține că arborii, prin simpla lor prezență în vecinătatea noastră, sunt capabili să amelioreze multe probleme de sănătate precum migrenele, afecțiunile mintale, depresia sau ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) și să ne îmbunătățească nivelul de concentrare și timpul de reacție. În sprijinul afirmațiilor sale, Sliverstone prezintă nenumărate studii în care se arată cum starea psihică și starea generală de sănătate a copiilor care sufereau de diverse probleme a fost îmbunătățită după ce au interacționat cu plante și copaci.

Explicația lui este simplă și, în același timp, atotocuprinzătoare: toate lucurile vibrează diferit, iar aceste vibrații influențează comportamentele biologice. Când atingem un copac, vibrațiile lui diferite de ale noastre vor afecta diverse procese biologice în corpul uman, ajutându-l să ajungă într-un punct de vindecare.

terapie cu copaci si padure

Cum poate simpla îmbrățișare a unui copac să ne ajute atât de mult?

Plantele și copacii facilitează acțiunea de curățare și revitalizare, conferind energiei negative și stresului acumulat de oameni  un “loc” în care acestea să poată fi absorbite. Atingerea copacilor reiterează în mințile și corpurile noastre ideea că suntem una cu natura. Iar acea conexiune a fost, la rândul ei, “legată” de o speranță de viață mai mare, un sentiment de împlinire mai profund, scăderea anxietății și o imagine despre propriul corp mai pozitivă.

Așadar, îmbrățișarea copacilor pare, evident, bună pentru oameni, poate reprezenta chiar o formă de terapie, dar cum rămâne cu copacii — pe ei cum îi afectează asta?

Ecologista Suzanne Simard de la Universitatea Birish Columbia a descoperit că copacii comunică între ei trimițându-și nutrienți printr-o vastă și elaborată rețea simbiotică pe care o au cu ciupercile și micelele din sol, rețea pe care Suzanne a comparat-o cu rețeaua neuronală din creierele umane.

Copacii își trimit unul altuia și semnale de avertizare în privința schimbărilor din mediul înconjurător, însă cercetarea nu a dezvăluit și răspunsul emoțional al copacilor puși în fața unei “invazii” de oameni care vor să-i îmbrățișeze.

Sigur, n-am nicio dovadă — alta decât bunul-simț — în sensul ăsta, dar pentru copaci, cel mai probabil rasa umană nu mai reprezintă acum altceva decât niște maimuțe producătoare de dioxid de carbon, care defrișază, ard și construiesc mereu drumuri, și ale căror acțiuni zilnice rănesc iremediabil planeta.

Nu cred că suntem ceva ce un copac ar vrea să îmbrățișeze.

terapie cu copaci si padure

Psihologii ne spun că oamenii moderni sunt, tipic, niște bureți umblători de stres, frici și anxietăți, care se extenuează muncind în numele un mit materialist, într-o cultură a consumerismului. Și poate tocmai de aceea — zdruncinați din temelii de singurătate și epifaniile produse cu ocazia acestei pandemii de coronavirus — unii dintre noi simțim acum nevoia disperată să îmbrățișăm un copac, ca o formă de terapie.

Neclintiți, calmi și statornici, copacii par nemuritori și nu ne contrazic niciodată. Dar nu e de ajuns că ne bazăm pe ei pentru case, mobilă și hârtie igienică? Trebuie neapărat să îi împovărăm și cu toate problemele noastre?

copaci priviti de jos in sus

Înainte să ne repezim să-i îmbrățișăm, ar trebui, poate, să ne gândim la ei ca la prietenii tăcuți pe care îi asaltăm cu “ale noastre”, dar pe care nu îi lăsăm niciodată să vorbească despre ei înșiși. Ar trebui ca, dincolo de îmbrățișări egoiste, să reînvățăm să menajăm și să respectăm copacii și natura — așa cum ar trebui să o facem mai mult și cu noi înșine. Iar dacă ai ajuns până aici cu lectura, și tot nu te-am plictisit cu povestea mea, sper că te vei gândi intens la toate astea, dacă ești chiar tu persoana care a decis să îmbrățișeze un copac într-un parc.

Știai că… Fără să o poată spune pe limba noastră, multe dintre animalele din jurul nostru sunt adevărați terapeuți care pot participa la vindecarea unor afecțiuni precum autismul, depresia, sindromul Down, diferite fobii și dizabilități motorii, senzoriale, intelectuale? Citește și Terapeutul meu necuvântător.

Foto: Guliver/Getty Images, Unsplash

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *