Este
 trauma ereditară?

By  | 

Odată cu parcelele de pământ, cutiile cu zestre, mașinile sau apartamentele pe care putem (sau nu) să le primim moștenire, se pare că stră-stră-străbunicii noștri ne-au mai lăsat câteva „bunuri” care ne pot afecta creierul, starea emoțională și predispoziția spre anumite comportamente: traumele
 transgeneraționale.

Fără nicio vină, bineînțeles. Sună aproape science-fiction, dar studiile din domeniul epigeneticii demonstrează că tu ești un fel de punct culminant al experiențelor din viața ta și chiar a strămoșilor tăi, toate aceste experiențe având capacitatea de a schimba modul de ope-rare al genelor tale. Și mai SF? Cu alte cuvinte, te-ai născut cu un set de gene, dar evenimentele din viața ta determină care dintre gene se exprimă și care nu. Iar markerii epigenetici ai traumelor pot fi transmiși de la o generație la alta.

Înainte cu mult să aflu despre știința epigeneticii sau despre cicatricile moleculare, m-am întrebat dacă voi moșteni sau nu pe linie maternă predispoziția către depresie. La vreun an după ce am aflat că mama s-a sinucis, am stat de vorbă cu directorul medical de la Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Al. Obregia. L-am întrebat, cu o frică pe care nu am mai resimițit-o de atunci, dacă una dintre „prietenele” mele a cărei mamă s-a sinucis poate să moștenească predispoziții asemănătoare (mi-era rușine pe atunci să vorbesc franc, așa cum o fac de câteva luni, despre această experiență din viața familiei mele). Știam că doctorul înțelesese despre cine vorbesc, dar a intrat în jocul meu, sprijinindu-mă tacit. Mi-a spus atunci că sigur genele „prietenei” conțin și informații din comportamentul mamei sale, că cel mai probabil, spre deosebire de o persoană care nu a moștenit astfel de gene, prietena cu pricina va plânge mai mult, va suferi mai mult, poate va cădea în depresie mai repede atunci când va întâmpina vreo problemă. Poate, sau poate nu…

Un nou ADN, un nou EU?

Se pare că nu… Istoria epigeneticii s-a scris odată cu studiile despre evoluție și dezvoltare a umanității. Termenul în sine circulă prin laboratoarele științifice de câteva secole, deși noi, masa mare de oameni, nu l-am auzit decât recent. El descrie procesul prin care un zigot fertilizat se dezvoltă într-un organism matur. Iar semnificația lui a evoluat spre explicația care implică orice proces ce alterează activitatea genelor fără să schimbe ADN-ul original. Apoi, modificările genelor sunt transferate către celulele fiicelor abia născute și pot fi moștenite de către urmași.

Acum ceva vreme se credea că la naștere epigenomul embrionului și substanțele chimice înregistrate erau complet șterse și luate de la zero. Dar s-a demonstrat că această teorie nu este adevărată în întregime. Unele etichete epigenetice rămân pe loc în timp ce o parte dintre informațiile genetice trec de la o generație la alta — moștenirea epigenetică care oferă evoluției o nouă dimensiune. Aceasta contravine ideii că moștenirea se realizează doar prin codul ADN care trece de la părinte la urmași, și confirmă că experiențele unui părinte, sub formă de etichete epigenetice, pot fi transmise de la generație la generație. (— SURSĂ: www.thebestbrainpossible.com.

„Genomul uman se schimbă lent, prin intermediul procesului de mutație aleatoare și selecție naturală. Altfel spus, este nevoie de multe generații ca o trăsătură să devină comună într-o populație. Cu toate acestea, epigenomul (un fel de interfață dintre mediu și genom, conform Leberder, 2001) se poate schimba rapid ca răspuns la mediu. În felul acesta, epigenomul ar fi un fel de dirijor al genelor care, sub influența factorilor de mediu, determină intrarea în funcțiune a unor anumite gene. După Thomas Jenuwein, diferenţa dintre genom şi epigenom ar fi similară cu aceea dintre un scriitor care scrie un roman şi un cititor care citeşte romanul respectiv. În genom se pot afla capitole pe care să nu le citească nimeni. În gene este înscris romanul vieţii noastre. Iar epigenomul citeşte acest roman, în funcție de condițiile din mediul înconjurător.”, susține Prof. As. Dr. Adrian Restian în lucrarea sa Epigenetica. ADN-ul rămâne același, dar tendințele psihologice și comportamentale sunt moștenite. Așa că, poți moșteni nu numai genunchii bunicii tale, ci și predispoziția ei către depresie cauzată de către neglijența suferită ca nou-născut, dar și grija față de ea a părinților adoptivi, depinde ce istoric are.

O veste rea

Am pentru tine o veste bună și una rea, cu care vrei să încep? Bine, o să ți-o spun pe cea rea mai întâi: da, cei mai mulți spun asta, chiar putem moșteni traumele strămoșilor noștri. Așadar, cum putem moșteni trauma? În articolul Grandma´s Experiences Leave a Mark on Your Genes din Discover Magazine, autorul explică foarte detaliat: „Evreii ai căror străbunici au fost alungați din orașele lor rusești, chinezii ai căror bunici au trăit ravagiile Revoluției Culturale, tinerii imigranți din Africa ai căror părinți au supraviețuit masacrelor, adulții din fiecare etnie care au crescut cu părinți alcoolici sau abuzivi — toți duc cu ei mai mult decât amintiri. Gunoaiele rămase după un cutremur sau o inundație agresivă nu dispar niciodată, chiar dacă sunt uitate. Ele devin o parte din noi, un reziduu molecular care susține structura noastră moleculară.

Aproape de sfârșitul războiului civil din SUA, în unele lagăre exista o supraaglomerație care practic oferea fiecărui prizonier cam un metru pătrat. Ratele de deces au crescut. Cei care au supraviețuit au fost marcați pe viață: s-au întors în societate cu sănătatea deficitară, perspective de muncă mai proaste și, implicit, speranța de viață mai mică. Iar impactul acestor greutăți nu s-a oprit doar la cei care au experimentat războiul, s-au dus mai departe asupra copiilor și nepoților prizonierilor.

În timp ce fiii și nepoții nu au suferit chinurile din lagăre, totuși ei au fost dispuși către mortalitate mai devreme decât ceilalți membri ai populației. Și, spre deosebire de cele mai multe condiții moștenite, această situație nu a fost declanșată de mutații ale codului genetic. În schimb, cercetătorii au depistat un tip de moștenire ceva mai obscur: maniera în care evenimentele din viața cuiva pot schimba modul cum se exprimă ADN-ul și modul cum această schimbare poate fi transmisă generației următoare. (— SURSĂ: www.
bbc.com)

— și una bună

Vestea bună: această realitate poate fi schimbată sau oricum îmbunătățită. Știind că consecințele acțiunilor și experiențelor noastre pot afecta viețile copiilor noștri — cu mult înainte să fie concepuți — ar putea schimba complet cum alegem să trăim.

În plus, dincolo de aceste ecouri ale traumei peste generații, oamenii de știință s-au blocat asupra unui subiect foarte important: cum se întâmplă realmente acest proces?! Ce se întâmplă, de fapt, cu grupările chimice care se suprapun unui ADN care își începe viața de la zero? „De îndată ce spermatozoizii pătrund în ovul, există o descărcare rapidă a ADN-ului din cromozomii paterni”, spune Anne Ferguson-Smith, cercetător care studiază epigenetica la Universitatea din Cambridge. „Acesta este motivul pentru care moștenirea epigenetică transgenerațională este o surpriză atât de mare.

Există totuși părți ale genomului care nu sunt șterse complet, dar modificările relevante pentru transmiterea traumelor nu se găsesc în aceste zone.”

Dacă totuși transmiterea traumei de la generație la generație este reală (și se pare că cele mai multe cercetării demonstrează ca da) avem la dispoziție și o cheie de salvare: tot felul de terapii psihologice, hipnoza, programarea neuro-lingvistică, toate acestea pot înlătura efectele traumei moștenite. Iar mai presus de toate, ajută crearea un mediu benefic: o dietă sănătoasă (mai puține alimente procesate sau junk food — o mare parte din ceea ce pui în gură are de-a face cu ce se întâmplă în capul tău), activitate fizică (după somn, sportul este cel mai bun lucru pe care îl poți face organismului tău), ieșirea din zona de confort (scoate-ți creierul cât mai des din zona de confort provocându-l spre noi situații, îmbogățindu-l cu noi experiențe), râsul (distrează-te, da, atât de simplu — creierul tău adoră să râdă și asta îi face foarte bine). — SURSĂ: www.thebestbrainpossible.com.

Foto: Unsplash

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *