De ce și cum ajungem să ne autosabotăm psihic și emoțional?

By  | 

Oricât de greu de acceptat ni se pare la prima vedere, cam toți ajungem să ne autosabotăm — de cele mai multe ori inconștient. E uimitor cât de ușor putem deveni proprii noștri dușmani sau, ceva mai plastic spus, cât de repede ajungem să ne facem rău cu mâna noastră. De ce și cum putem evita un astfel de tipar comportamental, am investigat mai jos.

Pe vremea când – cel puțin conform celor mai consacrate teorii psihologice – se întipăresc primele frici, primele credințe despre lume și despre propria persoană, când încă eram foarte foarte mică, părinții mei (și a celor din generația mea) nu se preocupau atât de mult de impactul pe care acțiunile lor îl aveau asupra ființei noi care creștea și se dezvolta în casa lor. Mamele trăiau depresie post-natală exact într-o perioadă definitorie pentru bebeluși, însă nu știau nici măcar ce li se întâmplă, darămite cum să îi facă față. Din acest motiv, dar și cu aportul societății în care trăim, am rămas blocată în tot felul de tipare comportamentale — și poate cel care mi-a îngreunat cel mai agresiv viața a fost instinctul de a mă autosabota.

Cu o lipsă aproape inexplicabilă de iubire față de propria mea ființă, mi-am dat singură în cap ori de câte ori am avut ocazia. Nu am avut niciodată încredere să ridic mâna într-o clasă de curs, chiar dacă știam răspunsul corect. Mereu, fostele iubiților mei mi s-au părut mai frumoase și mai interesante decât mine. Nu am avut niciodată curajul să spun direct și onest ce nevoi sau ce păreri am. Îmi pierd repede interesul pentru toate activitățile benefice din viața mea… Și ar mai fi multe de zis, dar la ce folos să le enumăr? Pfff. Și când te gândești că părinții noștri ne-au oferit, poate, de două ori mai mult decât au primit, la rândul lor, de la proprii lor părinți… Încercând să înțeleg mai bine toate aceste lucruri — și să găsesc o rezolvare — am stat de vorbă cu psihologul și terapeutul Anca Pavel.

Ni se pare că nu suntem suficient de buni, ne e frică de succes, ne simțim mai puțin valoroși în raport cu cei din jurul nostru. De unde apar astfel de tipare prin care, practic, ne autoflagelăm  psihic, emoțional?

Când cineva sau ceva activează în noi un nivel ridicat de disconfort emoțional, în lipsa unor strategii sănătoase de gestionare a unor astfel de situații, intră în funcțiune mecanismele automate. Mecanisme care, oricât de inadecvate ar fi, măcar sunt la îndemână și nu ne lasă total descoperiți. E drept că nu prea obținem rezultatele dorite cu ajutorul lor, dar ele funcționează pe principiul ”În caz de urgență, spargeți geamul!”. Uneori ni se pare potrivit să ne criticăm cu cele mai aspre cuvinte, să ne certăm singuri că îndrăznim să avem nevoi, dorințe sau visuri, să refuzăm niște oportunități pentru că ne speriem și nu considerăm că le merităm.

Citește și: 7 gânduri care-ți dau curaj în momentele dificile

Din punctul de vedere psihologic, aceste atitudini se califică drept autosabotaj. Pentru cine se află la început de drum în zona de autocunoaștere și de familiarizare cu conceptele psihologice, autosabotajul poate părea o teorie exagerată. Nu ne e la îndemână să acceptăm că ne facem rău cu mâna noastră. Asta și pentru că autosabotarea are de-a face cu mecanismele subconștientului și nu cu o intenție declarată de a ne pune singuri piedici. Este vorba, de fapt, despre o combinație de gânduri negative, sentimente și acțiuni care împreună construiesc un obstacol către ceea ce ne dorim. Cauzele directe sunt, de cele mai multe ori, niște frici neidentificate, un nivel redus de încredere în sine și o imagine mai degrabă negativă asupra propriei persoane. Toate acestea ne duc la necesitatea unei analize mai amănunțite asupra propriei vieți: cât de devreme am început să simțim frica și lipsa siguranței? Cât de des am auzit despre noi că ”nu suntem în stare de nimic”? De câte ori am experimentat rușinea și am fost comparați cu alții?

Este, până la urmă, doar responsabilitatea părinților? Cum a crescut un adult care nu are astfel de probleme?

Teoria atașamentului vorbește despre rolul primilor 2 ani din viață, în care calitatea relației cu figurile parentale, și în mod particular cu figura maternă, este definitorie. Aceasta este perioada în care se construiește fundația vieții de adult și, de altfel, singura perioadă în care putem beneficia de ceea ce se cheamă iubire necondiționată. Un copil căruia îi sunt îndeplinite în mod adecvat nevoile materne își va dezvolta în mod trainic autocompasiunea. Dacă se întâmplă la fel și cu nevoile din partea tatălui, va fi garantată și prezența capacității de autoprotecție. Cu autocompasiunea și autoprotecția active este aproape imposibil să ajungem să ne autoflagelăm psihic și emoțional. Sub pavăza lor găsim condiții prielnice să ne dezvoltăm un simț al propriei identități, un nivel suficient de bun al voinței și motivației interioare, al stimei și încrederii în sine.

Vom putea genera suficientă curiozitate și încredere pentru a explora viața, pentru a ne permite succesul și bucuria de a trăi. În condiții opuse, dezvoltăm forțe de sens opus: voce critică interioară, rușine toxică, frici și anxietăți, sine fragil, probleme de atașament, etc. În perioada copilăriei, responsabilitatea este a părinților. Există șansa să primim influențe pozitive din partea altor persoane apropiate, dar pe fondul unui mediu familial încărcat cu neglijare emoțională sau chiar cu abuz, ele vor putea doar să mai atenueze din impactul dureros al experienței timpurii. Este însă important să conștientizăm faptul că, odată ajunși noi la vârsta adultă, responsabilitatea pentru felul în care ne trăim viața ne revine în totalitate.

De ce ne e mai ușor să ne punem bețe în roate decât să ne încurajăm, deși ne suntem cel mai aproape?

Ne este mult mai ușor și mai la îndemână să facem ceea ce am învățat să facem, decât să aplicăm niște concepte care par logice și de bun simț, dar pe care nu știm cum să le implementăm în practică. Comportamentele de autoflagelare pot fi indicii despre faptul că persoanele de referință din copilăria noastră au aplicat o formă de abuz fizic și/sau emoțional în relația cu noi. Iar abuzul este aproape întotdeauna însoțit de abandon emoțional. Identificăm abandon emoțional și în situațiile în care părinții le spun copiilor că îi iubesc, dar le demonstrează în același timp, sub diverse forme, că nu îi plac și că nu îi acceptă pentru o serie de comportamente sau de greșeli. Când în momentele dificile din punctul de vedere emoțional ai fost părăsit de părinții tăi sau chiar pedepsit, e foarte probabil să preiei acest model de interacțiune cu propria persoană. Ajungi să internalizezi perfecționismul ca strategie, în speranța că în clipa în care vei atinge pragul perfecțiunii vei fi, în sfârșit, demn(ă) de iubire.

Citește și: Arta de a plănui
 fără a te agăța 
de un plan

Dacă nu ne-am simțit iubiți pentru cine suntem, să ne perfecționăm pentru a merita iubirea poate fi un țel în sine în viață. Până la acel moment nu ne vom simți demni nici de iubirea de sine. Apoi, intervine paradoxul că autosabotajul poate funcționa ca un mecanism de apărare prin care, inconștient, ne ținem departe de un pericol. Oricât de tentant ar părea să ai succes profesional sau o relație intimă împlinită, spre exemplu, subconștientul poate asocia o mare frică acestei etape: ”Dacă m-am înșelat? Dacă nu merit? Dacă nu sunt suficient de bun(ă) sau de pregătit(ă)? Dacă voi eșua? Dacă voi fi din nou părăsit(ă)?”. Ne putem pune bețe în roate și ca urmare a unor decizii inconștiente menite să ne păstreze în siguranță și control. Dacă rezultatul dorit pare incert, ne putem crea certitudine prin eșec intenționat, fără a conștientiza riscul că în felul acesta nu vom obține niciodată ce ne dorim cel mai mult.

La ce dezechilibre și disfuncționalități poate duce un astfel de comportament?

Comportamentul de autosabotare ne poate afecta viața profesională, personală și chiar sănătatea fizică. Este cea mai costisitoare cale de a face progrese pentru că e ca și când am merge într-o călătorie lungă cu mașina ținând frâna de mână trasă. Riscăm să nu ajungem sau să ajungem complet uzați la destinație. Din punctul de vedere al sănătății psihice și emoționale, autosabotarea poate genera depresie și anxietate, iar în formele ei mai grave se poate concretiza în dependență de droguri, alcool sau alte substanțe, poate genera tulburări alimentare sau comportamente de autovătămare.

Cum putem scăpa de un astfel de tipar? 

Primul pas este să identificăm prezența tiparului în propria viață și apoi să analizăm cum s-a construit, cum funcționează și la ce ne folosește. A cui a fost prima voce critică semnificativă pe care am auzit-o? Ce credințe negative am dobândit despre propria persoană? Care sunt fricile care ne bântuie? Autocritica e poate cel mai ușor de identificat și e un punct bun de pornire pentru o schimbare. Ne-ar prinde tare bine exercițiul de a ne reformula cu blândețe exprimarea ori de câte ori ne surprindem sub propriul tir de vorbe dure. Cercul vicios al perfecționismului ar putea fi întrerupt dacă ne-am mai da voie să și greșim. Am putea chiar avea surpriza să constatăm că de multe ori greșelile sunt ocazii minunate pentru experiențe valoroase.

Citește și: Ce să NU faci când ești nervoasă

Când identificăm principalul comportament prin care ne sabotăm (obișnuim să întârziem, să nu ne ținem de promisiuni, să ne pierdem interesul sau să ne descurajăm repede, să procrastinăm sau să ni se facă teamă, etc) putem încerca să facem fix invers, ori de câte ori îl surprindem că se activează. Pentru creșterea motivației de a scăpa de un astfel de tipar, ar prinde bine și un bilanț pornind de la întrebarea ”Cât de mult rău ți-a făcut ție și celor dragi propriul sabotaj?”

Din culise:

Anca Pavel
Psiholog și terapeut cu formare în psihoterapia de familie în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, terapeut EMDR nivel II, contributor la www.paginadepsihologie.ro.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *