Arta de a te certa constructiv

By  | 

Știai că, de fapt, oricât de absurdă e, în general, cearta și indiferent cu cine o trăiești – ea se poate cizela așa încât să poți extrage numai avantaje din orice formă de „luptă pentru putere”? Să facem o succintă introspecție în tipurile de certuri, de unde vin ele la nivel profund și ce rezolvări ai la îndemână.

Când vine vorba despre ceea ce numim „a te certa cu cineva”, eșuez lamentabil, tocmai de aceea mă abțin cât pot de mult să ajung în acel punct conflictual în care rațiunea, logica sau orice altă formă de bun simț se pierd brusc în neant. Îmi iese, de obicei, în mediul profesional sau cu membrii familiei, unde de cele mai multe ori „ascult și înghit”. Însă, în relațiile de iubire, mi-am găsit mereu un spațiu sigur sau mai puțin sigur în care să defulez. Dacă aș face o listă cu certurile pe care le-am trăit, m-aș simți cumplit de vinovată: am spus vorbe pe care le regret, am țipat ca din gură de șarpe, am adus acuzații, am jignit, am trântit și aruncat tot felul de obiecte. Și încă mă gândesc — oare ce se întâmplă cu mine în astfel de momente? Totuși sunt un om (cel puțin, mă străduiesc) cu un suflet bun, o dorință generală de pace, fără nevoia constantă de agresivitate… Mai mult, mi-a fost mereu teamă să le povestesc prietenelor mele detaliile certurilor mele, având undeva bine ascunsă în minte rușinea că nimeni altcineva nu poate fi la fel de isteric precum sunt eu. Așa că am trăit multă vreme făcându-mă că serile acelea nu au aparținut din această dimensiune pâmânteană. Și așa „specială” cum mă simțeam în sufletul meu, mă păstram normală în exterior, apărându-mă de realitatea relațiilor — realitate care cu timpul am aflat că nu este doar a mea.

Am înțeles, astfel, că pierdeam șansa de a fi mai bună tocmai pentru că mă consideram „excepția rea”. Asta până când s-au întâmplat două lucruri: primul — am asistat, fără să vreau, la o ceartă între două prietene, al doilea — am asistat, fără să vreau, la o ceartă între o prietenă și soțul ei. Bun, deci, nu sunt singura care face așa urât când se ceartă — poate fi un punct bun de plecare. Apoi, unul dintre filosofii și scriitorii mei preferați, Alain de Botton, a clarificat și mai bine principalele aspecte ce țin de veșnica și celebra ceartă a oamenilor. În primul rând, așa cum o scrie în cartea O educație emoțională, „în medie, un cuplu va avea între treizeci și patruzeci de certuri semnificative pe parcursul unui an, „semnificativ” presupunând o confruntare brusc deviată de la normele civilizate de dialog, care ar fi inconfortabil de filmat și de arătat prietenilor și ar putea implica țipete, ochi dați peste cap, acuzații histrionice, uși trântite și utilizări liberale ale unor termeni ca „ticălosule” sau „cap sec”.

Cu toate că certurile ne provoacă o suferință de cele mai multe ori greu de reparat, totuși societăție moderne nu le acordă o atenție sporită ca să le putem înțelege și, implicit, să le putem dezamorsa. Există mai multe motive, dar cele mai importante țin de percepția noastră romantică asupra certurilor, „intensitatea lor având legătură cu dorința, cu puterea de angajament, cu pasiunea, și mai puțin cu lipsa capacității de autocontrol (asta-i moștenirea pe care ne-au lăsat-o romanticii) și de un nivel mai intim, acela că poate ne e prea dificil să facem față lucrurilor pe care certurile ni le relevă despre noi înșine.” Însă, în principiu, ne certăm des și rău pentru că nu știm, nu ne-a învățat nimeni cum să îi învățăm la rândul nostru pe ceilalți despre cine suntem noi. „Dincolo de invective stă dorința ca partenerul nostru să ia parte, să înțeleagă și să susțină un element crucial al experinței noastre. Tragedia oricărei dispute privind scuzele este că aceasta se construiește în jurul unei nepotriviri groaznice între mesajul pe care ne dorim atât de mult să îl transmitem („Am nevoie să mă iubești, să mă cunoști, să fii de acord cu mine”) și maniera în care suntem în stare să îl transmitem (cu acuzații nerăbdătoare, bombăneli, ocară, sarcasm, gesticulații exagerate și „du-te dracului” viguros)”.

cearta in cuplu

Altfel spus, o ceartă urâtă este o încercare eșuată de a comunica cu cel din fața ta, făcând aproape indescifrabil mesajul pe care am vrut să îl transmitem. Așa cum conchide Alain de Botton, „Ne certăm urât fiindcă în momentele noastre de suferință, pierdem accesul la toate metodele mai bune de a ne explica fricile, speranțele frustrate, nevoile, grijjile, entuziasmul și convingerile. Și în principiu facem asta pentru că suntem prea speriați că s-ar putea să ne fi ruinat viețile într-o relație cu cineva care nu poate pricepe mișcările interioare ale sufletelor noastre. Am face lucrurile mult mai bine dacă ne-ar păsa ceva mai puțin. Prin urmare, nu ajungem la certuri amare fiindcă suntem brutali în mod fundamental sau absolut demenți, ci pentru că suntem extrem de implicați și totuși atât de inapți.”

Oricum, oricât de distructive pot fi certurile, evitarea lor poate fi la fel de dăunătoare, așa cum spunea Freud: „Ține de igiena mentală și sufletească ca, din când în când, să îți lași câinii în curte, să îi auzi cum latră.” Iar prioritatea noastră ar trebui să fie învățarea unui mod propice de a le manevra, nu de a le exclude: să le transformăm în certuri ceva mai productive și mai puțin răzbunătoare, și ușor mai strategice. Și totul începe cu examinarea tuturor felurilor în care ne certăm.

Citește și: Lipsa încrederii în tine îți distruge relațiile? Iată ce să faci!

Cearta interminabilă

Pare mereu nouă, mereu unică (într-o zi poate fi despre un lucru pe care cineva l-a spus unui prieten, în altă zi despre o reuniune de familie). Poate porni de la o pată pe canapea, sau de la o rată de la bancă. De fapt, nici nu ne dăm seama că purtăm de fiecare dată aceeași ceartă, dar sub altă formă. Nu identificăm ușor originile furiei noastre pentru că: poate fi rușinos să realizăm că persoana în care am investit atât de mult nu este fundamental bună, de exemplu; ar putea fi devastator din punctul de vedere emoțional; am crescut cu sentimentul că nu merită să ne exprimăm nemulțumirile; poate părinții noștri au fost prea anxioși, prea vulnerabili sau prea intimidanți ca să ne ofere destul spațiu pentru nevoile noastre timpurii.

Adevărul: „Simt că nu îmi respecți inteligența.”

Rezolvarea: Să învățăm să avem curajul frustrărilor și al fricilor noastre.

„Este întotdeauna mai bine să atingem cearta orginală, decât să moară o relație înjunghiată de o mie de ciondăneli.” Vom înceta să ne certăm atât de mult când vom recunoaște și vom spune cu voce tare lucrurile care ne deranjează cu adevărat.

Cearta care ne aseamănă cu părinții

Cearta care ajunge la reproșurile „Te transformi în maică-ta” sau „Semeni din ce în ce mai mult cu taică-tu.” Ne surprindem repetând opinii ale părinților noștri care ni s-au părut absurde, rejucăm aceleași atitudini sarcastice sau meschine, vanitoase sau nervoase, pe care am fost cândva siguri că nu vrem să le imităm.

Adevărul: Evident că semănăm cu părinții noștri ținând cont de câți ani am petrecut împreună, de genele nenumărate pe care le împărțim, de maleabilitatea minții de copil. E ceva normal.

Rezolvare: Să fii alături de partenerul tău cu bunătate, să îl ajuți să evolueze departe de cele mai rele părți ale oamenilor care în mod inevitabil l-au distrus puțin și pe care — firește, în ciuda a toate — nu poate înceta să îi iubească necondiționat.

Cearta distructivă

Tipul de ceartă care începe când unul dintre partenerii încearcă în mod deliberat și fără vreun motiv evident să strice buna dispoziție a celuilalt. În ciuda iubirii pe care i-o purtăm, părem dintr-o dată deranjați de un anumit aspect. La suprafață părem pur și simplu niște monștri.

Adevărul: „Ne e teamă că fericirea partenerului poate fi o barieră de comunicare, l-ar putea împiedica să înțeleagă rușinea, meloancolia, nefericirea noastră din prezent. Îi distrugem fericirea pentru că ne e teamă să fim singuri.” Avem nevoie de siguranță.

Rezolvare: Să recunoaștem, nu să dăm afară, impulsurile pe care le avem. Să îi recunoștem că ne-a cuprins teama față de fericirea sa, dezvăluindu-i cu umor că ne-ar plăcea să facem scandal, dar nu o vom face.

Cearta normalității

Ne putem trezi că ne certăm privind ora de culcare, locul în care așezăm canapeaua, cât de des facem sex, ce să facem în vacanță…

Adevărul: O relație, chiar și una foarte bună, impune o apărare constantă a preferințelor fiecăruia, iar scuza cea mai des întâlnită se bazează pe ceea ce este normal, ceea ce face majoritatea.

Rezolvare: Când vine vorba despre viața personală, noțiunea de normalitate își pierde valoarea intrisecă. Nu știm ce se califică drept „normal”, mai ales într-o relație de iubire. Nu există statistici, măsurători sau mărturii credibile ale normalității. „Trebuie să încetăm certurile fals democratice” și să acceptăm ceva mult mai real și mai eficient, oricât de vulnerabili am fi — ne-ar plăcea ca partenerul să înțeleagă că vrem să se întâmple ceva pentru că, și doar pentru că, ne-ar face foarte fericiți (și foarte nefericiți dacă nu s-ar petrece).

Cearta patologizantă

Cearta în care cineva se supără atât de tare, încât începe să se comporte în moduri dincolo de normele imaginabile: suspină, vorbește pițigăiat, exagerează, imploră, e incoerent, se trage de păr, își mușcă mâna, se tăvălește pe podea. Poate părea pentru celălalt că partenerul său a înnebunit.

Adevărul: Cel care se manifestă exagerat este în continuare o persoană în esență destul de sănătoasă mintal, dar care și-a pierdut stăpânirea de sine într-o situație dificilă. Furia și teatralitatea se instalează când un adevăr intim este ignorat și negat cu nerușinare, persoana lipsită de control nefiind nici diabolică, nici monstruoasă.

Rezolvare: Trebuie să ne amintim că numai o persoană care a simțit pe interior că viața îi este în pericol ar ajunge pradă unui asemenea haos, că ne iubește și depinde foarte mult de noi.

Cearta absenței

Acea răbufnire din alte pricini din exterior (șeful de la birou, colegii, geopolitica, situația economică) — îi provocăm probleme celui care ne așteaptă acasă, dar nu îi putem spune că tristețea noastră nu are de-a face cu el.

Adevărul: Redirecționăm toată umilirea și furia pe umerii celui căruia îi pasă cel mai mult de bunăstarea noastră. De fapt, e pur și simplu o formă de a-i spune: „Salvează-mă!”

Rezolvare: Să conștientizeze ambii parteneri motivul real al furiei, să se înțeleagă și să se ierte.

Citește și: NoSEX, soarta oricărei relații de lungă durată?

Cearta defensivă

Este tipul de ceartă ce erupe când un partener are o înțelegere în mare parte corectă asupra problemelor partenerului său: „Ai băut prea mult, ai încurcat conversația la petrecere, te plângi mereu, nu îți asumi destule responsabilități”. Criticul are dreptate, dar nu poate câștiga deoarece nu există premii în dragoste. Atacând sistematic partenerul pierdem șansele de a atinge scopul nostru real: evoluția persoanei cu care trăim.

Adevărul: Ne facem că nu știm despre ce e vorba. În mintea noastră preexistă prea multă fragilitate pentru a admite o altă perspectivă complicată a lucrurilor care sunt greșite la noi. Ne simțim deja atât de împovărați de rușine și de vinovăție.

Rezolvare: Poate părea nedrept să îi cerem partenerului nostru să ne scape de frici, dar va trebui să îi cerem să ne asigure că nu va folosi adevărul ca pe o armă. Oamenii nu se schimbă când li se spune cu asprime ce este greșit la ei — se schimbă când simt destulă încurajare pentru a face schimbarea pe care ei, aproape mereu, știu că trebuie să o facă.

Cearta din cauza excesului de logică

Atunci când ne enervăm pentru că celălalt este prea cerebral sau logic.

Adevărul: Când ne e greu, căutăm să fim înțeleși, adică senzația de camaraderie, nu răspunsuri corecte. Când primim răspunsuri prea obiective ca feedback la o stare a noastră, ne putem simți mai degrabă nebuni că avem astfel de probleme, decât înțeleși.

Rezolvare: Să încurajăm partenerul înainte de a-i explica logic aspectele stării lui. Vrem să fim înțeleși ca niște animale nebune ce suntem, apoi protejați și asigurați că oricum va fi totul în regulă.

Cearta din cauza lipsei de sex

Se ascunde în spatele unor certuri din motive aparent banale precum: cine a uitat să trimită un colet, la ce școală trimitem copiii, la ce oră plecăm spre aeroport.

Adevărul:Ai încetat să mă dorești și nu mă mai suport nici pe mine, nici pe tine.”

Rezolvare: Cel care nu a vrut să facă sex trebuie să explice în termeni suportabili motivul, iar cel respins să își explice starea fără să se răzbune sau să dispere.

Sigur, ne-ar trebui o oră de curs încă din școala generală care să ne învețe toate astea și altele pe lângă pentru a putea funcționa cât de cât confortabil într-o relație, orice fel de relație. Nu știm dacă și când vom învăța să ne certăm, dar știm sigur că dacă am reuși lumea ar fi în mod decisiv mai calmă. Am trăi mai puține lupte, mai puține războaie, mai puține divorțuri, răbufniri sau furii.

Citește și: Respectul, baza unei relații stabile

Foto: iSTOCK

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *