Trebuie să vorbim despre… Terapia prin conversie

Activiști, psihologi și chiar și guvernanți își doresc s-o interzică. Așadar, de ce această practică periculoasă încă face ravagii în viețile comunității LGBTQ+? Colaboratoarea COSMO, Molly Greeves, a vorbit cu supraviețuitorii terapiei prin conversie despre impactul pe care aceasta l-a avut în viețile lor…

Atunci când Hannah* s-a cazat în acea clădire imensă în stil georgian, ea a crezut că totul va fi în regulă. Existau citate inspiraționale pictate pe pereții albi, iar paturile din fiecare cameră erau primitoare și confortabile. Această casă rezidențială urma să fie locuința ei pentru următoarele șase luni – ea alăturându-se aici unui grup de alte 19 femei, fiecare dintre ele având motivele ei personale ca să se afle în acest loc. Unele își făceau rău singure, altele fuseseră abuzate, și apoi erau unele – ca Hannah – care căutau un sprijin pentru problemele de tulburare alimentară.

Programul promitea să le ajute pe toate aceste femei să navigheze printre problemele lor și să se apropie de Dumnezeu. Ca o bună creștină, Hannah avea încredere că o organizație bazată pe credință o va ajuta. Zilele lor acolo erau bine organizate și structurate: ea trebuia să-și ducă la bun sfârșit sarcinile, să meargă la orele de studiu al Bibliei, să asculte vorbitorii invitați și să aibă sesiuni unu-la-unu cu personalul, pentru a putea astfel verifica stadiul progreselor făcute. Hannah a făcut tot ce i s-a cerut – își dorea să se facă bine.

Însă, gradual, personalul de acolo începuse să introducă noi reguli, care nu mai păreau atât de în ordine. Reguli care n-aveau nimic de-a face cu motivul pentru care ea se internase acolo, în primul rând. Nu i se permitea să vorbească despre faptul că era gay. Apoi, sexualitatea ei începuse să devină punctul central al discuțiilor și al așa-ziselor tratamente.

Personalul angajat i-a spus chiar că poate mirosi demonii care locuiesc în ea. Vizitatori din afară veneau, în mod regulat, să își așeze mâinile pe pântecul ei și să se roage, spunându-i în același timp că, dacă nu va decide să devină heterosexuală, viitorii ei copii nu vor exista. Încetul cu încetul, Hannah a început să-i creadă. În fiecare zi, îl implora pe Dumnezeu să îndepărteze acea parte „dezgustătoare” din ea însăși. A devenit convinsă că sexualitatea ei este o boală.

Au trecut 13 ani de când Hannah a stat la Belief House*, însă programul gratuit de șase luni încă este disponibil participanților și în ziua de astăzi. În Anglia, această terapie, cunoscută sub numele de „terapie de conversie” – o practică pseudo-științifică care urmărește să-i schimbe individului orientarea sexuală – încă se practică, și e complet legală. Multe astfel de locuri evită să se eticheteze ca fiind „terapie de conversie”, preferând termenii de „terapie reparatorie” sau „credințe ex-gay”. Și asta face dificil de cuantificat cât de multe există, de fapt.

Pe de altă parte, raportul privind sănătatea LGBT realizat la Stonewall, Marea Britanie, a arătat că peste 20 de persoane LGBT au fost presate să acceseze servicii similare cu cele experimentate de Hannah, în timp ce una din cinci persoane trans a fost constrânsă să apeleze la servicii care le anula practic identitatea sexuală atunci când avea nevoie de servicii de asistență de sănătate. Aceste practici au fost condamnate de către NHS Anglia, de United Nations și de Societatea Britanică de Psihologie, datorită efectelor dăunătoare pe care le au. În 2018, guvernul a declarat chiar că intenționează să le interzică.

Anul acesta, reprezentanții a opt partide politice au trimis o scrisoare către Ministerul Egalității de gen, afirmând: „cu cât așteptăm mai mult, cu atât mai slabe par intențiile de a promulga această interdicție”. Așadar, de ce durează atât de mult? Și ce impact are terapia de conversie asupra persoanelor cărora le este administrată?

Idei dăunătoare

În fiecare zi, în capul lui Hannah răsunau niște idei – ale unor unor oameni în care ea avea încredere – că sexualitatea ei a fost creată de Satana. I s-a spus că, din cauză că mama ei o părăsise când era mică, mintea ei a rămas „fixată” asupra femeilor. Acum, la 34 de ani, Hannah se simte „o cu totul altă persoană” față de tânăra vulnerabilă care pășise pe ușile acelea. „Să ți se spună că ceea ce simți tu este un păcat și că trebuie să fii corectată… este cea mai devastatoare, cea mai dureroasă și cea mai dăunătoare experiență”, îmi spune. „M-am simțit atât de rușinată, încât acest sentiment m-a oprit să am vreo relație adevărată până de curând, și acesta este un cost enorm pe care a trebuit să-l plătesc.”

La fel ca 51% dintre supraviețuitorii terapiei de conversie** , experiența lui Hannah a fost condusă de către un grup religios. Acest tip de terapie de conversie implică rugăciuni și un soi de „exorcism” – o activitate să alunge demonii  – deși multe astfel de instituții au negat apoi practicile. Însă acest tip de terapie își are rădăcinile și în psihanaliză – în secolul 19, homosexualitatea era văzută ca o tulburare mentală care putea fi tratată cu ajutorul terapiilor șoc, castrării chimice și lobotomiei. Aceste tratamente fizice nu sunt legale în Anglia de acum, însă „practicile terapeutice” sunt încă obișnuite.

„Orice tip de terapie de conversie este bazată pe presupunerile – neadevărate și depășite – despre orientarea sexuală”, spune Marcel Vige, șeful departamentului de îmbunătățire a egalității dintre sexe de la clinica de sănătate mintală Mind. Vige adaugă și că ideea că persoanele non-heterosexuale au nevoie să fie „reparate” contibuie la o „retorică dăunătoare, homofobă” care nu face altceva decât să înrăutățească starea de sănătate mintală a individului. „Aceasta”, spune el „este o retorică aflată la polul opus de ce ar însemna terapia pentru sănătatea mintală”.

Minți tinere

Când părinții lui Harry* i-au descoperit în telefon niște mesaje text care le arătau că este gay, l-au îngrămădit rapid în mașină și l-au dus la casa unui om pe care îl știau de la biserică. Odată acolo, el a fost preluat de acesta și dus într-un birou, unde acea persoană s-a așezat în fața lui. N-a durat mult până să audă prelegerile. „Mi-a spus că nu sunt cu adevărat gay”, își aduce aminte Harry. „Aveam doar 14 ani”. Omul – un lucrător al bisericii – i-a spus lui Harry că spiritele rele locuiesc înăuntrul lui. Crescut într-o casă în care religia era la mare cinste, Harry l-a crezut, și a stat așezat, înțepenit de spaimă, în timp ce omul i-a pus mâna pe piept și a încercat „să împingă” homosexualitatea afară din el.

„Ideea lui era că, dacă reușește să alunge demonul din mine, și homosexualitatea va pleca odată cu acesta”, își aduce aminte Harry. „Și asta m-a făcut să mă întreb, ca un copil, «chiar sunt cu adevărat homosexual?» Sau e vorba despre cu totul altceva?”. Din cauză că atât de multe persoane homosexuale s-au confruntat deja cu stigmatul legat de orientarea lor sexuală și, prin urmare, probabil suferă de o sănătate mintală precară, cei care au ajuns, într-un fel sau altul, la „terapia prin conversie” sunt de cele mai multe ori incredibil de vulnerabili și deschiși să creadă că ei sunt „greșiți”.

Pe alții, ca Harry, presiunea exercitată de cei care îi iubesc și care își doresc ca ei să fie „vindecați” îi poate face face să creadă că nu au nici o altă opțiune.

Atunci când Harry s-a reîntors acasă, lucrurile se calmaseră un pic. Însă, la doi ani după vizita la acel preot, a fost retrimis acolo. „După asta am fugit de acasă. În acea perioadă, părinții mei au pus multă presiune asupra mea și mi-au făcut rău, emoțional vorbind, pentru că îmi tot spuneau cum n-o să mă mai iubească”, îmi povestește Harry, acum ajuns la vârsta de 30 de ani. „Încă de la început, m-au pus într-o poziție în care trebuia să mă lupt să supraviețuiesc. A fost foarte greu, și asta a adăugat și mai multe traume celei pe care deja o trăiam… A fost nevoie să las totul în urmă și să distrug tot pentru ca să pot s-o iau de la capăt.”

 

„Și asta m-a făcut să mă întreb, ca un copil, «chiar sunt cu adevărat homosexual?»  Sau e vorba despre cu totul altceva?”.

Iluzia alegerii

Deschid un cont de social media și sunt întâmpinată de tot felul de emoticoane zâmbitoare. Toată lumea poartă tricouri galbene, strălucitoare, cu un X în culorile curcubeului poziționat, cu mândrie, pe piept. Aproape crezi că e o pagină a unei organizații de caritate, care arată cât de mulți oameni a ajutat. Însă X-ul de pe fiecare tricou este acolo să sublinieze, de fapt, o identitate lăsată în urmă – X-lesbiană, X-trans, X-suporter LGBT. Această pagină aparține organizației Core Issues Trust, care se auto-descrie pe website ca fiind „o congregație creștină non-profit care sprijină bărbații și femeile cu probleme homosexuale care caută, în mod voluntar, o schimbare în ceea ce privește preferințele sexuale și modul în care se percep”.

Core Issue Trust insistă că ei nu fac terapie de conversie. Atunci când i-am întrebat de ce se dezic de acest termen, mi-au răspuns că este „un termen peiorativ impus pentru orice individ sau organizație care nu acceptă normalizarea noțiunii de homosexualitate ca o expresie sexuală viabilă”. Reprezentantul asociației ba chiar a spus că ei „sprijină demnitatea LGBT, spre deosebire de cei care fac lobby pentru LGBT și nu tolerează nici un alt punct de vedere, cum ar fi să îi ajute pe cei care își doresc să nu mai fie sub ocrotirea comunității homosexuale”.

După cum spune Oficiul Ministerului Egalității, organizațiile care se dezic de termenul de „terapie de conversie” și se auto-etichetează ca fiind diferiți reprezintă, de fapt, obstacolul principal în calea interzicerii unor astfel de practici. Un purtător de cuvânt a spus: „Terapia de conversie este o practică dezgustătoare, pe care acest guvern va încerca să o oprească. Suntem determinați să facem mai multe cercetări care să arate modul și scopul acestor practici și experimente la care sunt supuși subiecții terapiei. Vom elabora planuri care vor conduce la eradicarea acestor terapii de conversie”.

Însă mai există și voci care susțin că, dacă o persoană, în cunoștință de cauză își dorește să își schimbe de bună voie sexualitatea prin intermediul unuia din aceste programe, ar trebui să i se permită asta. Însă, într-o societate în care persoanele queer sunt marginalizate, atacate și ostracizate, este posibil ca o convertire la heterosexualitate să reprezinte cu adevărat o alegere liberă? Hannah admite că, „tehnic”, ea a ales să rămână în acel program, chiar după ce și-a dat seama ce se întâmplă acolo.

Acesta este marele regret al vieții ei. „Știu că oamenii nu pot înțelege de ce cineva ar rămâne (în acel loc) însă acest lucru se poate întâmpla ușor după ani în care ai avut parte de aceeași atitudine și de credințe învățate în familie și, în cazul meu, la biserică. Am avut parte de conversații similare cu cele de la terapie de mai multe dăți, în biserică, aproape în fiecare săptămână; așa că, atunci când sfârșești prin a ajunge la unul dintre aceste programe, toată teoria este deja asimilată.”

Harry era doar un copil atunci când a experimentat terapia de conversie – și practic n-a avut posibilitatea să aleagă. Însă povestea sa despre cum presiunea din partea celor dragi poate forța oamenii să urmeze aceste practici este una des întâlnită. „Evident, fiind copil, tot ce-mi doream era ca părinții să mă iubească. Așa că mama mea s-a cam folosit de asta; cumva mi-a sugerat că o să mă iubească mai mult dacă o să mă duc și o să «mă repar»”. De asemenea, el argumentează că nici măcar părinții lui nu au avut cu adevărat opțiunea de a alege. „Fuseseră spălați pe creier cu multă vreme înainte să îmi declar eu orientarea sexuală, și deja li se inoculase ideea că «gay» este greșit și că homosexual este egal cu demon.

Nu cred că cineva poate accepta asta având o minte educată, chiar dacă vorbim aici despre niște adulți”, spune el. „Cred că aceste locuri sunt otrăvite. Este ca și cum i-ai da cuiva o problemă și i-ai spune, în același timp, că o să o și rezolve, instant.”

„Îi provoci cuiva o problemă și îi spui, în același timp: o să o rezolvăm.”

Mai departe

Atunci când l-am găsit pe Harry pe Instagram, m-am simțit inspirată de determinarea sa de a se recupera. Descriindu-se ca „învățător spiritual și vindecător”, el petrece o mulțime de timp plimbându-și câinele în pădurile superbe ale Irlandei de Nord. Însă i-a luat o grămadă de timp și mult efort pentru a ajunge aici. „Răul făcut a avut loc la o vârstă atât de fragedă”, spune Harry. „Mulți ani de zile am avut coșmaruri cu demoni. Și au durat până ce am ajuns la vârsta de 20 de ani înainte să pot procesa, cu adevărat, câte ceva dintre lucrurile care mi-au fost făcute.”

Harry a început să aibă gânduri sinucigașe pe când avea 27 de ani. Și abia după ce a atins nivelul cel mai de jos al durerii a început să se vindece. Mi-a zis că, după ce a început să meargă la un terapeut specializat, în urmă cu doi ani de zile, a ajuns la un punct de cotitură. „Atunci când un adult (terapeutul) a reușit să înțeleagă că ceea ce mi s-a întâmplat mie a fost greșit… cred că atunci am reușit să mă deschid și să exprim tot ce simțeam”, explică el. „Ca să-l las pe adolescentul acela de 14 ani, îngrozit, în acea cameră, a fost nevoie să mă întorc acolo și să plâng și să exprim toate acele emoții care n-au apucat să fie exprimate.”

E timpul pentru educație

Acesta este și motivul pentru care atât de mulți psihologi cer să vadă acțiuni concrete din partea guvernului și solicită denunțarea acestor practici ilegale. Mai multe organizații, incluzând aici Societatea Britanică de Psihologie, Consiliul pentru Psihoterapie din UK și Societatea Națională de Consiliere au publicat un Memorandum al Înțelegerii, fiind cu toții de acord că aceste practici sunt „ne-etice și potențial periculoase”. Și nu doar psihologii își doresc ca guvernul să-ți țină promisiunile. Biserica Anglicană a condamnat terapia prin conversie în 2017, iar anumite grupuri sociale ca Humanists UK și Stonewall au cerut insistent să fie scoasă în afara legii.

Cu ajutorul unor terapeuți educați și calificați, Hannah și Harry sunt acum pe drumul acceptării de sine și își folosesc experiențele pentru a-i ajuta pe alții. Hannah are o relație fericită cu o altă femeie și studiază să devină consilier. „Știu foarte bine ce înseamnă o consiliere bună și, de asemenea, știu ce înseamnă să ai parte și de sfaturi proaste, distructive, primite cu forța de la niște oameni care au o agendă proprie”, spune ea. Pentru Harry, faptul că într-un final i s-a spus că modul în care a fost tratat a fost unul greșit a avut un impact enorm asupra abilității sale de a se vindeca. Acum el oferă altora o îndrumare spirituală unu-la-unu, spunând că, dacă el a putut să-și găsească fericirea, atunci și alții pot.

Însă, de multe ori, grupurile de terapie prin conversie se deghizează în instituții religioase sau în clinici de tratare a bolilor mintale; astfel, comunitatea LGBTQ+ și aliații săi se tem că aceste practici nu vor fi niciodată eliminate – cel puțin nu atâta timp cât orientarea sexuală queer va fi văzută ca fiind negativă, iar oamenii vor continua să caute „o soluție”. Iată de ce Jessica Holden, senior policy officer la Stonewall, crede că educația reprezintă răspunsul potrivit. „Este important să ne asigurăm că toată lumea este educată la școală în ceea ce privește identitatea LGBT+, spune ea. „Educația are un impact mare – îi învață pe profesori că a fi lesbiană, homosexual, bi și trans este normal, că aceste identități fac parte din viața de zi cu zi, la fel ca și nevoia de a-i încuraja pe copii să accepte pe cei diferiți de ei încă de la vârste fragede.”

Terapia de conversie înflorește atunci când publicul nu este educat în ceea ce privește identiățile LGBTQ+. Biserica lui Hannah, părinții lui Harry, profesorii de la școala lor – dacă măcar una dintre aceste persoane din viața lor s-ar fi oprit și le-ar fi spus că să fii homosexual este OK, răul făcut acestor persoane vulnerabile ar fi putut evitat. Noi susținem că Anglia este o țară progresistă, însă, departe de încurajările de la paradele Pride, găsim o minoritate tăcută, dar periculoasă, care îi face pe oamenii ca mine să se simtă anormali.

Am aceeași vârstă ca Hannah atunci când a fost trimisă la Belief House și, din fericire, experiența mea ca persoană din comunitatea LGBTQ+ a fost una privilegiată – nimeni din viața mea nu mi-a spus direct că atracția mea pentru fete ar fi ceva rău. În ciuda acestui fapt, încă am dus lupte cu mine însămi, urându-mă și rușinându-mă cu sexualitatea mea, și știu că nu sunt singura. Dacă aș fi învățat despre aceste identități la școală, și dacă acei copii din jurul meu ar fi învățat că să fii gay nu e un lucru negativ, poate că aș fi fost mai puțin terifiată decât sunt acum. Și ceva mai fericită.

Terapia de conversie este un simptom al unei culturi a intoleranței în care, în cel mai bun caz, ți-e frică să te ții de mână cu partenerul tău în public, și în cel mai rău scenariu ești îndepărtat de familie, agresat și făcut să te simți ca și cum ai fi un monstru. Lumea în care trăim este tolerantă la suprafață, însă dacă sapi ceva mai adânc vezi, cu siguranță, că mai avem un drum lung de făcut.

În spatele scenei

Molly Greeves

„Secțiunea de comentarii a organizației Core Issues Trust este plină de oameni care postează steaguri în culorile curcubeului, versurilor unor melodii de la Lady Gaga sau Gril in Red, și declarații de susținere pentru cei care trebuie să-și accepte sexualitatea și identitatea de gen. După ce am citit despre ororile pe care oamenii queer le-au întâmpinat, mi-am adus aminte de frumusețea din comunitatea noastră – de abilitatea noastră de a vedea ura din jurul nostru și de a trăi cu îndrăzneală în ciuda acesteia.”

Dacă ai fost afectat de orice ai citit aici, vizitează stonewall.org.uk pentru sprijin. Ca să te alături mișcării de interzicere a acestor practici, intră pe banconversiontherapy.com.

  • *Numele au fost schimbate.
  • ** Raportul sondajului național LGBTQ+ din 2019.

Foto: iStock. Traducere și adaptare: Alina Aliman.
Material publicat în Cosmopolitan, ediția tipărită de august.

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.