Ne face căsătoria mai posesivi într-o relație de cuplu?

By  | 

Te sun, îți scriu, îți sun o prietenă, mă asigur că știu unde ești, devii al meu, împărțim tot ce avem… ce ne facem cu posesivitatea în cuplu, mai ales după căsătorie? Încercând să înțelegem ce este posesivitatea, de unde vine și ce să facem cu ea atunci când ne domină relația de cuplu am stat de vorbă cu psihologul Raluca Anton, dar și cu câteva staruri autohtone căsătorite, ca să aflăm părerea lor… din proprie experiență.

De unde apare posesivitatea, când se manifestă pentru prima oară, sunt ființele umane singurele care trăiesc acest sentiment?

A fi în posesia a ceva, a avea ceva ce este numai al meu îi dă minții umane un sentiment de siguranță. A știi că am ceva numai al meu îmi oferă suficient de mult confort încât să știu că dacă orice altceva se întâmplă în jur, eu am acel lucru care îmi oferă certitudine. Sigur, așa cum bine ne dăm seama, această certitudine este o iluzie. 

Posesivitatea este un concept care e reprezentat în viața de zi cu zi printr-o serie de comportamente (te verific, te sun, am nevoie să știu exact, cer detalii etc), dar la baza acestor comportamente stau o serie de emoții. Mă gândesc aici la gelozie, la frica de pierdere. Iar aceste emoții au la bază niște povești de viață, niște experiențe pe care mintea le-a procesat într-un mod care activează butonul de panică atunci când simțim că lucrurile ne scapă de sub control din perspectiva unei anumite relații. Astfel, ordinea lucrurilor ar fi cam așa: experiențe de viață + trăsături de personalitate => dezvoltarea unor scheme de gândire cu privire la riscurile care pot să apară în pierderea unor relații => apariția unor emoții (frică, furie, tristețe) => dezvoltarea unor comportamente care să mă apere de pierderea supremă pe care eu, de multe ori, doar o anticipez, riscul ei neexistând tot timpul în realitate.

psiholog

Raluca Anton, Drd. psiholog, cofondator al conceptului PsyLife, unul dintre formatorii Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și contributor la paginadepsihologie.ro.

Este posesivitatea un partener natural al sentimentului de iubire, indiferent că vorbim despre relații parentale, de prietenie sau de cuplu?

Posesivitatea este o consecință a propriilor experiențe de viață și a propriei povești. Partenerii de cuplu doar întrețin, mențin sau facilitează apariția posesivității făcând acest lucru fie conștient, fie inconștient. Ce încerc să subliniez aici este că posesivitatea are prea puțină legătură cu o altă persoană cât, mai degrabă, cu propria persoană.

Există un barometru al posesivității care să ne spună de unde și până unde este ea dăunătoare sau nu?

Barometrul pe care noi îl folosim în psihologie este cel al funcționalității. Ceea ce eu simt, gândesc și ceea ce fac în relație cu nevoia mea de a simți că dețin sau că sunt în control cu ceea ce se întâmplă îmi influențează starea de bine emoțională și sănătatea relațiilor. A simți că dețin (cu tot ce implică acest lucru) îmi reduce pe termen lung (aici este cheia) în intensitate și frecvență emoțiile pe care le simt, comportamentele pe care le am. Dacă reducerea reactivității emoționale se petrece doar pe o perioadă scurtă de timp, atunci efectul comportamentului meu este, mai degrabă, unul care întreține posesivitatea — mintea, atunci când e în suferință are nevoie de ceva ca să rezolve durerea fix atunci, fix în acel moment. Tradus în termeni de posesivitate acest lucru ar putea să însemne că te sun, îți scriu, îți sun o prietenă, mă asigur că știu unde ești. Pe moment, pentru că găsesc un răspuns, aceste comportamente din categoria posesivității îmi liniștesc mintea emoțională, dar pe termen lung, nevoia de a verifica pentru a mă simți în siguranță tot nu dispare.

Se spune, de exemplu, că „turcii sunt un popor cu patos, posesivi”, că românii au relații de familie extrem de strânse”, în raport cu alte națiuni, precum englezii, americanii, suedezii etc. Sunt acestea doar niște mituri?

Știm deja din psihologie socială că trăsăturile noastre au ancore culturale și istorice. La fel se întâmplă și cu posesivitatea. Aici, ce ne spun studiile despre poporul română este că una dintre trăsăturile cardinale ale acestuia este neîncrederea. Acesta este un mecanism mental, o evaluarea globală a cât de în siguranță mă pot simți în relație cu cei din jurul meu, iar de aici pot să apară comportamente din categoria posesivitatii.

Există sentimentul în sine, care ne copleșește de cele mai multe ori și, pe de altă parte, un fel de posesivitate întreținută social — prin actul căsătoriei când preiei numele partenerului, posezi tot ce are el dinainte de căsătorie chiar, la începuturi părinții păreau că posedă copilul pe care apoi îl treceau în posesia altcuiva, mai ales în cazul femeilor…

Sigur, istoric și social, toate acestea au explicații care țin de statut social, modalități de a păstra posesiile materiale în cadrul aceleiași familii, în cadru cât mai restrâns. O dată cu trecerea timpului, lucrurile au dobândit alte interpretări, actul de căsătorie devenind, mai degrabă, unul care ține de semnificație, care are că scop principal transmiterea către comunitate a mesajului unirii celor două persoane. Bineînțeles, în multe comunități sensul acestor lucruri s-a păstrat, dar dacă ne uităm din perspectiva evoluției putem să ne dăm seama că percepția asupra actului căsătoriei s-a schimbat o dată cu trecerea timpului, iar conceptul de posesie are și alte valențe care țin, așa cum spuneam și anterior, mai degrabă de semnificație. Pe de altă parte, toate acestea sunt elemente care țin de dinamica relației pe care cei doi parteneri o stabilesc și de modul în care cei doi își definesc conceptul de căsătorie, de relație pe termen lung, de posesivitate. Până la urmă, totul ține de modul în care cei doi își definesc acest “împreună”.

Credeți că genul acesta de instrumente sociale ale căsătoriei fac mai mult rău sau mai mult bine unui cuplu de îndrăgostiți?

Scenariul ideal este cel pe care cei doi parteneri și-l definesc împreună. Convențiile pot fi de multe feluri: amoroase, familiale, religioase, sociale, financiare, combinații între ele. Nu există unele mai bune decât altele, ci există unele mai potrivite decât altele pentru fiecare cuplu în parte. Însă, pentru a putea face cea mai potrivită convenție, fiecare dintre noi trebuie să avem exercițiul dialogului. Acest instrument mi se pare esențial când vine vorba de căsătorie. Să dezvoltăm abilitatea de a comunica despre aceste convenții, despre valori, despre poveștile noastre de viață, sentimente, frici, atitudini, valori. În momentul în care reușim să purtăm astfel de discuții într-un mod eficient, având la bază o comunicare care are grijă de spațiul dintre noi, subiectul discuțiilor poate fi oricare.

Pascal Bruckner spunea: „A iubi înseamnă să-i dau celuilalt, cu propriul meu consimțământ, o putere infinită asupra mea.” Este posesivitatea un abuz psihologic?

S-a încercat definirea iubirii de-a lungul secolelor și încă nu avem o definiție asupra căreia să convenim cu toții în unanimitate, fiecare fiind de acord parțial cu multe, dar simțind nevoia unor combinații de definiții care să fie cât mai potrivite principiilor noastre de viață și istoriei personale. Sigur că pus într-un astfel de context, o putere infinită care poate duce la capacitatea limitată de decizie a uneia dintre persoane, la lipsa limitelor, poate fi conceptualizată ca fiind abuz. Abuzul psihologic are în definiția lui încălcarea limitelor. Posesivitatea are în definiția ei încălcarea limitelor. Putem, astfel, să ne gândim că o persoană care are nevoie de mult control, care simte că trebuie să posede mult din viața unei alte persoane, va încălca limitele acesteia și acesta poate fi numit abuz. Aș insista, însă, asupra privirii acestui fenomen în ansamblul lui, încercând să ne uităm, mai degrabă, la a înțelege ce se întâmplă, la a-i înțelege mecanica reușind astfel să găsim un sistem care să îl abordeze într-un mod care să implice vindecare și nu învinovățire. Dacă nu vom reuși să facem acest lucru, riscăm să cădem și noi în tabăra celor ai căror toleranță este scăzută, a celor a căror limite sunt rigide și care au nevoie că ceilalți să aibă limite mai fluide ca ei să se simtă confortabil, deci să fim și noi, la rândul nostru, mai duri decât ar fi nevoie pentru un proces de vindecare.

Dar ce le puteți spune celor care cred că partenerul nu îi iubește tocmai pentru că nu manifestă nicio formă de posesivitate/ gelozie?

Nevoia de a fi iubit poate fi manifestată în multe feluri. Intensitatea și frecvența comportamentelor celor din jurul nostru este evaluată prin prisma modului în care am fi avut nevoie că ceilalți să ne iubească și nu au știut face acest lucru în modul în care ne-am fi dorit noi. Pe scurt, lucrurile ar suna cam așa: e atât de mare dorința mea de a simți iubire și atât de mult mi-a lipsit de-a lungul timpului, încât acum aș vrea că totul să fie la o intensitate mult mai mare și doar atunci voi ști că mă iubești cu adevărat. Poate părea exagerată și intensă această perspectivă, atâta doar că sunt multe persoane care simt lucrurile fix în acest mod, iar dacă am sta să le ascultăm povestea și să le înțelegem nevoile neîndeplinite ar avea mult mai mult sens această perspectivă.

Te poți vindeca de posesivitate?

Primul pas în orice demers de vindecare este ca persoană în cauză să înțeleagă de ce și ce i se întâmplă. Să își înțeleagă, așa cum am zis mai sus, mecanica. Mai exact, tiparele de gândire și de reacție. Apoi este important să învețe să accepte că acesta este modul în care mintea a învățat să se simtă în siguranță. Având aceste comportamente, reacționând în acest mod este felul în care mintea a știut cel mai bine să se protejeze de-a lungul timpului de pierderi prin care ar fi putut să  treacă sau prin care a trecut. Iar ultimul pas, înțelegând și acceptând, este să învețe să adauge comportamente noi, feluri noi de a aborda aceeași situație, atitudini și reacții care, la început, vor fi contraintuitive, împotriva modului natural de funcționare, dar care, în timp, pot produce noi tipare care le vor înlocui pe cele vechi sau pot funcționa ca alternative ale celor vechi. Toate aceste lucruri necesită timp și resurse, iar secretul este să învățăm să privim aceste efecte pe termen lung și nu doar ca rezultate pe termen scurt sau mediu și să normalizăm faptul că toate vor fi cu suișuri cu coborâșuri, cu perioade bune și mai puțin bune. Ideea este să avem un trend ascendent și să ne simțim din ce în ce mai în siguranță în relație cu noi înșine, dar și cu ceilalți.

Citește și: Arta de a te certa constructiv

Vedetele, despre posesivitate după căsătorie

Aylin Cadîr #actriță, #cântăreață

„Când ne-am căsătorit noi eram deja împreună de opt ani. Așa că actul în sine a fost ceva formal. Trăiam de mult împreună și învățasem deja ce înseamnă asta. Pentru mine, a-i lua numele lui a fost un gest de iubire prin care devin a lui, nu m-am simțit mai puțin femeie pentru că am făcut-o. Ba din contra. Ce declarație de dragoste mai frumoasă poate exista?

Nu cred că într-o relație este loc de orgolii, de „al meu și al tău” decât atunci când este vorba despre spațiu personal, de timpul tău sau de libertatea ta. Sunt a lui cu tot ce am și nu am, și el este al meu cu tot ce are și nu are. O relație lungă, o căsătorie este un parteneriat în care fiecare are un rol important și diferit. Dacă unul este „main provider” atunci celălalt este „main caregiver” de exemplu. Și nu cred că este sănătos să vezi căsătoria ca pe un schimb de posesiuni, sau ca pe un act de vânzare-cumpărare. Pentru că nu este asta. Cei doi parteneri formează o echipă și împreună înfruntă greutățile vieții, și împreună se bucură de frumusețea vieții. A vedea lucrurile sub formă de posesiuni de tipul „asta e a mea și asta e a ta” nu cred că este un lucru sănătos într-o căsătorie. Cel puțin noi nu am văzut niciodată lucrurile așa.”

 

Cristina Bălan #artist #The Voice

„Există, într-adevăr, după căsătorie, un sentiment mai acut al posesiunii. Cred că e chiar unul dintre motivele care stau la baza căsătoriei, de altfel: să te asiguri că partenerul e al tău, legal, oficial, legat prin putere divină și omenească, clar și fără echivoc. (Notă: aș fi zis irefutabil, dar nu vreau să sune nu știu cum, haha).

Posesivitatea e în natura noastră primară; trebuie un anumit nivel de dezvoltare spirituală pentru a nu practica atașamentul, pentru a înțelege și respectă individualitatea celui de lângă tine, simțind totodată Uniunea. Este la fel cum e omenirea: toți suntem Unul, dar în atâtea forme minunate, unice. Cred că, vorbind strict despre căsnicie, încrederea în partener este esențială și doar așa ne putem detașa de posesivitate și de sora ei și mai slută, gelozia. Încrederea se câștigă, dar se și acordă ipso facto, dacă vrem un start cinstit. În același timp, știm că tindem să căutăm parteneri care să ne scoată la suprafață conflicte nerezolvate, traume nevindecate.  Cred că se înțelege că și încrederea în sine este esențială și le precedă pe toate. Un om care e nesigur pe sine, care e măcinat de îndoieli în ceea ce privește propria persoană, nu are cum să practice încrederea în alții și va simți constant că este înșelat, trădat, tocmai pentru că se desconsideră. 

În propria căsnicie, n-am simțit posesivitate sau gelozie. Am căutat să construim o relație matură, mai ales că suntem modelele unor gemeni, viitori adulți. Atunci când conștientizezi că nu mai e vorba doar despre tine, motivația să renunți la ego poate fi foarte puternică.”

cuplu

Cristina și Gabriel Bălan

Citește și: Teama de sex—când apare și cum ne vindecăm de ea?

Anamaria Ionescu: “Relația noastră s-a bazat mereu pe încredere și spațiu oferit celuilalt. Nu s-a pus niciodată problema despre posesivitate din nicio parte. Cu atât mai puțin după ce ne-am căsătorit. Din fericire, relația noastră a rămas la fel. Bine, posibil să ne fi ajutat și anii petrecuți împreună înainte de momentul căsătoriei. Noi ne-am căsătorit după 10 ani de relație. Am avut destul timp să trecem prin foarte multe situații. Cu bune și cu rele, suntem unul celuilalt suport, însă fiecare are gândurile, alegerile și deciziile lui.”

Tudor Ionescu (Fly Project): „N-am crezut niciodată că certificatul de căsătorie este un act de posesie și nici nu o să cred. Cum adică, posesivitate? Asta cu „posesivitatea” se-ntâmpla pe vremea când oamenii nu depășiseră cu prea mult gândirea unei primate și aveau sclavi. Dar e mult de-atunci… lucrurile s-au schimbat în bine, fiecare om are libertatea de a alege ce vrea să facă, unde vrea să stea și cu cine. Nu poți să ții pe nimeni cu forța, iar unde există acest impuls… nu mai există altceva, și relația nu mai are sens.”

FOTO: Arhivă personală, Unsplash

Citește și: Povesti din spatele celor mai faimoase cupluri hollywoodiene

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *