Jocurile intimității

By  | 

În era milenialilor, când noțiunea de cuplu a devenit ceva mai nuanțată (armonioasă și în același timp cu o varietate de perspective) și mai selectivă (suntem, așa cum concluzionam în edițiile anterioare, generația pentru care contează calitatea și nu cantitatea în aproape tot ceea ce facem), plătim un preț al retoricii continue: avem o sumedenie de răspunsuri și de ambiguități emoționale pe care încercăm să le aducem în echilibru. Și o tendință facilă de a cădea în extreme. În acest context, una dintre cele mai discutate `întrebări´ este cea legată de intimitate, iar în articolul acesta, ne-am propus să răspundem punctual la dilema: când `intim´ devine `prea intim´ într-o relație?

Încă de când aveam 19 ani și m-am mutat singură în capitala tuturor posibilităților — acum, acasă la mine, la București — dezbăteam cu prietenele despre tot felul de bariere emoționale: „discutăm despre orice cu partenerul nostru?”, „îi spunem absolut tot, chiar și ce vorbim între noi, fetele?”, „sunt momente când apărem în fața lui și ușor neepilate sau nearanjate?”, „ne spălăm pe dinți împreună?” erau doar o parte dintre întrebările aparent neînsemnate, dar definitorii pentru cum relaționam cu jumătățile noastre despre care nici acum nu știm dacă au avut vreodată astfel de dileme (ar putea fi acesta un material de analizat într-o următoare ediție Cosmo).

Intimitatea mea

Fiecare dintre noi citea lecturile proprii (de la strategii pentru mai multă intimitate la temeri sau obstacole într-o relație, de la psihologie la filosofie…), fiecare avea experiențele ei aparte și, prin urmare, nu găseam niciodată o lecție comună. Dar, aveam tot felul de exemple: unele dintre noi credeau și cred încă în acea formă de intimitate absolută, când devii una cu partenerul din toate punctele de vedere și, practic, nu există granițe sau mici secrete de rutină, devenindu-și unul altuia nu numai partener sexual și `jumătate sufletească´, ci și mamă, tată, salvator și victimă, după caz. Am fost și eu acolo, nu aș putea nega, este extrem de interesant și poți deveni foarte ușor dependentă de o astfel de relație. Doar că, pentru mine nu s-a dovedit a fi și neapărat sănătos. Alte prietene nu atingeau această stare de uniune deplină la nivel sufletesc sau mental, dar o găseau în gesturile mici, de conviețuire: el o vopsea, o spăla pe păr, ba chiar o epila, iar de curând a asistat la naștere, ajutând-o aproape la fel cum ar face-o și o moașă. Și, de baricada cealaltă, sunt prietenele pentru care toate aceste realități de mai sus sunt oripilante: una dintre prietenele mele bune nu a fost văzută niciodată, dar absolut niciodată nemachiată de vreunul dintre partenerii ei, nici măcar de cel cu care locuia în aceeași casă (și nici nu vorbea chiar orice cu el, mai ales despre mama lui), o alta nu fusese niciodată, dar niciodată atinsă de soțul ei fiind neepilată; chiar și atunci când mergea la toaletă imediat după ea, el glumea că „mirosea a Dior”. Sau prietenele mele aristocrate de la străbunicele lor bucureștene get-beget încoa… aceste femei cu aer boem care au lăsat moștenire vorbe sfinte precum „chiar și în casă, să nu uiți să porți papuci cu puțin toc”, sau „când vine acasă, bărbatul trebuie să te găsească aranjată și parfumată, este inadimisbil să miroși a tocăniță”. M-au fascinat mereu bunicile cochete, despre a căror viață m-am întrebat: oare jocurile acestea ale lor chiar le-au ajutat să fie fericite, oare chiar bărbații lor le-au iubit mai mult pentru că miroseau mereu frumos sau pentru că erau tot timpul aranjate la păr și gata să îi răsfețe?

Cumva, de-a lungul timpului, mi-am găsit echilibrul meu (sigur nu este o rețetă de succes general valabilă) care m-a ajutat pe mine să rămân autentică (o condiție sine-qua-non a sănătății mele mentale): undeva, de centru dreapta. Am nevoie de o apropiere emoțională profundă, am nevoie să simt că celălalt mă cunoaște și îl cunosc cu toate bunele și relele noastre, îi împărtășesc constant demonii și slăbiciunile mele, vreau să știu că, dacă are ceva pe suflet, îmi povestește, nu mă bârfește cu prietenii sau cu familia extinsă, dar în același timp nu am renunțat la acele discuții pe care le am doar cu prietenele mele, de exemplu. Iar, când vine vorba de a împărți experiențe cotidiene, mă emoționez și mă amuz de fiecare dată când îmi amintesc cum unul dintre foștii mei parteneri mi-a spus că mă iubește cam așa: „Când ai început să mănânci cu poftă, fără să te formalizezi, când ai renunțat prima oară la furculiță și ai mâncat cartofi prăjiți cu mâna, mi-am dat seama că pe tine, aceasta mai puțin formală, te iubeam atât de mult.” Așadar, nu dau mereu cu parfum după mine, dar nici nu îmi fac igiena corporală de față cu el și, de câteva zile, mă întreb dacă aș vrea sau nu să mă țină în brațe când voi naște, în timp ce, cum îmi spunea una dintre verișoarele mele, „faci pe tine, la propriu, de durere”. Mă întreb dacă nu cumva femeile din triburile de la începutul lumii (care se retrăgeau în momentul nașterii la o margine de pădure, de unele singure sau cu câteva femei mai bătrâne și mai înțelepte în jurul lor) nu intuiau mai bine limita initimității de cuplu?

Nevoia de intimitate

Bineînțeles că intimitatea este o nevoie mult mai complexă decât exemplele de mai sus, acestea fiind doar apanajul final, de suprafață al mecanismului psihologic uman despre care încă mai avem de învățăt atât de multe cu toții. „Legătura invizibilă dintre doi parteneri este cunoscută în jargonul psihologilor drept atașament. Interesant de menționat este că stilul nostru de atașament se conturează în primii doi ani de viață, în baza experiențelor psihologice avute cu îngrijitorii noștri, și rămâne, relativ stabil, pe parcursul întregii vieți”, ne-a mărturisit Gaspar Gyorgy…. „Atașamentul descrie și deschiderea noastră față de intimitate și disponibilitatea emoțională față de cei dragi nouă. Potrivit experților în domeniu, atașamentul este de patru feluri (sigur, anxios, evitant și dezorganizat). Fără a intra în profunzimea teoriei, este de subliniat că persoanele cu atașament sigur sunt deschise față de intimitate, și își permit să reducă distanța dintre ei și ceilalți, fără să uite de sine și de diferențele interpersonale evidente; persoanele cu un atașament anxios și-au format convingerea că intimitatea este totul și niciodată nu este suficientă, vor avea tendința de a reduce cu viteza luminii distanțele interpersonale și se comportă ca o evidentă lipsă de încredere în ceilalți; partenerii cu atașament de tip evitant au învățat că intimitatea este periculoasă, de aceea se păstrează la o distanță sigură de ceilalți, și văd în orice apropiere un pericol sau o dovadă de greșeală; în timp ce oamenii cu un atașament dezorganizat declarativ, spun că vor să simtă intimitatea, dar comportamentul acestora ne exprimă altceva, și relaționarea, cu aceștia, este destul de bulversantă”, ne-a elucidat psiholog Gaspar Gyorgy misterul acestui concept atât de important.

Lipiciul psihologic

Și totuși, dorința noastră de a aparține unul celuilalt nu este nici falsă, nici supraestimată, așa cum ne spune în continuare psiholog Gaspar Gyorgy: „Important de reținut este că intimitatea reprezintă lipiciul psihologic care-i ajută pe cei doi parteneri să simtă că aparțin unei relații, și oferă un spațiu definit de siguranță emoțională. Dar, bagajul relațional cu care am pornit de acasă are puterea de a influența intimitatea noastră mai mult decât am fi dispuși a crede. Personal, sunt un mare susținător al rutinelor în cuplu, al activităților făcute împreună și al colaborării la bine și la greu, drept urmare este o dovadă de sănătate relațională ca doi parteneri să se spele, uneori, împreună, pe dinți sau ca bărbatul să fie alături de femeia iubită, în sala de nașteri. Dar, sigur că, și de această dată, secretul rezidă în flexibilitatea noastră psihologică (dacă partenera este plecată la alergat, asta nu înseamnă că noi nu ne vom putea face igiena bucală, sau dacă partenerul are fobie de sânge va trebui să divorțăm de acesta, pentru că nu va fi în stare să asiste travaliului de dinaintea nașterii).” 

Teama de apropiere

„Apoi, înțelept este să ne asumăm și punctele noastre de creștere psihologică și relațională (mai precis, dacă am conștientizat că avem tendința de a fugi de intimitate, lecția de viață este să descoperim puterea relațiilor și să gestionăm cât mai bine teama de apropiere). Dar, dacă recunoaștem că ne sacrificăm prea mult de dragul celorlalți, avem nevoie să învățăm să ne respectăm mai mult, și să stabilim limite sănătoase atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. În situația în care stilul nostru de atașament este unul dezorganizat, indicat este să cerem ajutorul unui psihoterapeut relațional, pentru a rescrie, în mod conștient, regulile implicite pe care ni le-am însușit despre iubire în copilărie”, ne spune Gaspar Gyorgy.

De asemenea, am stat de vorbă despre acest subiect și cu Mădălina Duțescu, psihoterapeut analist tranzacțional, care ne-a confirmat că nu este atât de ușor să fii intim: „Conceptul de intimitate intră în categoria tipurilor de relaționări de care sunt capabile toate ființele umane și care, în teorie, sunt la îndemâna oricărui individ; totuși, în practică, nu ne sunt accesibile toate aceste tipuri, din varii motive personale, de aceea intimitatea sănătoasă, care reprezintă forma cea mai sinceră și deschisă dintre toate, poate fi dificil de atins. Când oamenii se întâlnesc, în grupuri mai mari sau mai mici, își pot petrece timpul împreună în mai multe modalități, fiecare dintre acestea având avantajele și dezavantajele sale, fiecare persoană alegându-și varianta ”favorită” (de obicei în mod inconștient) în funcție de ceea ce caută să obțină sau să ofere. Discuțiile, activitățile din timpul liber, ritualurile stereotipe sunt câteva forme de relaționare pe care le abordăm în căutarea noastră de contact uman, dar care nu duc neapărat la intimitate autentică sănătoasă.”

Intimitate sănătoasă și nesănătoasă

„Intimitatea este cea mai strânsă și apropiată variantă de relaționare între două persoane, cea mai bogată în beneficii dintre toate, și implică dezvăluirea autentică a sentimentelor, gândurilor și experiențelor într-o relație de deschidere totală, sinceritate și încredere. De obicei are loc spontan, fără motive ascunse, fără a include exploatarea de orice fel a celuilalt. Deși putem declara că ne dorim și lucrăm pentru a atinge intimitatea autentică în relație, acest lucru nu garantează experiența acesteia și, de aceea, din acest punct de vedere, intimitatea autentică poate fi considerată ”riscantă” din cauza lipsei de predictibilitate a momentului când se va manifesta. De aceea, pot apărea forme de intimitate nesănătoasă, de exemplu, jocurile psihologice – acele interacțiuni ce conțin de obicei un motiv ascuns sau exploatarea unei anumite trăsături cunoscute a partenerului și care au de obicei drept final un ”beneficiu negativ” care constă în confirmarea unui tipar nebenefic deja dovedit.”

Cearta în cuplu, o formă de intimitate

„Motivul pentru care un joc psihologic cu un beneficiu final mai degrabă negativ — de exemplu, o ceartă în cuplu — poate fi considerat o formă de intimitate este pentru că, prin sentimentul de familiaritate contribuie la senzația de apartenență și, de aici, de intimitate.” — Mădălina Duțescu, psihoterapeut analist tranzacțional.

Jocurile psihologice

„Tendința naturală a oamenilor către sănătate mentală face ca intimitatea sănătoasă să reprezinte o căutare permanentă. Intimitatea sănătoasă este reprezentată de acea relaționare fără ascunzișuri, fără motive nedivulgate, cu sinceritate și deschidere, cu acceptarea de sine și a celeilalte persoane în mod absolut, în care oferim atenție nedisimulată ființei celuilalt și în care ne aducem pe noi înșine în mod autentic, conștienți de noi înșine. Revenind la exemplul cu cearta în cadrul cuplului, chiar în urma acesteia, care are final de obicei o stare negativă pentru cel puțin unul dintre parteneri, intimitatea sănătoasă poate fi atinsă. După ce fiecare dintre cei doi parteneri s-a retras, cu sentimente de furie, vinovăție sau tristețe — acestea reprezentând beneficiul negativ al jocului psihologic — după un timp, cei doi se pot reapropia și cere scuze, încep să discute, își acordă atenție, îndreptându-se într-un final spre intimitatea sănătoasă. Jocurile psihologice, prin familiaritatea lor, reprezintă o formă mai puțin riscantă de a ne îndrepta spre intimitate fizică și emoțională; deschiderea autentică și directă în fața unei alte persoane, exprimarea fără ascunzișuri a unor dorințe sau nevoi vin cu temeri foarte mari legate de potențiale sentimente de respingere, astfel, mijlocirea intimității prin intermediul unor elemente ajutătoare, care lungesc puțin calea, ajunge să fie de preferat uneori. Important este ca, într-un final, cei doi parteneri să acceseze acea acceptare, deschidere, sinceritate și autenticitate care stau la baza unei relații sănătoase din punctul de vedere emoțional.”

A fi sau a nu fi în sala de nașteri

Când am discutat punctual despre prezența partenereului în sala de nașteri, psiholog Mădălina Duțescu ne-a sumarizat: „Ne sunt deja cunoscute studiile care demonstrează că starea mamei influențează puternic starea fătului, respectiv a nou-născutului. Așadar, din acest punct de vedere, oricare aspect care îi poate fi benefic mamei, îi va fi benefic și nou-născutului. Dacă femeia care urmează să nască simte că prezența partenerului ei îi va face bine, o va ajuta, o va susține, atunci desigur, este de dorit ca acesta să fie prezent la nașterea copilului. Cea mai puternică rațiune ca partenerul să fie prezent la nașterea copilului ar putea fi că astfel, copilul se va simți bine primit, salutat din prima clipă, îmbrățișat și acceptat de ambii părinți, care ulterior vor reprezenta celula sa relațională de bază în lumea aceasta. Dar, pentru ca prezența partenerului să fie benefică atât copilului cât și mamei (și, desigur, și tatălui!) trebuie să fie dorită de ambii părinți, nu doar de unul dintre ei. Nu este suficient ca viitoarea mamă să dorească prezența tatălui, așa cum nu ar fi suficient nici invers, deoarece o reținere cât de mică din partea oricăruia dintre cei doi, va influența major starea ambilor adulți precum și a nou-născutului, deoarece este vorba despre o situație cu o încărcătură emoțională dintre cele mai intense, unul dintre cele mai intime momente din viața unui individ. Mai mult decât atât, în starea emoțională a mamei sunt implicați direct hormonii acesteia, care sunt foarte ușor influențabili în această situație cu intense schimbări la nivel fizic – așadar, dacă mama s-ar simți mai degrabă inconfortabil în prezența partenerului în acele momente, starea ei emoțională este posibil să aibă mai mult de suferit decât de câștigat și, prin urmare, la fel și a nou-născutului. Este important ca cei doi parteneri să poarte o discuție înainte de momentul nașterii, în care să își expună dorințele, nevoile, opiniile despre participarea la acest eveniment atât de important și intim în viața tuturor. Este important ca partenerul să fie consultat și, în cazul în care își exprimă anumite opinii personale, temeri sau rețineri, acestea să fie luate în seamă. De asemenea, în cazul deciziei ca partenerul să participe la naștere, ar fi benefic ca înainte să fie discutate și anumite detalii legate de momentul în sine — scopul participării la momentul nașterii este de a fi alături de mamă și de copil în travaliul acestora, de a-i susține în mod activ, cea mai importantă fiind prezența din punct de vedere emoțional.”

FOTO: Yoann Boyer pe Unsplash; TEXT: Bianca Dragomir

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *