Infidelitatea financiară: un alt mod de a-ți înșela partenerul

By  | 

Sună mai degrabă cool decât extrem de serios când spui „infidelitate financiară”, dar în spatele acestei sintagme stă un adevăr destul de dureros: neîncrederea și distanța dintre doi parteneri care încearcă să aibă o viață comună. Și, se pare, am devenit tot mai infideli financiar în timpul pandemiei de coronavirus.

Din backstage

Gáspár György, psiholog clinician și psihoterapeut relațional, președinte membru fondator al Aosciației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, autor al cărților Copilul Invizibil, Revoluția iubirii, Mindfulness Urban, Suflete de Sticlă.

infidelitate

FOTO: Sabina Ghiormescu

Până să citesc despre infidelitatea financiară, eram sigură și mândră că nu mi-am înșelat partenerul niciodată (nu se pune când mă mai gândesc, uneori, la Tom Hardy, nu?), dar se pare că, de fapt, la un nivel extrem de profund, am făcut-o de câteva ori. Da, mă numesc Bianca Dragomir și mi-am cumpărat o rochie pe care am pus-o în șifonier pe ascuns, un pulover despre care am spus că a costat mai puțin cu vreo 100 lei, și am plătit factura pentru un curs de dezvoltare personală, abia apoi i-am spus partenerului meu ce program am următoarea sâmbătă, punându-l față în față cu un fapt deja împlinit, crezând că se va supăra ceva mai puțin. Să știți că și el a făcut-o, (da!), m-a înșelat chiar de curând, când a cumpărat fără să îmi spună vopsea pentru gardul casei. Nu se compară cu ce am făcut eu, nu? Oricine a fost mai vinovat sau mai puțin vinovat, nu contează — efectele pe termen lung sunt mult mai devastatoare decât o simplă tachinare trecătoare despre faptul că nu sunt suficient de conștiincioasă cu bugetul comun. Pe scurt, am devenit tot mai bulversați privind situația financiară a cuplului și mi-e teamă că asta ne va îndepărta, mai ales în această perioadă stranie.

Mai mult, „56% dintre cuplurile din România au declarat că au cheltuieli secrete, deși își pun veniturile la comun, iar în 35% dintre cuplurile tinere unul dintre parteneri are percepția că celălalt cheltuie iresponsabil…”, arată primul studiu din România despre modul în care sunt cheltuiți banii în cuplu, realizat de către Novel Research.

Așa că am investigat, alături de psiholog Gáspár György, ce se ascunde, de fapt, în spatele cifrelor?  

Este o problemă globală, mai pregnantă în unele țări decât în altele?

Relația cu banii și sinceritatea în cuplu reprezintă două subiecte delicate pentru noi, românii. Din păcate, nu avem parte de prea multă educație financiară și cu atât mai puțin de educație relațională. Creștem de mici cu multe interdicții, de aceea învățăm să ne satisfacem unele nevoi în secret, purtându-ne la fel și la vârsta adultă, atunci când am putea să ne permitem, cu sinceritate și deschidere, asumarea dorințelor și a intențiilor. Doar că de metehnele păcătoase scăpăm greu, acestea ne-au asigurat cândva supraviețuirea și, în schimb, le oferim loialitate deplină. Este interesant de privit, dintr-o perspectivă psiho-relațională, cum ne transformă experiențele din copilărie și cum ajungem să repetăm anumite tipare doar pentru că ne este teamă de schimbare sau pentru că nu trăim o viață cu adevărat conștientă.

Citește și: Aventuri literare: cărţi despre infidelitate

Faptul că un partener are grijă de propria intimitate și trasează o limită subtilă între granițele sale și ale celuilalt nu reprezintă o problemă reală în cuplu. Lucrurile se complică atunci când cheltuielile secrete implică sume mari de bani sau când acestea sunt făcute din fonduri comune, dar celălalt nu știe ce s-a întâmplat, în fapt, cu banii. Aici apare trădarea și pierderea încrederii în partenerul de cuplu.

Este această formă de infidelitate mai puțin gravă decât cea prin care îți înșeli partenerul cu o altă persoană?

De curând, am scris un citat pentru coperta cărții Infidelitatea, de dr. John Gottman, tradusă în limba română și publicată la Editura Pagina de Psihologie. Renumitul cercetător american și expert în psihologia relațională ne atrage atenția asupra faptului că infidelitatea este de nenumărate feluri, iar cu gustul amar al trădării ne întâlnim și în multe cazuri despre care nu am gândi că reprezintă acte de infidelitate. Majoritatea oamenilor pun semnul egal între infidelitate și aventură amoroasă, dar la fel de nocive sunt și minciuna, egoismul, răceala emoțională, lipsa de respect, respingerea sexuală, nedreptatea sau promisiunile încălcate.

Ceea ce ne doare cel mai tare într-o infidelitate este faptul că celălalt ține cont exclusiv de propriile dorințe și uită, efectiv, de noi – iar în acest caz, că-i trădare afectivă, sexuală sau financiară, diferențele nu mai sunt atât de semnificative. Trădarea este opusul încrederii, iar neîncrederea se află la baza nefericirii în cuplu.

Care este motorul principal al acestui tip de infidelitate? Am observat că, de obicei, apare când unul dintre parteneri este mai econom/ zgârcit, iar celălalt își dorește să dețină mai multe obiecte/ servicii.

Cuplurile funcționează pe principiul paradoxului sau, mai exact, extremele se atrag. Nu este nicio noutate în faptul că unul este mai emoțional și celălalt mai rațional; unul mai extrovertit și altul mai introvertit; unul mai dezinhibat financiar și celălalt mai chibzuit. Această realitate o trăim cu toții, iar până la un punct, acesta este și un bun context de creștere și dezvoltare personală. Ne atrag la un partener, printre altele, acele trăsături sau deprinderi pe care noi nu am avut libertatea de a le dezvolta, iar inconștientul nostru știe că un partener de viață poate fi cel mai bun ghid sau mentor atunci când vine vorba de învățare. Indiferent de vârstă, ființa umană învață prin imitație, doar că nouă nu ne place cu adevărat să învățăm – ne deranjează și frustrează faptul că am ajuns mari și totuși mai avem de „crescut”. Iar atunci când realizăm că deprinderile partenerului nu vor fi și ale noastre doar pentru că formăm un cuplu și că munca ne aparține, începem să ne manifestăm în moduri infantile.

Îl obligăm (condiționăm, forțăm) pe celălalt să se poarte ca noi, ajungem să-l criticăm sau disprețuim, avem impresia că deținem adevărul absolut sau că suntem mai oameni decât oamenii. Lipsa noastră de maturitate emoțională și relațională se evidențiază cel mai bine în planul vieții intime. Acolo se văd rănile, traumele și punctele noastre de creștere. Este mai confortabil pentru un om care nu se cunoaște suficient de bine pe sine să arate cu degetul către partener și să pretindă că celălalt este zgârcit, avar sau nechibzuit, decât să privească în universul interior și, cu încredere, să caute să se înțeleagă și descopere. Partenerii se mint între ei despre cât costă un produs, despre cantitatea obiectelor (rochii ascunse prin șifonier, un gadget în plus integrat printre celelalte gadget-uri din birou șamd), despre banii dați pe diverse hobby-uri etc.

Se poate clasifica o astfel de infidelitate, în funcție de unde ajunge minciuna?

Minciuna în sine este o formă de trădare, este una dintre exprimările infidelității. Aceasta are la bază credința că nu pot avea suficientă încredere în partener, încât să-i spun adevărul. Iar oamenii care și-au construit arhitectura psihologică pe o astfel de convingere limitativă vor face tot posibilul, inconștient, să-și valideze din nou și din nou părerea. Când vine vorba despre a ascunde lucruri, distanța de la a minți în legătură cu prețul unui produs, până la a ascunde lucruri mult mai grave nu este deloc mare. Mintea umană găsește foarte ușor explicații, justificări și se obișnuiește să umble cu fofârlica. Puțini dintre noi ajung să înțeleagă că trădarea este trădare, că asumarea responsabilității este primul pas către schimbare și că sinceritatea este mai importantă decât ascunderea adevărului. În cuplu, obiceiurile noastre din copilărie prind viață și ajungem să proiectăm asupra partenerului trăsăturile părinților, mai ales pe cele negative, găsind, astfel, o justificare clară pentru manifestările noastre puerile. Viața ne dă șanse infinite să creștem, să ne vindecăm… întrebarea este dacă avem disponibilitatea de-a face asta?

Citește și: Monogamia, între mit și realitate

Cum percepeți raportul dintre bărbați versus femei privind infidelitatea financiară?

Atât bărbații, cât și femeile au un sentiment puternic al îndreptățirii. Dacă nu mă înțeleg cu partenera, pentru că este „castratoare” sau „isterică” (ori depinde de cum sunt obișnuit să o etichetez), alegerea mea — de-a ascunde adevărul — este justificată, nu mă gândesc la asta ca la o formă de infidelitate, ci ca la singura modalitate de a rămâne în relație. Femeile văd lucrurile la fel; nu mă înțelege pentru că-i place „controlul”, pentru că este un „avar” — iar eu nu mă mai pot sacrifica pe altarul vieții, dar am învățat că o minciună mă poate scoate din belea. Partea toxică sau nesănătoasă din punctul de vedere psihologic este că în astfel de situații cultivăm doar neîncrederea — în partener, în noi, în relație. Iar, în timp, lucrurile vor evolua din rău în mai rău. De regulă, adevărul iese la iveală, iar hăul emoțional dintre parteneri se extinde, făcând ca prăpastia neîncrederii să crească. Nimeni nu se simte în siguranță alături de un partener care minte, ascunde, înșală — chiar dacă ne am strădui să-i înțelegem rănile din copilărie. La acest capitol, atât bărbații, cât și femeile avem nevoie să ne maturizăm, să nu ne mai ascundem în spatele traumelor, ci să ne asumăm stângăciile, să ne conștientizăm punctele de creștere și să ne angajăm într-un amplu proces de reconstrucție psiho-relațională.

Care este cel mai rău scenariu la care poate ajunge infidelitatea financiară constantă?

La o distanță emoțională tot mai mare. La trădare peste trădare. La sentimentul că tot ce am trăit a fost o minciună. Ajungând, într-un final, la pierderea relației. Nu putem face orice am vrea într-o relație, deoarece aceasta se poate răni grav și nu ne mai poate susține nevoile și trăirile. Inteligența relațională este șansa noastră pentru o viață mai bună, dar și principala provocare deoarece credem cu încăpățânare că relațiile ar trebui să funcționeze de la sine, că dacă celălalt ne iubește, va accepta orice, că atâta vreme cât nu am fost conștienți de purtarea noastră, totul se justifică. Dar viața ne arată că totul este efemer, că relațiile se nasc și mor, iar durata de viață a acestora depinde de noi la fel de mult ca și de partenerul care se află la celălalt capăt al iubirii.

Și cum am putea rezolva această problemă de cuplu, fără efecte devastatoare, iremediabile?

În sănătatea relațională, la fel ca în orice alt domeniu al sănătății, cu cât intervenim mai timpuriu, cu atât mai puține vor fi daunele și mai crescute șansele de recuperare. Este esențial ca românii să înțeleagă că relațiile nu trebuie lăsate la capătul listei de priorități. Cercetările ne arată foarte clar că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea, dar și durata vieții noastre. Ceea ce înseamnă că relațiile chiar contează, că infidelitatea duce la suferință — iar creierul nostru nu face diferența între suferința fizică sau cea psihologică. Apoi, avem de recunoscut că, de cele mai multe ori, nu știm cum anume să ne purtăm în cuplu, mai ales în momentele de criză, ceea ce înseamnă că este indicat să cerem ajutor. Dar și aici, nu este suficient să mergem la orice terapeut, așa cum nu mergem la orice medic când ne doare ceva. Recomandarea mea este să alegem un terapeut de cuplu — acel specialist care este instruit în psihologia relațională și care știe cum anume să abordeze partenerii aflați în situații de criză. Pe site-ul nostru paginadepsihologie.ro există o listă cu psihoterapeuți de cuplu care activează la nivelul întregii țări; și tot acolo este disponibilă o colecție impresionată de cărți din sfera psihologiei de cuplu și de cultivare a inteligenței relaționale.

Citește și: M-a înșelat. Ce rămâne de făcut?

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *