Dragostea adevarata, intre poveste si telenovela

By  | 

Toate ne hranim cu povestile fericite sau nefericite ale celor din jur. Devoram, cu ferocitate gurmanda, micile detalii care dau gust dulceag unei povesti de dragoste, ne inghitim o lacrima la istorisirile cu tenta amara si simtim o adiere de optimism la gandul ca finalul fericit al altcuiva ar putea sa antreneze, printr-un mecanism nebanuit, particulele universului pentru a ne aduce si noua un deznodamant la fel de minunat.

M-au fascinat dintotdeauna iubirile care transced timpul, care incep intr-un secol si se implinesc intr-un altul, care nu tin seama de distante, de scrisori returnate si e-mailuri pierdute in gauri negre virtuale. Iubiri cu poveste.

Si, cateodata, ma gandesc ca vietile unora dintre noi sunt atat de complicate tocmai pentru ca am invatat, inconstient si din frageda pruncie, ca fericirea nu poate veni decat la capatul unui sir lung de probe de virtuozitate sufleteasca si dupa zile, luni sau ani de scrasnit din dinti si de inabusit lacrimi in perna.

Ma uit in jur la alte fete care nu si-au gasit nici ele perechea si ma uimeste, de fiecare data, cum, in fiecare dintre noi, convietuiesc, umar la umar, frustrarea iubirilor complicate si neimplinite cu apetitul innascut si de nestavilit pentru povesti de Oscar sau macar de telenovela. Povesti in care nimic nu este niciodata simplu.

Nu-i de mirare ca, pana si la Hollywood, marile premii le primesc intotdeauna dramele.

Daca o iubire vine firesc si te ia de mana fara sa simti macar, pare prea simpla sa para veridica, sa merite osteneala. Nefericirea, prin comparatie, pare de-a dreptul providentiala, ca marea involburata de dinainte de a ajunge la un tarm linistit.

Am citit, am vazut si ne-am imaginat atat de multe povesti de telenovela incat aproape ne asteptam din start sa experimentam suferinta profunda inainte de a ne putea lua, in sfarsit, in posesie, portia de fericire.

Eu una, de cand ma stiu, am vrut cu ardoare sa fac parte din povestea oamenilor pe care i-am iubit. Am dat probe pentru un rol in filmul vietii lor si am acceptat, adesea, partituri derizorii de figuranta, in speranta ca, la un moment dat, vor observa ca merit mai mult decat replici de prietena, umar de plans sau colega simpatica.

In speranta ca-mi voi castiga rolul principal. Pe merit, fara pile sau interventii. Doar asteptand in umbra si fara sa fac nimic altceva decat sa-mi imaginez, in liniste, scenariul minunat care s-ar putea derula daca el ar binevoi sa ma invite la „casting” pentru un loc in inima lui.

Cam prin vremea in care traiam in ecuatia lui „daca el…”, mi-a cazut in mana, intr-un aeroport in care aveam de omorat cateva ore plictisitoare, o carte premiata a Almudenei Solana despre o femeie singura care incearca sa-si revina dupa moartea sotului ei.

In primele pagini ale cartii (Curriculum Vitae al Aurorei Ortiz), personajul Aurora rememoreaza un sfat lasat „mostenire” de bunica sa pentru momentele in care inima e prea impovarata de plans, dar orgoliul si pumnii inclestati in obiectul dorit nu vor sa lase lacrimile sa curga.

M-am gandit, de multe ori, la sfatul acestei bunici „virtuale”, mai ales in momentele in care ma consideram prea saracita sufleteste ca sa-mi mai permit sa pierd si lacrimi, pe langa sperante si asteptari: sufla in sus niste spuma si apoi priveste, cu ochii atintiti in tavan, baloanele de sapun in caderea lor catre tine. Nimic nu e mai bun decat putin sapun in ochi pentru a-ti da un pretext ca sa incepi sa plangi.

Am pretuit aceasta teorie multa vreme, pana in ziua in care i-am impartasit-o propriului meu bunic, intr-o perioada a vietii in care nu mai aveam nici destula spuma si nici suficiente lacrimi pentru a intelege cursul unei relatii intortocheate.

Bunicul m-a privit cu blandete, de la inaltimea celor 91 de ani de intelepciune, si a spus doar atat: „Diana, sa stii de la mine ca niciodata, dar absolut niciodata, doi oameni nu se iau daca nu li se potrivesc povestile„.

Cuvintele lui au incantat-o pe scriitoarea din mine si au revoltat-o pe adolescenta care credea cu tarie ca norocul ti-l faci singur. Cine altcineva putea sa-mi scrie si sa-mi regizeze povestea mai bine decat as sti s-o fac chiar eu? Cine ar fi stiut sa-mi scrie mai bine replicile decat eu insami?

Nu i-am inteles cu adevarat cuvintele decat la cativa ani distanta, cand ramasesem sa-mi talmacesc singura sensul lor.

Desi el nu mai era, ca sa-mi aminteasca parabola, mi-au reamintit-o doi oameni extraordinari, proaspat iesiti din relatii interminabile, care s-au gasit intr-un moment al vietii in care amandoi erau singuri si si-au unit destinele intr-o luna.

Mi-au reamintit-o alti doi prieteni cu inima batucita de atatea relatii esuate care s-au indragostit taman cand fiecare renuntase, oficial, sa mai caute dragostea pe undeva.

Si mi-a amintit-o si destinul, cand mi-a aruncat din nou in arena, fara nicio avertizare, o persoana iesita demult – si, credeam eu, pentru totdeauna -, din viata mea.

Abia dupa ce bunicul n-a mai fost, am inteles si un corolar al credintei lui: acela ca momentul potrivit este cheia povestii.

Filmul vietii, spre deosebire de pelicula de Oscar, nu poate fi pus pe repede-inainte pentru a sari peste toate scenele mai putin placute. Trebuie traite toate, una cate una. De cele mai multe ori, povestile vietii sunt surprinzatoare. Oameni care par a nu avea nimic in comun se gasesc intr-un moment in care amandoi cauta acelasi lucru, cand exista terenul comun pentru ca povestea sa se implineasca, pe cand iubiri mult mai asemanatoare sfarsesc mereu in contratimp.

Aveai dreptate, bunicule… uneori, orice ai face, povestile pur si simplu nu se potrivesc. De fiecare data cand povestea vietii mele devine excesiv de complicata, imi amintesc de vorbele bunicului si incerc sa ma retrag putin de pe scena, sa incerc si postura de spectator, sa las lucrurile sa se intample fara mine.

Sa nu incerc sa scriu povestea, ci s-o traiesc. Nimeni nu e un regizor mai iscusit decat viata, iar cand inveti sa coabitezi, senina, cu acest gand, vei ajunge sa tragi o concluzie simpla si extraordinara: toate micile drame si ghinioane care par sa se tina lant in momentele-cheie ale povestilor noastre nu reprezinta nimic altceva decat baloane de sapun suflate in aer.

Doar pretexte subrede si copilar esti de a plange fara niciun rost.

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *