De ce vrem să îl „reparăm” neapărat pe celălalt?

By  | 

Haideți să aflăm ce înseamnă „sindromul mesianic” sau nevoia desprinsă din basmele cu prințese Disney de a-l salva pe — ori de a ne lăsa salvate de — cel de lângă noi.

Ai simțit vreodată că misiunea ta într-o relație e mai degrabă să îl „repari” pe celălalt decât să îl iubești pur și simplu? Ai avut măcar din când în când senzația că tu trebuie să fii acolo cu el ca să îl salvezi de agresivitate, dependențe, nefericire? Sau, de partea opusă a baricadei, poate chiar acum te întâlnești cu un bărbat care ți-a promis direct sau indirect că te va salva (poate ești într-o situație financiară precară, poate ești singură, ai daddy issues sau ești în general într-o stare de depresie; indiferent care e starea ta, el este fericit să facă voluntariat).

Acest scenariu pare romanțios, drăguț și așa de ofertant sau oricum inofensiv. Doar că, în realitate, nu este reală niciuna dintre variantele siropoase de mai sus, ci mai degrabă este una dintre cele mai periculoase probleme de cuplu. Sau, cel puțin așa spun psihologii, terapeuții sau toți cei care au consumat astfel de relații și au sfârșit și mai dramatic decât au început.

Aveam douăzeci și ceva de ani și mă îndrăgosteam pe cât de repede pe atât de pătimaș, și mai toate iubirile mele din acea perioadă erau dramatice, cu suferințe mari (acum, când mă gândesc, poate chiar inventate) și toate se încheiau întrebându-mă mereu „de ce”, „de ce n-a mers nici de data asta”? Într-o zi de vară, ne-am întâlnit prin intermediul unor prieteni care îmi povestiseră deja cum aleargă el în unele seri pe alei de munte, în zona unde avea o casă de vacanță, făcându-mi deja o imagine oarecum idilică despre el. Și chiar era și este încă un bărbat special, doar că atunci, la acea vârstă, și eu și el aveam așa multe de rezolvat încât am devenit unul altuia pe rând Salvator și Salvat.

Citește și: De ce trebuie neapărat să am un soț?

După vreun an, focusul relației s-a transferat în jurul grijii să nu sufăr, să îmi ofere toate condițiile ca să pot trece peste despresiile mele frecvente, pălind dorința de a ne iubi pur și simplu. Și tot așa, a devenit aproape un tată pentru mine, de la preocuparea pentru cât de multă sare îmi pun în mâncare la ce îmi cumpăr de îmbrăcat. Și bineînțeles că îmi plăcea, mi se părea mai nobil decât trăisem vreodată.

Inițial alternam cu momente când eu îl salvam de prea multă comoditate și stat la calculator jucându-se cu orele și doar atât, fiind acolo pentru el ca să devină un bărbat din ce în ce mai sigur pe el. Eu eram protejată de cineva în sfârșit, el devenea un bărbat cu acte în regulă. Doar că ceea ce nu am anticipat a fost faptul că tocmai această permanentă dorință de a-l modela pe celălalt a devenit exact monstrul psihologic dintre noi.

Îmi spunea terapeutul în cadrul primelor ședințe: „Nu poți avea o relație sănătoasă cu un bărbat care ți-a devenit mai degrabă tată sau frate, este un fel de incest psihologic.” Poate este sau poate nu este așa; sunt psihologi care spun că o relație bazată pe grija constantă față de nevoile celuilalt este cheia succesului. Că atunci când îl ajuți pe celălalt să devină varianta lui cea mai bună, o relație poate funcționa pe termen lung. Cert este că relația de care vă povestesc s-a încheiat, din dor de pasiune și Eros. Apoi, multă vreme nu m-am putut apropia de bărbați pentru că nimeni nu mai avea așa multă grijă de mine cum avusese el. Apoi, am găsit pe cineva pe care să îl salvez eu, de data asta fiind sigură că primisem atât de mult încât eram obligată moral să întorc înapoi măcar puțin din ce mi se oferise. Și așa m-am transformat într-un pseudo Mesia care suferea în tăcere pentru a salva bărbatul de lângă mine de complexele lui, de suferințele lui constante, de relația bolnăvicioasă pe care o avea cu mama lui, uneori de alcool.

sindromul mesianic

Sindromul mesianic/ Unsplash

Până într-o zi când mi-am făcut bagajele (din nou) și m-am întrebat nu „de ce nu a mai mers?”, ci „ce trebuie să repar la mine ca să pot avea o relație cât de cât funcțio-nală”? Și am început cu gândul că ar trebui să renunț la a vedea relațiile ca pe adevărate acte caritabile sau intenții de salvare. Mi-am asumat că totul s-a declanșat când am simțit că nu am putut să îmi salvez mama de la moarte și că eu cumva dădeam tonul relațiilor de tip Salvator-Victimă, în oricare tribună mă aflam. Mi-am repetat constant că misiunea mea, ca a oricărui alt om de pe acest Pământ, este să fiu fericită atât cât mi-e dat să trăiesc. Nu să îi salveze pe ceilalți. Sună egoist, chiar și în prezent mă mai lupt cu tendința de a repeta acest tipar, dar spre deosebire de alte dăți, știu sigur că a nu pune salvarea ta în cârca unui alt om este o condiție sine qua non a sănătății noastre mintale.

Compexul salvatorului

Inițial am crezut că complexul salvatorului este cam același lucru cu codependența, doar că „în codependențe nu apare în mod necesar ideea/dorința salvării celuilalt. Dependența poate fi resimțită inclusiv față de rolul de victimă și de familiaritatea pe care acesta ajunge să o confere”, spune psihoterapeutul jungian Monica Daniela Găitănaru.

Vinovăția

A fi salvator implică a avea o victimă. Ceea ce înseamnă că oricând partenerul tău va fi cu adevărat bine, tu vei căuta o altă victimă pe care să o poți salva. Pentru că tu nu mai primești validare din partea lui. Și sunt multe victime în jurul nostru, femei sau bărbați care s-au obișnuit să spună: „Eu sunt de vină. Viața a fost grea cu mine. Am fost rănită. Etc. Etc…” Mai este și scenariul când celălalt nu te poate salva și partenerul tău va trăi într-o frustrare constantă pentru că, realmente, nimeni nu poate să salveze pe nimeni. Chiar și atunci când ai impresia că te-a salvat, este doar o falsă stare pe care o poți pierde printre degete oricând. A fi bun și iubitor cu celălalt nu înseamnă a-l vindeca. „Relațiile ar trebui să fie bucurie reciprocă, pe mecanismul dai și oferi, nu conform cazurilor sociale”, a declarat David Bennett, consilier și expert în relații, pentru bustle.com. Mai mult, sunt foarte rare cazurile când cel ce joacă rolul de victimă chiar este ajutat, la final se dovedește că mai rău i se face, agravându-i starea de nefericire.

Delirul grandomaniei

Construcția lingvistică „sindrom mesianic” nu apare în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, pentru că nu este un termen clinic sau o tulburare diagnosticabilă, însă există simptome individuale care duc la un anumit tip de comportament aparent benefic, în profunzime dăunător. Dincolo de relațiile personale sau de anumite ticuri comportamentale din copilărie, ca rezultat al unor traume etc., există și delirul grandomaniei care poate provoca sindromul salvatorului. De cele mai multe ori acest delir apare în diferite religii care mizează pe credințe fixe extrem de puternice, ce provoacă stres sau dizabilități.

Este o amăgire religioasă care vine în opoziție cu alte două categorii bolnăvicioase: persecutarea și bagatelizarea. În istoria umanității au existat câteva personalități ghidate în alegerile sale de către sindromul mesianic, dar de departe cel mai impunător a fost Adolf Hitler. Preocupat în mod obsesiv de propria persoană, de cum se prezenta celor din jur, de identificarea propriei persoane cu Salvatorul poporului german, Hitler credea că a fost ales să salveze Europa de oamenii indezirabili. Acesta este un exemplu dus la extrem combinat cu trăsături narcisiste și paranoice.

sindromul mesianic

Sindromul mesianic/ Unsplash

Citește și: 5 mituri despre căsătorie și adevărul din spatele lor

10 semne că trăiești o rela]ie bazată pe sindromul mesianic

Scopul tău principal este să repari ceva în felul de a fi al partenerului — partenerul tău devine un proiect de împlinit.

Nu îl poți asculta, nu ai răbdare să îi înțelegi sentimentele, credințele, gândurile. Nu toate problemele au nevoie de soluții, uneori partenerul tău are nevoie doar de o zonă de confort, nu de un atelier de reparații.

Nu discuți cu el, îl interoghezi.

Iei decizii majore fără să ții cont de partenerul tău.

Crezi că are nevoie de tine, pentru problemele lui. Poți să îl ajuți încurajându-l să meargă la terapie, la control sau oriunde i-ar face bine.
Nu trebuie să rămâi neapărat lângă el dacă nu îți face bine.

Îți asumi întreaga responsabilitate financiară.

Faci planuri sau programări pentru și în locul lui.

Toată munca o faci doar tu…

Te simți complet epuizată.

Ești mai degrabă profesoara lui decât partenera lui.

Citește și: Despre dragoste și ură: interviu cu scriitorul Lionel Duroy

FOTO: Unsplash

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *