Chiar ai vrea sa stii ca te-a inselat?

By  | 

O lumină stradală bătea în fereastra dormitorului unde dormeam împreună cu logodnica mea. Înainte s-o înşel, niciodată nu m-am gândit la lumină; pur şi simplu mă ridicam din pat atunci când mă ţinea treaz şi trăgeam jaluzelele. „Ce e?”, mă întreba ea. “Nimic”, îi răspundeam. “Lumina din stradă. Sogni d’oro”. Şi ea îmi ura înapoi: “Sogni d’oro”. Somn de aur. Era o urare de noapte bună pe care am adoptat-o după ce am trăit ceva vreme în Italia. Îmi plăcea felul în care această expresie se rostogolea pe limba ei, iar ritualul acesta nocturn de a o rosti cu voce tare mi se părea atunci o promisiune.

Apoi am înşelat-o. S-a întâmplat departe de casă, la un hotel dintr-un oraş european friguros, într-o cameră ca o cutie albă, având draperii groase ce împiedicau pătrunderea luminii sau a sunetului. Acele draperii au oprit timpul. Imediat ce am ajuns în aeroport, m-a lovit: trebuia să intru pe uşă, să pun jos valiza şi să-i spun tot adevărul logodnicei mele. Credeam că îi datorez măcar asta. Acum, de fiecare dată când mă aflu într-un aeroport, retrăiesc acea panică familiară şi apoi îmi amintesc: exact aşa m-am simţit atunci când am înşelat-o pe femeia pe care o iubeam. Înainte să-mi devină soţie.

Nu i-am spus adevărul imediat ce am intrat pe uşă. Sincer să fiu, nu mă simţeam suficient de puternic. Aşa că m-am întors la muncă, am făcut cumpărături, i-am gătit cine savuroase şi am mers mai des la sală. Noaptea, mă întindeam în pat şi mă holbam la lumina aceea din stradă. Nu mă mai ridicam ca să mă apăr cu jaluzelele; în loc de asta, o lăsam să-mi intre-n ochi şi să mă chinuie. „Spune-i”, mă îndemna becul acela îngrozitor. “Spune-i odată”.

Sogni d’oro”, mormăia ea. “Sogni d’oro”. “S-a întâmplat ceva?”, m-a întrebat deodată. “Nu, nimic”, am minţit eu.

Au trecut două luni până am reuşit să scap de povara minciunii. Nu dormeam, nu mă puteam concentra şi aveam o mâncărime persistentă care mă făcea să cred că e vorba despre o boală cu transmitere sexuală (n-a fost aşa, din fericire). Simţeam că singura modalitate de a mă reîntoarce la confortul vieţii noastre de cuplu era să spun tot adevărul. Parcă o şi văd, sprijinită de perne, citindu-şi revista liniştită. Purta un tricou vechi de la un concert U2 şi nu ştia ce avea să se întâmple. “Trebuie să vorbim”, i-am spus. Şi atunci şi-a ridicat privirea.

Asta a fost acum nouă ani.

Suntem divorţaţi de cinci. A încercat să mă ierte şi a continuat cu pregătirile de nuntă, dar, pe de altă parte, a avut la rândul ei o aventură. Am încercat să ne împăcăm, dar nu e uşor să reconstruieşti încrederea odată ce a fost violată.

Uneori mă plimb pe strada pe care se afla clădirea în care am locuit împreună. Ferestrele au acum draperii, iar biroul nostru a fost transformat într-o cameră pentru copii. De pe trotuar, pot vedea paturile suprapuse.

Stând în stradă, mă întreb care ar fi fost viaţa noastră dacă aş fi lăsat-o să-şi citească liniştită revista şi aş fi ţinut adevărul pentru mine. Nu e reconfortant să te gândeşti că a fi nesincer poate fi uneori o soluţie, că e mai puţin dăunător să ocroteşti o minciună decât să spui adevărul, dar acum ştiu că sinceritatea cu privire la infidelitate poate distruge vieţi.

Mă simţeam vinovat şi voiam să fiu iertat înainte de a mă căsători. A fost bine că i-am spus totul sau a fost încă o dovadă de egoism din partea mea? O parte din mine crede că aş fi fost un bărbat mai bun dacă aş fi mers la altar cu soţia mea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat în acea cameră de hotel. Un lucru e cert: nu poţi întoarce timpul înapoi pentru a îndrepta răul pe care i l-ai făcut persoanei iubite. Eu am distrus şansele unui mariaj înşelându-mi logodnica şi apoi mărturisind. Şi cine ştie? Poate ar fi fost unul reuşit.

Cartea lui Anastas, Too Good to Be True: A Memoir, este disponibilă pe Amazon.com în format Kindle (6,50$) şi Hardcover (15$).


Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *