Ai sindromul unicornului?

By  | 

Ţin minte şi acum după-amiaza când m-am despărţit de ”iubirea vieţii mele”. Eram în ultimul an de facultate şi el urma să plece la master în străinătate. Am cochetat o vreme (vreo cinci minute) cu ideea de a continua relaţia la distanţă, dar am sfârşit prin a hotărî să-i punem punct. ”N-a fost să fie”, ne consolam noi cu maturitatea unor adolescenţi care trăiau pentru prima dată durerea unei despărţiri pe bune. După ce am plâns cât trebuia să plâng şi mi-am jurat dramatic că nu o să mă mai îndrăgostesc niciodată, mi-am reluat firul normal al vieţii. M-am angajat, m-am mutat singură, am aflat ce înseamnă viaţa de adult, cu responsabilităţi şi toate cele. Îmi era bine. Cu toate acestea, nu reuşeam să scap de acel gând mititel care-mi şoptea necontenit că am trecut pe lângă ”alesul”, pe lângă cel cu care eram sortită să fiu. Cu fiecare relaţie care venea – şi până la urmă trecea – fie ea de scurtă sau lungă durată, mă convingeam şi mai abitir că niciun bărbat nu avea să mai fie ca el. La fel de inteligent, la fel de atent, la fel de iubitor, la fel de potrivit. 

Avem dreptul la o singură iubire ”adevărată”?

Vezi tu, în mintea mea, dacă până şi relaţia aia ”perfectă” – neîntinată de certuri, nepotriviri sau probleme lumeşti – se încheiase până la urmă, ce şanse aveau celelalte? – mai ales că porneam de la premiza că nu voi mai iubi niciodată la fel cum am făcut-o atunci. Eram într-o situaţie fără scăpare, îmi spuneam eu, deja imaginându-mă la cincizeci de ani singură şi cu o garsonieră plină de pisici. Rezolvarea a venit într-o după-amiază. Eram la serviciu şi căutam informaţii pentru un articol despre secretul relaţiilor de lungă durată (perfect convinsă, de altfel, de absenţa unui astfel de secret magic). Aşa am dat peste un studiu realizat de o echipă de cercetători de la Universitatea din Toronto, care spunea că dacă trăieşti cu impresia că partenerul este sufletul tău pereche, îţi faci mai mult rău decât bine. Intervievând atât cupluri care credeau în noţiunea de THE ONE, cât şi oameni cu picioarele pe pământ, care ştiau că iubirea este o călătorie, o entitate supusă schimbării continue, pentru care trebuie să munceşti, au descoperit că cei din urmă aveau mult mai multe şanse de a-şi construi relaţii durabile şi sănătoase, capabile să treacă testul timpului. Explicaţia e simplă: oamenii care cred orbeşte în ”potriveli” scrise în stele pun mai puţin efort în relaţiile lor, pentru că le consideră indestructibile din start. Cred că ceva ce e ”menit” să fie nu are nevoie de ajutor suplimentar. Atunci mi-am dat seama că eu comparam mere cu pere. Ţineam cu dinţii de o relaţie adolescentină, pentru care normal că nu fusesem nevoită să depun eforturi, pasiunea primei iubiri e un combustibil care cu greu se epuizează. Viaţa de la 20 de ani nu se compară cu cea de la 27, aşa că de ce-mi luam ca punct de reper o iubire pe care nu aveam cum să o mai reproduc, pentru că nu mai aveam aceleaşi repere emoţionale? 

Alesul-de-acum vs. Alesul-pentru-totdeauna

Nu mai ţin minte când am dat pentru prima dată peste conceptul de suflet pereche (cred că într-o animaţie Disney sau în vreun film siropos cu Meg Ryan), dar cert e că mi-a distrus câteva relaţii perfect capabile să funcţioneze. Atunci când teoria bate viaţa, nu-i de mirare că nimeni nu se poate apropia de ideal. Ani buni mai târziu, nu mai cred în feţi frumoşi sau aleşi, ci într-un om care-i ideal pentru omul care sunt eu azi, şi care sper să fie la fel şi pentru omul care voi fi mâine. O fi cinic? O fi lipsit de romantism? O însemna că nu mi-am găsit, de fapt, alesul? Nu cred. Am învăţat pur şi simplu să accept că nu poate nimeni să fie 100% pe aceeaşi lungime de undă cu mine, şi că asta e ok. Am învăţat să nu mai cred că dacă lumea nu s-a oprit în loc atunci când ne-am încrucişat privirile prima dată nu înseamnă că nu putem să formăm o relaţie frumoasă. 

Asta nu înseamnă că trebuie să te mulţumeşti cu oricine te invită la o cafea sau îţi face cu ochiul la metrou. Ci doar că trebuie să priveşti toată această afacere a sentimentelor cu un dram mai mare de realism. Pentru că oricât de mult ţi-ai dori ca relaţia ta să fie numai soare, curcubee şi sex grozav, probabil o să mai dai şi peste câteva tunete sau fulgere, mai mult sau mai puţin metaforice. Relaţiile – chiar şi cele mai sănătoase – pot fi complicate, dar asta nu înseamnă că nu sunt frumoase. Cred că vei fi surprinsă cât de îndrăgostită poţi fi de cineva atunci când încetezi să-l mai priveşti prin filtrul poveştilor cu prinţese şi happy end, ci îl vezi aşa cum e, cu tot cu şosetele aruncate pe calorifer, îmbufnelile ocazionale şi apetitul pentru Fifa şi filme de serie B, cu bătaie şi împuşcături. 

E de ajuns să te opreşti măcar o secundă din reverie şi să începi să analizezi la rece mult-idealizata relaţie-perfectă la care te întorci iar şi iar şi pe care o foloseşti drept reper, şi o să începi să o vezi un pic altfel. Ca pe o amintire un pic ştearsă, ca pe refrenul unei melodii pop pe care la un moment dat o ascultai ad nauseam, dar ale cărei versuri acum ţi se par un pic siropoase, o idee exagerate. Vorba unui citat care circulă pe Instagram – şi pe care, nu mi-e ruşine să recunosc, l-am salvat şi eu în telefon: ”Stop looking back. You’re not going that way.”  

Acum, dacă poate cineva să-i anunţe pe ăştia de la Hollywood de adevărata realitate a relaţiilor de iubire – ca să nu ne mai servească pe bandă rulantă filme romantice gen The Notebook – ar fi perfect. 


Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *