De ce trebuie neapărat să am un soț?

By  | 

De la o formă de sclavie mascată la rezultatul unor vrăjitorii, de la visul unei prințese care își găsește prințul la ideea de parteneriat cu drepturi egale, apărută odată cu emanciparea femeilor — ai putea spune că dorința de a deveni soția cuiva rezidă, cumva, în ADN-ul nostru. Cu toate astea, insituția căsătoriei în sine devine din ce în ce mai puțin importantă pentru generațiile din prezent. Ce se află în spatele acestui fenomen vechi de când lumea… și, oare, va dispărea în curând?

Acum câțiva ani, la o nuntă la care am mers singură, am simțit pentru prima oară ce înseamnă „presiunea socială”, așa că am băut mai multe pahare de vin decât era cazul numai să nu le mai aud pe doamnele din jurul meu cum mă întrebau, critic: „Tot singură? Nu te mai măriți și tu? Când te măriți?” Dar ce vă pasă vouă, le-aș fi spus, de ce este atât de important? Cu ce mi se va schimba viața? Apoi, când mi-am făcut un control ginecologic de la A la Z, implicând și teste de fertilitate, nu numai că am fost întrebată „Căsătorită?” imediat cum mi-am manifestat dorința de a avea un copil, dar mi s-a și spus, deloc răutăcios, dar extrem de trist, „Biologia nu știe de iubire, de partenerul potrivit, după o vârstă nu mai e așa ușor…” Bun, aș fi replicat dacă nu aș fi fost învățată de mică să aplec capul la doctor, în biserică, la școală, în fața doamnelor mai în vârstă… „și ar fi trebuit să mă căsătoresc doar ca să fac un copil?

Citește și: 5 mituri despre căsătorie și adevărul din spatele lor

Așa cum o făceau oamenii acum ceva mii de ani în urmă?” Cu toate astea, oricât de liberă sunt în ceea ce privește prejudecățile vremurilor de demult apuse, nu pot nega faptul că există în sufletul meu o dorință de apartenență, un fel de nevoie de a fi căsătorită, de a fi în siguranță, deși în același timp știu cât de flexibilă și schimbătoare poate fi o căsnicie, am trăit-o în cazul părinților mei. Așadar, care sunt toate mrejele acestei instituții și mai este ea de actualitate?

O PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ, cu sociolog Sebastian Lăzăroiu

Primele căsătorii din istoria societăților și motivația din spatele lor

Ca să înțelegi cum au părut perechile stabile bărbat-femeie trebuie să faci apel la psihologia evoluționistă sau la etiologie. Deoarece nu există posibilitatea unei documentări convingătoare pentru ce s-a întâmplat acum zeci de mii de ani cu specia umană, oamenii de știință studiază comportamentul animalelor și incearcă analogii. Cam la toate speciile există o competiție a masculilor pentru împlinirea genetică (pentru a lăsa urmași). Pare ciudat, având în vedere că proporția celor două sexe este aproximativ egal răspândită. Dar, dacă te gândești că o lingură de spermă poate fertiliza toate femeile din Africa, de exemplu, înțelegi că există un dezechilibru de material reproductiv între bărbați și femei. Numărul spermatozoizilor întrece cu mult numărul ovulelor, așadar, e natural ca bărbații să concureze pentru femei și nu invers.

La început oamenii trăiau in grupuri mari, mixte ca gen, dar, pe măsură ce au apărut primii culegători și agricultori, pentru a evita competiția distructivă între masculi, perechile stabile s-au instituționalizat. Primele ceremonialuri matrimoniale datează de acum mai bine de patru milenii. Motivația căsătoriilor era evident una pragmatică — evitarea competiției conflictuale cu scopul fundamental înscris in gena umană: reproducerea. Cu timpul, căsătoriile aveau ca funcție și întărirea solidarității inter-grupale (alianțele politice se pecetluiau prin căsătorii între reprezentanți de vază ai triburilor) sau de punere în comun a unor posesii. De altfel, în multe societăti, femeile deveneau proprietatea bărbatului, odată cu căsătoria, cea care producea urmași legitimi.

casatorie

Căsătoria dintr-o instituție — o idee, o poveste romanțată

Într-adevăr, instituția căsătoriei s-a născut numai pe temeiuri pragmatice, raționale, probabil printr-un proces de învățare-eroare. Nu era vorba de atracție sau de vreo împlinire superioară. Poveștile romanțate au apărut foarte târziu, în Evul Mediu, și unii cred că modelul urmat a fost legătura de iubire dintre Sir Lancelot și regina Guinevere. Eu cred totuși că atracția și iubirea între sexe au existat și înainte, doar că, foarte probabil, erau tratate mai degrabă ca boli ale sufletului, ca rezultat al unor vrăjitorii, ceea ce reclama competențe șamanice, nicidecum un oficiant matrimonial. Câtă vreme sentimentul dominant era frica, nici nu ne puteam aștepta să se fi întâmplat altfel. Cu adevărat, însă, dragostea a devenit o motivație pentru căsătorie abia odată cu emanciparea femeilor și, evident, odată cu progresul tehnologic, atunci când forța brută, masculină, și-a pierdut din importanță.

Citește și: Cum menții relația pasională după căsătorie?

Când femeile au intrat pe piața muncii, oarecum pe picior de egalitate cu bărbații, putând, în sfărșit, să-și asigure o existență independentă, instituția tradițională a mariajului a început să devină caducă. Evident, rămășițele au rămas și astăzi, dar ele sunt doar vestigii fără nicio functie reală (chiar și azi se mai încheie acorduri pre-maritale, deși, să recunoaștem, ele sunt vestigii și atâta tot). În tot cazul, căsătoria romantică a apărut foarte târziu și a avut de înfruntat, firește, rezistența tradiției. Atunci când societățile au devenit mai stabile, mai orientate spre pacificare, când mediul natural a fost stăpănit prin puterea minții, o căsătorie fericită a devenit o relație bazată pe emoții și nu pe interese sau ierarhii.

CĂSĂTORIA ÎN 2020

Între timp, lucrurile s-au schimbat…

În primul rând, avem tot mai puține căsătorii aranjate de rude sau părinți. Deși ele încă există în societătile dominate de schisme și tradiții. Vârsta medie la căsătorie a crescut considerabil (spre 30 de ani, deși, cu mai puțin de un secol în urmă, era sub 18 ani). Evident, astăzi acentul e pe dezvoltarea profesională. Tinerii încearcă mai întâi să-și croiască un drum în carieră și abia apoi își pun problema întemeierii unei familii, ceea ce pentru mulți înseamnă o mare responsabilitate. În plus, tot datorită avansului tehnologic, dar și al transformării mentalităților, funcția de perpetuare a speciei nu mai trebuie realizată numai prin căsătorie. Există fertilizarea artificială, procesul adopțiilor ia amploare.

Căsătoria este astăzi o instituție care conferă mai degrabă o stabilitate emoțională individului și poate și o presiune socială. Altfel, însă, trebuie să admitem că ea și-a pierdut funcțiile inițiale și este mai degrabă un vestigiu încă bine întreținut, iar tinerii o privesc ca atare, mai curând ca pe ceva demodat, dar oarecum necesar.

Există multe tipuri de căsătorii. Căsătorii „deschise”, căsătorii „on-and-off”, căsătorii de fațadă. De altfel, numărul crescut al divorțurilor este un simptom pentru disfuncționalitatea instituției în sine. Ea răspunde tot mai puțin nevoilor omului modern, care s-au tot schimbat și ele. Strict în ceea ce privește percepția femeilor — este căsătoria (încă) mai importantă pentru femei decât pentru bărbați? Cred că este, dar e vorba tot despre un “vestigiu instituțional”. Vedeți, așa cum omul are un apendice care nu-i mai folosește la nimic sau precum câinele se rotește în cerc înainte de a ocupa un loc, la fel există și instituții care au devenit oarecum ceremoniale sau inutile. Presiune socială se manifestă asupra femeilor, mai mult decât a bărbaților, în acest sens. Dar astăzi nu mai poți să spui despre căsătorie că protejează sau oferă stabilitate unei femei, asa cum puteai spune acum câteva secole.

Cel puțin în societățile avansate nu se mai întâmplă așa. Există o mulțime de alte instituții și așa numite „safety-nets” care protejează și maternitatea, și creșterea copilului. Cât privește stabilitatea emoțională, oamenii învață că depinde mai mult de ei decât de ceilalți. O căsătorie nefericită este mai proastă decât un celibat liniștit. Cercetătorii vorbesc tot mai des despre un dezechilibru între genele pe care le-am moștenit într-un anumit context și contextul de azi, total schimbat. De aici rezultă tot felul de nesiguranțe și anxietăți. Facem lucruri doar pentru că moștenirea genetică ne împinge să le facem, nu pentru că ele ne-ar împlini. Există o iluzie a împlinirii. Deci, da, pe lângă presiunea unor instituții caduce, există și presiunea acestor gene, numite de unii oameni de știință „mean genes”, adică „gene proaste”. Omul modern cu asta se luptă, cu moștenirea genetică într-un context natural și social total schimbat.”

Citește și: Relație cu sau fără acte?

O sclavie mascată, și cum va evolua relația „femeie-statutul de soție”

În anumite epoci și societăți, femeile deveneau prin căsătorie proprietatea bărbatului. Era o sclavie mascată de un cadru instituțional aparent generos. Ea se manifestă și astăzi, doar că în forme ameliorate. Acolo unde divorțul nu e posibil sau are costuri mari pentru femei, femeia rămâne prizonieră într-o relație de subordonare. Cred că emanciparea femeilor nu e un proces încheiat. În tot cazul, există încă multe zone culturale sau religioase unde nici măcar n-a început. Odată cu globalizarea, foarte posibil ca această revoluție a feminității să se extindă. Pe masură ce femeile capătă acces la nivel mondial în poziții de decizie, politicile publice vor evolua în acest sens, iar rolurile tradiționale se vor dizolva. Evident, nimeni nu va putea schimba energiile în forma lor fundamentală (cele feminine și masculine), însă, supuse unor ierarhizări, ele își vor rata misiunea. Dimpotrivă, eliberate de ordinea artificială a lumii, ele vor putea lucra împreună, valorificând contradicțiile naturale, nu folosindu-le distructiv.

Cele mai mari nereguli, și cele mai greșite interpretări sociale, în ceea ce privește „a deveni soția cuiva”?

În primul rând, ideea de posesie e o greșeală. Partenerul, prin căsătorie, nu este un bun si e greșit să fie tratat ca atare. De aici rezultă multă nefericire. A doua oară, partenerul nu este, în primul rând, un mijloc de perpetuare a genelor. Cei care au această obsesie, de multe ori inconștientă, rezultat al acelor „mean genes”, vor avea o viață nefericită. A deveni soția cuiva este un fapt social, dar și unul, înainte de toate, emoțional. E vorba despre încredere, stabilitate, afecțiune, sprijin reciproc. Dacă tot folosim o instituție în disoluție, măcar să-i găsim rosturi mai profunde.

Vom mai vorbi în 2050 despre căsătorie?

Vom vorbi multă vreme despre căsătorie, pentru că face parte deja din gena noastră, dar probabil nu vom vorbi la fel. Astăzi vorbim, de exemplu, despre căsătorii între homosexuali, deci fără un scop pur reproductiv. Inovația poate salva unele instituții moarte sau care nu mai există în virtutea scopurilor inițiale. Pe măsură ce conștiința oamenilor se va extinde, vechile aranjamente se vor putea și ele reforma și vor servi unor alte motivații mai înalte. Din fericire, vedem că asta se întâmplă deja. Vechile forme pot fi transformate și puse în slujba altor nevoi, dar abia când se eliberează de constrângerile sociale, religioase sau de alta natură.

Din culise:
Sebastian Lăzăroiu, sociolog și scriitor, cea mai recentă care a sa, Singur, apărută la Ed. Univers povestește despre cum, în singurătate, omul devine mai mare decât viața.

carte Singur

FOTO: Unsplash

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *