Skinny nu înseamnă fashionable!

By  | 

Recent, fotomodelul Coco Rocha a postat pe Tik Tok un clip în care rememorează cum, în 2010, un ziar de renume din Statele Unite a decretat (pe copertă!) că este „prea grasă pentru a apărea pe podium”. La vremea respectivă, Coco cântărea 48 de kilograme (ceea ce, pus laolaltă cu înălțimea ei de 1,78 metri, face cu atât mai șocant acel titlu publicat de New York Daily News). Au trecut 10 ani de atunci, iar în tot acest timp, și pe fondul unui șir de episoade care mai de care mai tragice legat de standardele nerealiste și de-a dreptul periculoase în ceea ce privește greutatea modelelor, industria modei s-a angajat să renunțe la practica toxică de a promova imaginea femeii ideale sub forma modelelor bolnăvicios de slabe. S-a ținut, însă, de cuvânt?

90-60-90 – femeia ideală?

90-60-90. O serie de numere care nu are nevoie de vreo explicație, pentru că toată lumea știe la ce se referă. Încă din anii 1960, a devenit sinonim cu idealul siluetei feminine”, însă ceea ce este mai puțin știut este faptul că acest set de măsurători nu a fost vreodată bazat pe imaginea unei femei reale, ci… pe forma siluetei păpușii Barbie! Însă, cu toate că acest ideal în care bustul și șoldurile măsoară 90 de centimetri, iar talia 60, nu a fost inspirat de o femeie în carne și oase, el este încă, în opinia populară, un reper de frumusețe feminină. Unul cam la fel de sănătos” precum binecunoscutul greutatea ideală pentru o femeie este cu zece kilograme în minus față de înălțime, douăzeci în cazul modelelor”. O zicală din popor pe care cu siguranță ai auzit-o de suficiente ori încât să crezi că este un sfat demn de urmat, în condițiile în care, de fapt, greutatea optimă nu are pentru toată lumea aceeași corelare cu înălțimea, depinzând și de o serie de alți factori, precum conformația sau densitatea oaselor ori cea musculară. Cu toate acestea, femeile sunt încurajate să aibă o greutate cât mai mică, iar industria modei a fost și, din nefericire, este în continuare, un promotor al acestui trend toxic.

Câteva kg în plus = sfârșitul carierei de model

La mijlocul anilor 2000, Gemma Ward deținea, fără doar și poate, statutul de supermodel. Era printre manechinele preferate ale marilor case de modă, apărea pe podiumuri la Săptămânile Modei, în campanii și în paginile revistelor. Descoperită când avea 14 ani, a ajuns în decurs de numai doi ani să bifeze o apariție pe coperta Vogue US. În 2007, adică până la vârsta de 20 de ani, câștigase în jur de 3 milioane de dolari din modeling și mai bifase încă peste 20 de coperte Vogue la nivel internațional. Însă anul respectiv a marcat, conform unui material publicat de New York Post, sfârșitul carierei sale în modeling. Motivul? Probabil îl poți ghici. Gemma luase câteva kilograme în greutate.

În 2007, Gemma cântărea 54 de kilograme, ceea ce aparent, în ochii industriei de modă și a unor editori, o făceau nedemnă de a purta un costum de baie. Apariția sa pe podiumul Chanel, îmbrăcată într-un bikini din colecția primăvară/vară 2008, a stârnit o serie de reacții care mai de care mai deplasate, de la opinii editoriale precum „Gemma e de nerecunoscut”, „Arată mare și umflatăla opinii ale publicului (un invitat la show-ul Chanel a declarat pentru The Sunday Telegraph că a trebuit să mă uit de două ori ca să o recunosc”) și până la titluri care anunțau începutul sfârșitului” pentru cariera sa. Apoi, la începutul anului 2008, la trei luni după ce iubitul său, actorul Heath Ledger, a murit în urma unei supradoze accidentale, o serie de publicații tip tabloid au găsit potrivit să trimită paparazzi să o urmărească la plajă, publicând apoi fotografii și comentarii despre evoluția ei în greutate corelată cu trauma recentă, alături de titluri precum Roll Model” (un joc de cuvinte între sintagma role model” – exemplu de urmat – și cuvântul roll” – colăcel de grăsime). Efectele au fost atât de devastatoare încât a durat șase ani de la acel episod până când Gemma a revenit în ochii publicului, pe podiumul Prada.

Pe cât este de tristă povestea de mai sus, pe atât este de terifiant faptul că există nenumărate altele care sunt și mai și, culminând cu finaluri de-a dreptul tragice. Luisel Ramos (decedată la 22 de ani, în 2006), Eliana Ramos (decedată la 18 ani, în 2007), Ilanit Hila Elmalich (decedată la 34 de ani, în 2007), și Isabelle Caro (decedată la 28 de ani, în 2010) sunt toate modele care au murit din cauza anorexiei.

Tragediile care au atras schimbări în bine

Decesele surorilor Ramos, care au survenit la distanță de câteva luni, au fost intens comentate în media, deschizând discuția despre standardele periculoase impuse de industria modei. Moartea modelului israelian Ilanit Hila Elmalich a fost însă punctul critic ce a atras un pas înainte din partea industriei. La scurt timp după ce Hila a murit, cântărind, ca adult (34 de ani) un număr de kilograme pe care l-ai asocia de regulă cu greutatea unui copil – 27, mai exact), fotograful de modă Adi Barkan a inițiat o campanie mondială menită să schimbe definiția universal acceptată a frumuseții, prin încurajarea modelelor să renunțe la înfometare și obligarea agențiilor să refuze să lucreze cu fete prea slabe.

A durat câțiva ani, până în 2012, mai exact, până ca astfel de reglementări să fie oficial impuse în Israel. A durat și mai mult ca practica angajării unor modele cu look și greutăți sănătoase să fie impusă în alte părți ale lumii. Și numai o mână de țări, printre care Spania, Italia și Israel, au legi care să impună cu strictețe ca modelele să nu poată fi angajate decât dacă se încadrează peste un prag anume al indicelui de masă corporală. În Danemarca, Institutul Național de Modă a introdus câteva „reguli de bună purtare(agențiile trebuie să asigure modelelor un consult medical pe an, să le plătească un salariu minim și să le asigure mese echilibrate la joburi), însă nu există vreo lege care să reglementeze cu strictețe aceste reguli. Similar, în Statele Unite, Consiliul Designerilor de Modă din America a adoptat un set de reguli care nu face parte din legislația oficială, dar care presupune ca agențiile să învețe să recunoască semnele de debut ale tulburărilor de alimentație, sau, după caz, să ofere modelelor sprijin pentru a le depăși, să ofere mese sănătoase la joburi și să nu semneze modele sub vârsta de 16 ani. În Franța, începând cu 2017, legea spune că, pentru ca un model să poată fi angajat, este nevoie să prezinte un document semnat de un medic care atestă starea bună de sănătate (s-a propus inițial un indice de masă corporală minim, dar s-a renunțat la idee odată cu reacția negativă din partea agențiilor), iar publicațiile și campaniile în care imaginile sunt retușate trebuie să specifice acest lucru în scris.

Cum stau lucrurile în prezent

În ianuarie 2017, International Journal of Eating Disorders a publicat cel mai extensiv studiu legat de afecțiuni alimentare efectuat vreodată pe modele, iar rezultatele sunt alarmante: 62% dintre modelele care au luat parte la studiu au declarat că agențiile au pus presiune pe ele să slăbească, iar 81% dintre ele au raportat un indice de masă corporală care semnalează o greutate nesănătos de mică și malnutriție. 54% au fost avertizate că nu vor găsi de lucru dacă nu slăbesc un anumit număr de kilograme, iar 21% au fost amenințate că nu vor mai putea fi reprezentate de agenția cu care au semnat contract dacă nu slăbesc.

În 2019, Vogue a publicat un clip în care 9 modele povestesc despre presiunile făcute de membri ai industriei modei asupra lor ca să slăbească. Aiden Curtiss povestește cum a avut cea mai de succes perioadă din cariera sa de model în momentul în care dezvoltase o dereglare alimentară în urma unei despărțiri. Sarah Stephens rememorează cum, la un casting, a fost îndemnată să se dezbrace într-o cameră plină cu oameni, designerul spunându-i mai apoi că nu are corpul potrivit pentru a-i reprezenta creațiile. Clipul în cauză a redeschis discuția despre toxicitatea existentă în cadrul industriei modei cu privire la acest subiect.

Ce-i drept, ușor-ușor, industria modei face pași înspre un viitor mai sănătos – nu numai pentru manechine, ci pentru toate femeile, pentru care acestea sunt modele de urmat. Însă judecând după faptul că numai o mână de branduri au produs show-uri sau campanii size-inclusive în ultimii ani, se pare că, din nefericire, vorba zicalei, mai e mult până departe.

Foto: ImaxTree

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *