Lecţia de istorie: Rucsacul, între modă & utilitate

Ce au în comun niște studenți tocilari, militarii, câțiva alpiniști și excursioniști și cele mai cool trenduri văzute pe podiumurile de modă din ultima vreme? Răspunsul este simplu: rucsacul, unul dintre accesoriile de care ne despărțim cu greu, indiferent de vârsta sau de stilul pe care îl afișăm.

Istoria rucsacului… nu este una foarte îndelungată — în forma în care îl știm noi astăzi — o geantă confecționată din pânză, nylon sau piele, cu barete reglabile, încăpător, cu sau fără un cadru metalic sau din fibră, care se poate purta pe umeri.



Cu toate acestea, suntem siguri că și vânătorii din epoca de piatră sau din timpul celorlalte civilizații purtau cu ei tot un soi de rucsac în care își țineau la îndemână arcul și săgețile…

Cel mai probabil, precursorul rucsacului modern (cel cu cadru metalic) a fost un model purtat în regiunile din Norvegia în jurul anilor 1800, model văzut, de altfel, la mai toate civilizațiile din zonele reci (cum ar fi Alaska), accesoriu folosit de aceste populații pentru a-și transporta mâncarea și bunurile personale.

Rucsacul apare însă mai vizibil în istorie… spre sfârșitul secolului, pe la 1886, la finalul Războiului Civil din SUA, atunci când colonelul Henry Clay Merriam remarcă cât de greu le era soldaților să își poarte pe umeri păturile cu care se acopereau noaptea.

Așa că inventează un cadru din metal și un sistem destul de complicat de legături și catarame, cu barete care se puneau pe umeri și se prindeau și în talie — un ansamblu destul de instabil, însă mult mai bun decât o pătură rulată purtată pe umeri, nu-i așa?

Câțiva ani mai târziu, în 1909, un norvegian (da, tot de la ei vine invenția), Ole Bergan, patentează un rucsac confecționat din pânză, care are un cadru metalic un pic curbat și ceva mai subțire, care se potrivea mai bine pe configurația corpului uman.

Citește și: Cu saboții la plimbare prin evoluția modei

În 1922, Nelson înaintează oficiului de patente din America cererea de a i se înregistra designul unui backpack — un model inspirat de modul în care inuiții din Alaska își purtau lucrurile și chiar copiii – pentru care combinase forma unei genți tip poștaș, căreia îi atașase două barete din piele purtate pe spate.

Practic, Lloyd F. Nelson poate fi numit părintele echipamentului outdoor; chiar dacă la vremea respectivă drumețiile și hikingul nu erau atât de populare în America, rucsacul inventat de el — Trapper Nelson — a fost folosit mult de către serviciul de pompieri, de echipele de geologi din America și în cele din urmă de personalul militar.

Rucsacul modern… este adaptat de alpinistul Gerry Cunningham care imaginează designul unui rucsac mai ușor și mult mai practic în anul 1938 — compartimentează cu diverse buzunare rucsacul, transformându-l într-un accesoriu de neprețuit pentru toți alpiniștii și sportivii. Și, cel mai important, îi adaugă fermoarul!

Model, Viena, 1942

După al doilea Război Mondial, Gerry și soția lui încep să lucreze la o linie de rucsacuri numite „Gerrys” — special destinați schiorilor și celor care făceau excursii pe munte. Însă anul 1967 este cel care marchează o evoluție enormă în fabricarea acestui accesoriu; Gerry Cunningham îl revoluționează cu totul — îl confecționează din nylon, un material mult mai ușor și mai comod, și îi dă o formă ușor alungită în partea de sus, ceea ce îi oferă și mai multă stabilitate (numit „Teardrop”).

În 1950, Åke Nordin pune bazele companiei Fjallraven, unde confecționează rucsacuri mai mici, adaptați vieții de zi cu zi, cu un cadru ușor din lemn, care stăteau fix pe spatele purtătorului. Doi ani mai târziu, în 1952, Dick și Nena Kelty folosesc resturi de materiale folosite la confecționarea parașutelor și câteva catarame, pun pernuțe pe barete, pentru confort și adaugă o curea suplimentară care se prinde în talie — așa apar primele rucsacuri ușoare, pe care încep să-i poarte tot mai mult școlarii.

Însă nu doar studenții folosesc utilul rucsac imaginat de Kelty — succesul acestuia se extinde și în domeniul sportiv, unul dintre rucsacurile făcute de companie ajungând să fie purtat în expediția americană de pe Everest din 1963.

Și, pentru că vorbim despre studenți, anii 1970-1980 sunt marcați de dezvoltarea multor branduri care includ rucsacul în oferta lor pentru studenți: printre ele, JanSport, unul dintre primele label-uri cu daypacks potrivite pentru dus cărțile la școală, pe care îl lansează chiar la librăria Universității din Washington, și LL.Bean care lansează o linie de rucsacuri care aveau chiar forma dreptunghiulare, ca niște cărți.

Spre sfârșitul anilor 1980, rucsacul este deja integrat pe lista lucrurilor obligatorii pe care elevii trebuiau să le achiziționeze pentru prima zi de școală.

Apar mai multe modele și… o diferențiere mai exactă între ele. Astfel, după anii 1980, unii producători rămân specializați în confecționarea rucsacurilor outdoor — potriviți pentru drumeții, expediții, alpinism, schi; alții se axează pe producția rucsacurilor din materiale ușoare (nylon, pânză) folosite de elevi și studenți; în același timp, rucsacurile pentru armată au parte și ele de o serie de inovații și modificări.

EMILY ULDAL

Evident, pe măsură ce trec anii, modelele încep să varieze, să fie realizate din materiale tot mai prețioase, să poarte eticheta unor branduri de lux, să fie compartimentate până la ultimul buzunar, să se plieze până ajung la dimensiunea unui portofel (Digital Burritto), să fie subțiri cât să încapă doar un laptop sau să fie chiar realizate din materiale antiglonț.

În plus, explozia interesului pentru fitness, aerobic și sport în general face ca industria rucsacurilor să ia avânt — absolut toate mărcile sportive au deja, în colecțiile permanente, acest item.

În filme… am văzut rucsacuri cam în orice film cu și despre spioni, în filmele de război, în absolut orice peliculă cu și despre adolescenți; să amintim aparițiile rucsacului Angelinei Jolie din Salt și enormul rucsac purtat de Reese Witherspoon în Wild, dar și, pentru amuzament, rucsacul fashion al protagonistei din Emily în Paris.

Și să n-o uităm pe Sarah Jessica Parker care a surprins apărând cu un rucsac în spate, în 2018, pe covorul roșu de la Tribeca Film Festival.

Rucsacurile apar pe podiumuri… destul de rapid. În 1985 Miuccia Prada trimite pe catwalk un rucsac simplu, minimalist, cu logo-ul Prada la vedere, iar pentru confecționarea lui utilizează același tip de nylon folosit de armata italiană; rucsacul devine un hit abia după câțiva ani pentru că… „Nimeni nu voia un rucsac; nu țipa pur și simplu lux”, își aduce aminte creatoarea de modă.

Chanel

Însă și în ziua de astăzi acest rucsac este considerat a fi una dintre „IT bag-urile” din istoria modei. Exemplul Prada este urmat rapid de alte nume mari din modă și, pe parcursul anilor vedem rucsacul prezent în colecțiile Chanel (cel mai disputat de fashioniste – și cel mai copiat, totodată — fiind modelul din 2014, cu un look vintage și cu logo-ul Chanel desenat cu spray graffitti), la Louis Vuitton (ne amintim modelul pentru bărbați Louis Vuitton Christopher sau Palm Springs și Bosphore pentru fete), Gucci (modelele GG Supreme și Signature au făcut furori), Calvin Klein, Michael Kors, Kate Spade, Coach sau Burberry.

TIMBERLAND

Nu s-au dat înapoi de a exploata acest accesoriu sport nici Balenciaga, Dior sau Hermès, cu modele din piele, în timp ce brandul The Row propune un rucsac din petice de blană la doar… 16.000 de lire sterline.

Chiar dacă nu mai apare atât de des în variante și forme noi, rucsacul este o piesă de bază în oricare colecție, casele de modă păstrându-l pe rafturi, indiferent de sezon. Și, am adăuga noi, rămâne o piesă de bază în orice garderobă – punem pariu că aveți cel puțin trei?

Foto: Getty Images, imaxtree.

Material realizat de Alina Aliman pentru ediția de iunie a revistei Cosmopolitan, pe care o poți achiziționa de aici.

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.