Ioana Nicolae – Succesul e de partea ei

By  | 

Sunteti poeta si, de curand, ati publicat si-un roman. Care gen literar se afla mai aproape de sufletul dumneavoastra?

In literatura e ca la bucatarie. Ai mai multe ingrediente, dar nu le pui pe toate laolalta, fiindca strici mancarea. Legumele le folosesti in ciorbe, sosurile la salate, nu amesteci pestele cu puiul etc. Poezia este, deci, un fel anume de mancare, si nu are deloc compozitia sau gustul prozei. Eu ma simt confortabil si intr-un gen si-n celalalt.

Ambele au fost in mine, a trebuit doar sa le scot la iveala. Nu m-am bazat niciodata pe retete – atat la bucatarie, cat si la scrierea cartilor -, ci pe experiment si inedit. Prin urmare, mi-au mai ramas destule combinatii neincercate.

Volumul de poezii „Nordul” a fost publicat in Germania, iar romanul „O pasare pe sirma” va lua calea unei cunoscute edituri din Italia. Care e motivul pentru care aceste carti au fost traduse in alte limbi?

In ultima vreme, exista niste institutii – ca ICR, de pilda – care se ocupa cu promovarea literaturii romane in lume. Si sunt si edituri performante – ca Polirom – care incearca sa-i „exporte” pe autorii pe care-i publica. O pasare pe sarma a devenit interesanta pentru editorul italian in urma unor lecturi pe care le-am avut la Targul de Carte de la Torino.

Lumea din ea – personajul meu este o fata, Sabina, care, ajunsa la 19 ani in Bucuresti, trebuie sa faca fata naucitorilor ani nouazeci – li s-a parut relevanta nu doar prin exotismul de fundal, ci si prin tema centrala, cea a formarii intr-un mediu strain si ostil. Cu Nordul a fost altfel. Poezia, fiind ea intr-un con de umbra, e greu sa fie tradusa.

Apare de obicei in antologii sau in reviste culturale. Eu sunt o norocoasa, fiindca am o traducatoare, Eva Wemme, pe care am intalnit-o cand inca eram studenta la Berlin. Invata romana, stia destule despre literatura, si era preocupata de autorii de azi. A tradus cartea mea intr-o vacanta, de placere, si-apoi, cativa ani, manuscrisul a ramas intr-un sertar.

Cartea a aparut acum 2 ani in germana. Cand, la lecturi, o aud in alta limba, ma simt foarte ciudat. Nu stiu cum nordul meu transilvan, cu familia numeroasa si viata in anii optzeci, inseamna ceva pentru publicul acela atat de indepartat.

Ati trecut de la carti adresate micutilor la un roman „serios”, dramatic chiar…

Fiecare carte a mea este o poveste. Cartea pentru copii – „Aventurile lui Arik”, aparuta la Corint Junior – a fost excursia mea in ludic si gratuit. Dar si-n poezia cu ritm si rima. Am fost mereu frustrata ca traiesc intr-un timp al demonetizarii versului clasic. In textul pentru copii – care, nu stiu de ce, e considerat minor – am putut sa-mi folosesc si acest ingredient din bucataria mea interioara.

Mi-a dat o asa mare satisfactie incat, in ciuda gloriei pe care ti-o dau cartile serioase, acum scriu tot o carte pentru copii. Se numeste „Arik si Mercenarii” si va aparea la aceeasi editura. „O pasare pe sirma” este altceva si „Cerul din Burta” altceva. Nu sunt niciodata egala cu mine si, prin fiecare volum al meu, ma straduiesc sa arat asta.

Cat e talent si cat e munca in activitatea de scriitor?

Intai este talentul. Dar, ca orice lucru care ti se face cadou, el poate ramane intr-un colt, decor nefolosit. Fiindca munca, in mod paradoxal, e esentialul. Daca nu esti ordonat, daca nu-ti dramuiesti lucid timpul de lucru, nu ai cand sa scrii literatura. Scriitorii au slujbe, familie, copii. Stau ore in sir in trafic, rezolva treburi administrative.

Unii dintre ei, din varii motive, renunta zi de zi la scris. La noi nu sunt burse care sa-i scoata din circuit un an sau macar o jumatate de an, ca ei sa-si poata scrie cartile. Eu, chiar renuntand la slujbe, tot ma strecor greu prin viata activa. Daca nu mi-as folosi cele doua ceasuri libere de dimineata, nu as scrie.

Fiecare ora pierduta, e ca o durere. De aceea, ma straduiesc sa umplu cu litere putinele mele dimineti libere. Si astept plecarea in strainatate – din toamna aceasta sotul meu este invitat sa predea la o universitate prestigioasa din Berlin -, fiindca acolo e mai simplu cu timpul.

Ati lucrat in presa – credeti ca v-ati putea adapta stilului unei reviste precum Cosmopolitan?

Da. Desi jurnalismul are alte reguli. Desi, ceea ce pare simplu, e, de fapt, complicat.

Obisnuiti sa rasfoiti revista COSMO? Daca da, la ce rubrici va opriti?

La unele reviste ma uit pentru fotografii – ii admir pe artistii fotografi care transforma un pictorial in arta – la altele pentru un interviu sau o informatie culturala. Cosmopolitan e vie si emancipata. E limpede, avand in ea si ceva de avangarda. Imi place dozajul acesta tare din ea.

Ce insusiri ar trebui sa detina o femeie pentru a fi o invingatoare – pe toate planurile?

Eu nu sunt o invingatoare, deci nu stiu. N-am fost niciodata pe podium si nici nu-mi doresc sa fiu. Principalul e sa nu-mi fie greu cu mine si sa trec frumos prin ce va veni mai departe.


Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *