Despre ambiții firești și mister feminin cu Aida Economu

Pentru cea mai mare parte din publicul autohton, Aida Economu este Profa, Ana Casian din comedia dramatică Profu’, unde joacă alături ce Andi Vasluianu (în fiecare joi de la ora 21.30, pe PRO TV). Însă Aida seamănă foarte puțin cu personajul pe care îl interpretează, cum chiar ea ne-a mărturisit. Haideți să descoperim cine este în realitate cea care i-a dat viață Profei.

Când am vorbit prima oară despre interviul pe care îl veți descoperi în continuare, alerga în parcul Herăstrău așa cum face în fiecare zi de aproape 17 ani. Modul cum în același timp vorbea cu mine la telefon și alerga mi s-a părut de o naturalețe aproape din altă lume, cel puțin pentru o persoană ca mine care, mă rog, v-am mai povestit când am avut ocazia, nu este cea mai sportivă ființă de pe planetă.



Ce vreau să spun, de fapt, este că această primă senzație de firesc am regăsit-o, apoi, la Aida Economu, în toate interviurile pe care le-a oferit, în toate filmele în care a jucat și cu atât mai mult în povestea ei de viață din backstage. Felul ei de a fi m-a cucerit iremediabil. Sper că așa vă va cuceri și pe voi! Ah, și încă ceva, a pozat nud, ca un fel de studiu al feminității, și ar vrea să o poată face și la 60+ ani. Eu v-am zis…

Publicul autohton te asociază foarte mult cu Profa, Ana Casian, din Profu’. Tu ce relație ai cu ea, semănați?

Avem aceiași coafură, dacă se pune. Nu am mari lucruri în comun cu Ana, ea e destul de reținută, eu ceva mai impulsivă. I-am împrumutat ceva din cinismul meu, dar cam atât. În cele mai multe situații aș fi reacționat altfel decât e scris personajul Anei, dar probabil că ar trebui să împrumut și eu măcar din când în când ceva din diplomația ei, mi-ar prinde bine. Asta aspir să învăț de la Ana, cum să fiu diplomată, dar cred că îmi mai trebuie vreo două sezoane.

Spuneai că, totuși, în viața reală nu ți se potrivește pedagogia. Cum ai reușit, cu atât mai mult, să joci rolul unui pedagog?

Sincer vorbind, latura „pedagogică” a Anei se vede prea puțin în serial. Partea asta îi e dedicată lui Mișu (Profu’). Am încercat să sugerez asta la lecturi, dar fiind o adaptare, nu s-a intervenit prea mult pe structura originalului. Altfel, nu cred că trebuie să trăiești experiența crimei că să joci Macbeth.

Faci echipă foarte bună cu Andi Vasluianu. Ce atuuri are cuplul vostru din serial, pe ce se construiește chimia dintre voi doi?

Păi, atuul nostru este chiar chimia dintre noi. De aia am fost distribuiți. Și mai e și faptul că ne place mult să lucrăm, să ne trezim cu noaptea-n cap, 6 zile pe săptămână, 2 luni per sezon, și să mergem la filmare cu bucurie.

Cum interacționați în backstage-ul filmărilor? Aveți anumite tabieturi?

Eu tabieturile mi le fac acasă, nu la filmare. La Profu’ ajungeam în locație și săream direct pe scaunul de machiaj, nu era timp de mare lucru. Dădeam cu Andi textul pentru ziua respectivă, fiecare blocat pe câte un scaun de machiaj și cu termosul de ceai în față. Apoi îmbrăcat, cablat și Acțiune.

Ne mai amuzam între duble, mai fugeam la câte o țigară când ne permitea timpul, ne mai pierdeam termosul de ceai sau răbdarea, dar ne plăcea foarte tare să fim în priză mereu. Și Andi, care avea un volum uriaș de filmat, nu s-a plâns niciodată.

5 Minute, în regia lui Dan Chișu, poate fi vizionat pe Netflix și este eligibil pentru Premiile Gopo 2021. Tema este una foarte sensibilă, mai ales încă la noi în România. Dacă te-ai uita la el prin ochii spectatorului, ce te-ar impresiona?

Eu l-am văzut ca spectator, într-o proiecție la Cinema Muzeul Țăranului, așa cum ar trebui văzute astfel de filme, dar din păcate s-a întâmplat pandemia și joaca asta de-a închisu’ și redeschisu’ (deși mai mult închisu’) cinematografelor peste noapte.

Filmul pleacă de la o întâmplare reală, care a avut loc chiar la Cinema MȚR, și unghiul din care a ales Dan Chișu să vadă și să spună povestea mi s-a părut extrem de profitabil, căci altfel știrile despre evenimentul cu pricina le-am citit cu toții. Iar sfârșitul care dărâmă tot ce a construit în restul filmului este absolut senzațional. Și felul în care joacă Diana Cavallioti acest final este răvășitor.

Ce înseamnă pentru tine Around the World in 80 Days? Este un pas către o nouă etapă din viața ta profesională?

Înseamnă întâlnirea cu David Tennant și cu regizorul Steve Barron și posibilitatea de a lucra cu ei. Nu e o nouă etapă, rolul meu e unul episodic și nu e de mare amploare, dar cele câteva zile alături de acești oameni și de o echipă cum eu rar am văzut – mare parte români – au fost, dincolo de șansă, o bucurie imensă. Mi-aș dori ca toate joburile mele să fie așa. Altă ligă.

Spre deosebire de cei mai mulți adolescenți, spuneai că nu ai avut vreun vis măreț, ci chiar o adolescență tihnită. Ce îți amintești din acea perioadă?

Îmi amintesc cu drag de primul meu iubit, Cristi, un băiat ceva mai mare ca mine, de care am fost îndrăgostită ani buni, până am terminat liceul. Și-mi amintesc bucuria cu care descopeream autori și setea cu care ii citeam… discuțiile de la școală sau cu prietenii se învârteau în mare parte în jurul acestor lecturi.

Prezente sunt și acum eroinele romanelor pe care le citeam, care mă bântuiau și pe care încercam să le regăsesc printre „pământeni”, autorii de care mă îndrăgosteam numai citindu-i…

Spune-ne, te rog, în câteva cuvinte povestea Aidei Economu, „copil de cârciumar”?

Am muncit de mică alături de ei, de foarte mică chiar. Prima mea sarcină a fost să împăturesc șervețelele pentru masă de prânz și pentru cină (câte un bax), mai ștampilam facturierul să îl aibă tata pregătit, apoi am trecut la șters de tacâmuri, mai târziu la debarasat, când eram suficient de înaltă încât să ajung la lavoar am spălat o vară-ntreagă vasele de la masa de prânz, iar mai apoi am fost barman câțiva ani și din această „funcție” am plecat direct la facultate.

Când vorbești despre drumul tău profesional, pare totul atât de firesc în contrapondere cu senzația generală de dificultate de a ajunge „cineva”. Felul tău de a expune lucrurile oferă încredere.

Nu cred că sunt „cineva”. Vizibilitatea (notorietatea) pe care ți-o dă televiziunea e des confundată cu ceva care te confirmă și-ți dă „permis de trecere” într-o lume sau alta. Sunt actori care nu apar la TV, despre care nu știe multă lume, dar despre care pot să zic că fac lucruri mai importante decât am făcut eu până acum. Eu am 34 de ani, aș fi putut face mult mai multe până la vârsta asta, dar mă simt norocoasă că, totuși, în ultimii 7-8 ani am avut constant de lucru și că am putut să mă întrețin din meseria mea și să mă mai și bucur câteodată de tot felul de întâlniri profesionale, de câteva roluri (nu, nu m-am bucurat de toate).

Am dat tone de probe, am luat doar câteva, după roluri principale am mers să dau câteva replici într-un film și tot așa. În meseria asta, până să devii „cineva”, o iei mai mereu de la zero… și chiar și după, cu fiecare rol pornești de la zero. Și ca să lămuresc cine cred eu că este cineva… Ofelia Popii este CINEVA.

Cum au funcționat filmările în această perioadă de lockdown și restricții?

În lockdown nu am filmat, am stat două luni, ca toată lumea, pe bară. Dar mai apoi, când am reluat lucrul, a fost greu. Au fost câteva proiecte pentru care m-am autoizolat zile-ntregi, ca să fiu sigură că ies negativ la test. La filmări, masca se dă jos la Motor, iar când s-a dat Stop o pui la loc.

Acum sunt vaccinată, dar în continuare stau cu emoții când fac câte-un test pentru vreo filmare. Sau te întorci liniștit acasă și te sună producția a doua zi să îți zică că cineva cu care ai intrat tu în contact la filmare a fost depistat pozitiv… E frustrant.

Printre meseriile pe care le-ai avut înainte să trăiești din actorie a fost și cea de asistent de designer, owner magazin de vechituri… sună foarte cool. Cum ai trăit aceste experiențe și cu ce lecții ai rămas din acea perioadă?

Experiența de asistent de designer nu a fost una foarte fericită, așa că am să ocolesc subiectul. Magazinul (online) de vechituri a fost, în schimb, una din cele mai frumoase perioade din viața mea. Călătoream prin toată țara săptamanal dupa marfă, mergeam la talciocuri, câteodată în casele oamenilor, și găseam tot felul de comori pe care reușeam să le aduc din nou la lumină.

Una dintre cele mai frumoase achiziții a fost o poartă din zona Sibiului, care era formată din două bucăți mari și una mică – toate trei au fost folosite/ vândute ca tăblii de pat – adevărate bijuterii. Sper să redeschid la un moment dat dat acest magazin pe care l-am închis din lipsă de timp, dar fizic de astă dată.

Cu Small Issues, căci așa se numea magazinul, am învățat să mă detașez de lucrurile materiale… am adorat fiecare obiect pe care l-am cumpărat în anii ăia (peste 4000 cred) și nu-mi venea să vând niciunul, le-aș fi păstrat pe toate pentru mine, dar în afară de una dintre porțile menționate mai sus, nu am păstrat nimic. Mă bucuram mereu când câte un obiect pentru care aveam o slăbiciune mai mare ajungea la clienți frumoși. Da, mi-a plăcut foarte tare acea perioadă…

Dintre toate personajele pe care le-ai interpretat până-n prezent, care ți-a fost cel mai aproape, în pielea căruia ai intrat cel mai ușor și care a fost la polul opus?

Cel mai drag e cel care a fost la polul opus de mine și pe care l-am gestionat cel mai usor: Alinuța din serialul Triplusec.

Poate tocmai pentru că era foarte diferită de mine, îmi era mai ușor să fiu obiectivă și să o construiesc, în raport cu scriitura desigur, cu de-amănuntul.

De ce improvizație la Club 99?

Pentru că am fost cooptată în trupă de către Cătălin Neamțu, „tăticul” improvizației în România. Nu mă credeam în stare, mai ales că joc alături de cei mai buni (veterani toți) de la noi, dar băieții sunt generoși și mă salvează de câte ori o iau pe arătură. E o experiență plină de viață și pentru care îi sunt extrem de recunoscătoare lui Cătălin.

Ziceai, în cadrul unei emisiuni, că ai o slăbiciune cu zahărul. Cum te menții, totuși, într-o formă așa bună? Intuiesc că are legătură cu sportul, când am vorbit la telefon, erai la alergat.

Așa e, alergam când m-ai sunat. Alerg aproape în fiecare zi de vreo 16 ani, anul ăsta se fac 17. Fac extrem de multă mișcare, căci așa cum „m-ai prins”, am o slăbiciune pentru dulciuri și nu numai. De câțiva ani muncesc ceva mai mult ca înainte să mă mențin, nu mai e așa simplu, m-au cam trădat anii.

Înainte, dacă nu mâncam dulciuri, pâine și alte „rele”, slăbeam instant, acum dacă nu mănânc astea doar nu mă îngraș. Azi (2 aprile) nu am mâncat zahăr de 5 zile. Îmi făce cu ochiul zi de zi un compot de vișine de pe raftul din bucătărie. Mă țin tare deocamdată.

Unul dintre profesorii de la actorie ți-a spus că ai o „frumusețe pe muchie”. Cum gestionezi raportarea la frumusețe în general și la felul cum arăți în particular?

Pe mine m-a ajutat să mă mențin zdravănă tocmai faptul că nu am fost foarte frumoasă. Asta sunt, mama alta nu mai face. Iar actrițele care mă încântă pe mine nu au neapărat o frumusețe egală cu tiparele din ziua de azi.

Am niște obsesii, e adevărat, dar le-aș fi avut și dacă aș fi fost contabilă. Una e obsesia siluetei, iar a doua e obsesia să am o piele curată, căci am avut un ten cu pro-bleme în adolescență și pentru că îmi displace machiajul și aș vrea să folosesc cât mai puțin spre deloc.

Ce înseamnă vârsta pentru tine?

Trecerea anilor înseamnă o suită de amintiri alături de o grămadă de lucruri pe care nu am apucat să le fac deși mi le doresc cu ardoare. Momentan, la 34 de ani, vârsta e ceva ușor de gestionat. Să vedem cum o fi peste 10-20 de ani.

De curând am aflat că s-au împlint 10 ani de la terminarea facultății. Nu pare că a fost neapărat ieri, dar nici că au trecut atâția ani… e debusolant cumva.

Ai pozat nud, și ai declarat că ai vrea să ai acest curaj și la peste 60 de ani. Ești o femeie fără inhibiții sau ce te motivează în astfel de alegeri?

Sunt fotografi care știu să surprindă într-o fotografie nud altceva decât nuditatea propriu-zisă. Alex Gâlmeanu este unul dintre ei.

Fotografiile nud pe care le-am făcut cu el au o delicatețe aparte și surprind la mine un soi de vulnerabiltate pe care în cotidian o ascund extrem de bine. Alegerea mea (și a lui Alex) nu are legătură cu exhibiția sau cu lipsa inhibiției.

E, dacă vrei, un studiu despre feminitate. O să las aici un citat din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, care să completeze răspunsul: „Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare misterul, atracția… ca și când misterul unei femei ar sta în sexul ei, nu în sufletul ei… dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decât zeci de femei îmbrăcate până sub bărbie.”

Citești mult, te pregătești serios pentru ce ai de făcut. Cum arată pentru tine balanța „talent/ muncă”, și este cititul un stimulent al creativității?

Citesc pentru propria-mi plăcere și cred că asta m-a pregătit mai degrabă să trec frumos prin viață decât să fac vreo figură bună pe undeva. Cititul stimulează imaginația, desigur, dar, în funcție de lecturile pe care le alegi, te ajută și să-ți formezi propria grilă de valori, gustul pentru o estetică anume etc. Cât despre talent, categoric trebuie căptușit cu muncă, mai ales dacă vrei să faci performanță.

Unde te putem vedea în continuare?

Nu știu să vă zic unde mă puteți vede, probabil să ne intersectăm pe la piață, la Matache sau în Herăstrău la alergat. În mai încep repetițiile pentru un spectacol de teatru, sper să se lege așa cum visăm eu și colegele mele, și să iasă la public în vremuri ceva mai bune.

Foto: Alex Gâlmeanu

Citește și:
Interviu cu Craig Zobel: despre noua mini-serie HBO „Mare of Easttown” și Kate Winslet 

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.