De ce ne place Guy Ritchie?

By  | 

Dacă se întâmplă să fi aterizat aici în mod accidental, permiteţi-mi să vă luminez un pic minţile şi să descoperim împreună ce îl face pe acest delicios britanic atât de plăcut şi adorat de sute de oameni.

Născut în Hatfield, Hertfordshire (UK) pe data de 10 septembrie 1968, Ritchie creşte ca un puşti rebel. La 15 ani renunţă la şcoală (dislexia de care suferă neajutându-l în mod expres), dorindu-şi să îşi urmeze pasiunea pentru film, descoperită încă din fragedă pruncie (ca să zicem aşa). Începuturile carierei sale sunt mici, dar îl duc rapid pe un drum pavat cu faimă şi mulţi, foarte mulţi bani. 

Ritchie începe să regizeze promo-uri muzicale pentru trupe, dar şi reclame, până când în 1995 reuşeşte să îşi arate cu adevărat talentul, regizând un scurt metraj de 20 de minute numit The Hard Case. Filmul a fost realizat prin forţele proprii, fiecare bănuţ câştigat din toate micile sale proiecte anterioare fiind canalizat spre îndeplinirea visului său. Succesul nu a întârziat să apară, însăşi soţia lui Sting (Trudie Styler), vizionând The Hard Case şi, realizând potenţialul tânărului, ia înţeleapta decizie de a-i sponsoriza primul film (hai să îl numim „pe bune”) al lui Ritchie. Lock, Stock and Two Smoking Barrels (Jocuri, poturi şi focuri de armă) –  1998 devine un favorit instant al publicului, combinaţia între filmele cu gangsteri şi umorul sec şi negru al englezilor fiind aparent biletul către notorietate al proaspătului regizor.

Dar am vorbit suficient despre debutul lui Ritchie. Hai să discutăm un pic despre ceea ce ne interesează pe noi cu adevărat, şi anume de ce ne place Ritchie ca regizor? Trebuie menţionat faptul că Guy Ritchie de acum (seria Sherlock Holmes cu Robert Downey Jr.) este foarte diferit de Guy Ritchie de la începuturi (Lock, Stock and Two Smoking Barrells). De-a lungul anilor am putut să vedem cum Ritchie a „crescut”, s-a maturizat din punct de vedere profesional. Deşi nu încetează să rămână la fel de haios şi rapid în stilul în care îşi prezintă poveştile, stilul lui de a-şi creea filmele s-a schimbat dramatic. Spre exemplu, putem vedea o schimbare în poveştile pe care decide să le ecranizeze. Astfel, acesta a deviat de la reţeta de la care a pornit, şi anume poveştile cu gangsteri britanici (precum Lock, Stock sau Snatch) ajungând să dea o nouă viziune asupra unor poveşti clasice (cu seria Sherlock Holmes).

Una dintre tehnicile lui caracteristice a rămas alături de el până în ziua de azi, dezvoltându-se odată cu el: slow motion 360. Una din scenele în care este folosită această tehnică este cea din ringul de box din Sherlock Holmes, când camera de filmat era peste tot, adăugând sentimentul de rapiditate şi violenţă. La un moment dat, punctul de vedere începe să se restrângă, înconjurându-i pe cei doi din ring. De aici, ceea ce face Ritchie devine foarte interesant din punct de vedere compoziţional şi reprezintă oarecum apogeul muncii sale de ani. Toată acţiunea trece în slow motion exact în momentul cel mai tensionat, apare voiceover-ul, iar camera devine dintr-o dată lină, învârtindu-se în jurul protagoniştilor. O dată arătată întreaga acţiune până la capăt, totul revine la normal. Ceea ce este interesant la această tehnică este că în loc să te scoată din atmosfera alertă, te introduce şi mai adânc; Ritchie o foloseşte din primul său film.

Un alt aspect al lui Ritchie care a rămas neschimbat este abordarea întunecată a poveştilor, în care mizeria şi aspectul de cartier rău famat tronează. Într-un fel, Ritchie ne arată cât de rău poate ajunge răul şi, folosindu-se de umor, prezintă faptele nu tocmai bune şi morale ale personajelor principale ca un rău un picuţ mai acceptabil, în idea de „scopul scuză mijloacele”.

În concluzie, de ce ne place Guy Ritchie? Păi, hai să recapitulăm. Ne place Guy Ritchie pentru felul cum îşi creează nişte personaje total atipice pe care le îmbină cu  o acţiune rapidă şi o idee de ,,totul se întâmplă cu un motiv”. Dacă ar fi să comparăm filmele lui Ritchie cu ceva, am putea să le considerăm  cocaina  industriei cinematografice. Sunt furtunoase, spumoase şi neaşteptate, acţiunea în sine jucându-se cu percepţia audienţei. 

 

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *