Cum am ajuns aici, Vlad Conovaru

By  | 

A redeschis Tanănana când nu părea că mai are vreo șansă, chiar în mijlocul pandemiei de coronavirus. Și a făcut-o cu o întreagă echipă de voluntari care au crezut în el și într-o nouă #starederadio. Haideți să îl cunoaștem mai bine pe Vlad Conovaru și, mai ales, să aflăm, cum a ajuns aici.

Deși în plină stare de urgență generată de pandemia de coronavirus, 90% din echipa editorială a părăsit postul Tanănana, iar problemele financiare îl împiedicau să mai continue, Vlad a găsit o soluție inedită, în premieră pentru România: a creat o nouă grilă de programe susținută în exclusivitate de oameni care realizează muncă de voluntariat. Astfel, pe 19 octombrie Vlad Conovaru ne-a spus iarăși „Bună dimineața”, așa cum a făcut-o și prima oară, la doar 19 ani. De atunci până azi, Vlad a devenit el însuși un brand.

Ce ai realizat cu Tanănana este o premieră inedită în România.

Este, într-adevăr. Este voluntariat în forma lui cea mai pură: am atras în jurul meu, fără să-mi propun cu tot dinadinsul, atât de mulți oameni. Într-o primă fază, la începutul lunii iulie, când mutam studioul dintr-o parte în alta, rămăsesem doar eu și colegii de la IT Republic (o emisiune despre tehnologie și jocuri video, realizată de către Carmen Ivanov și Mihai Crăciun în fiecare vineri de la 10:00 la 12:00) care mi-au garantat că vor continua să facă emisiune indiferent de situație. M-am gândit atunci: suntem singuri, eu cu ei, trebuie să mai găsesc măcar un om/ doi care să realizeze o emisiune specială și, din vorbă-n vorbă-vorbă (cunosc o groază de oameni, prin sugestii, recomandări șamd) am conturat o echipă care este mult peste ceea ce speram, mult peste posibilitățile noastre. Dar entuziasmul fiecăruia m-a copleșit. Evident că am urmărit și bula fiecăruia, comunitatea din jurul lor…

Din păcate, nu prea s-a scris despre asta.

Da, nu știu de ce. Am remarcat câteva reacții de la cititori, care au aflat despre reinventarea Tananana cu o echipă de voluntari, mai degrabă au strâmbat din nas pentru că la noi voluntariatul are o ușoară urmă negativă: pare că nu e profi, că este o chestie neserioasă, care nu are cum să fie de durată — voluntarul ar putea renunța oricând, nu? Din cauza acestei perspective, unii dintre membrii echipei chiar mi-au recomandat să nu spunem că facem voluntariat. „De ce nu?”, am zis. Nu o să fim voluntari toată viața — produsul acesta va vinde până la urmă și ne vor reveni niște finanțe pe care să le redirecționăm către membrii staff-ului — principalul meu scop acum e să pot plăti membrii echipei, oricât de puțin se poate. Astfel, la finalul unei perioade limitate să îi recompensez pentru tot ce fac. Există un alt radio care, când era pe finalul căderii, a cerut sprijinul oamenilor, noi nu am cerut ascultătorilor nimic, i-am rugat doar să ne urmărească și le mulțumesc încă o dată că au continuat să ne asculte mai ales datorită muzicii. Pe unii dintre cei inițiali i-am pierdut pentru că nouă grilă implică nu numai muzică, este mult mai variată.

Vlad Conovaru

Citește și: Oliver Jackson-Cohen, despre Bly Manor și alte chestii care îl bântuie

Ai rămas singur într-un radio, în mijlocul pandemiei, cu toate scenariile gri spre negru. Cum ai luat decizia de a continua în ciuda tuturor piedicilor? Care a fost momentul zero?

Inițial am fost sunat de acționari care au resimțit puternic explozia pandemiei și impatcul tuturor lockdown-urile, restricțiilor. Mi-au explicat că nu mai au posibilitatea să țină echipa, dar că vor totuși să păstreze în viață radio-ul, sub o formă sau alta. Astfel, aș fi rămas doar eu, să realizez o emisiune ca să nu fie doar cu muzică. Am zis „Nu, nu voi face un podcast național, de ce s-ar mai numi Tanănana și nu s-ar numi Vlad Conovaru?!” Mai mult, când mă  încheia niște parteneriate sau voi realiza spot-uri, tot vocea mea se va auzi. Altfel spus, eu urma să fiu la șut, eu la centru, tot eu apăram și, culmea, tot eu urma să mă critic de pe margine în calitate de antrenor. Ce era nebunia asta? Vreo săptămână am stat într-o stare continuă de dubiu. Pe de altă parte, perspectiva lipsei vreunui alt proiect m-a făcut să accept, cel puțin ca într-o joacă. Drive-ul a fost acesta: ce să știu eu să fac cel mai bine? Radio. Aveam o platformă solidă, nu un radio la început de drum despre care nu știa nimeni nimic. Mă ascultau niște oameni inteligenț, dispuși să vină în emisiune? Mai rămânea să îmi dau seama ce mai trebuia să fac în continuare. Așa mi-am amintit că, de-a lungul timpului, am tot primit oferte de la oameni de televiziune, radio care îmi cereay spațiu pentru a face o emisiune, fără alte implicații. Și am zis să văd dacă, în situația în care eram, acești oameni ar mai fi dispuși către un astfel de parteneriat. Așa totul începea să prindă o formă.

În iulie, când ne mutam din vechiul studio, și aveam numai niște foi pe care scrijeleam un fel de grilă care se tot schimba de la o săptămână la alta, unii dintre cei cu care trebuia să lucrăm au fost neserioși, au zis că sunt dispuși să intre în joc, apoi s-au răzgândit, nu au mai putut, alții au fost foarte temători și ușor-ușor au prins curaj devenind foarte serioși cu ce aveau de făcut. De la un răspuns de tipul „Ok, mă mai gândesc, parcă nu sunt eu în elementul acesta”, la a primi două/ trei zile mai târziu o schemă de emisiune în toată regula. M-au convins datorită entuziasmului, apoi din pricina faptului că au mai făcut radio sau aveau cumva habar despre ce vorbeam și al treilea motiv și poate cel mai important a fost acela că erau din filmul Tanănana, și când spun asta mă refer la abordare, la muzică, la formulări, la patosul cu care îți prezinți emisiunea. Fiecare a venit cu proeictul lui de sine stătător. S-a strâns o echipă — a apărut un om de vânzări, un om de comunicare, s-au normalizat niște relații cu foștii colaboratori, lucrurile au început să se ungă. Mulți au fost plăcut impresionați de cum s-au dezvoltat. Iată-mă pe mine, dintr-un băiat care ar fi trebuit să țină un radio în viață cu o voce pe post, să îmi zică lumea „directorul, el trebuie să răspundă”. Nu sunt obișnuit cu astfel de lucruri, deși am mai fost de-a lungul timpului ba producător TV,  ba director de program (ceea ce implica coordonarea unei echipe), dar nu eram eu „șeful stației”. Erau lucruri la care nu aveam și nu doream să am acces: vezi foi, strategii, relația cu CNA-ul, cu avocatul.

Cum a fost întâlnirea cu CNA-ul, când le-ai propus noua variantă?

A fost o premieră, mai ales că părerea mea despre CNA a fost una nu foarte plăcută având în vedere lipsa lor de reacție față de mizeriile care se întâmplă în TV. Și în radio se întâmplă tot felul de lucruri, dar televiziunea este mai aproape de public. Îmi închipuiam că este un fel de Oracolul din Delphi, toți mici zei la birourile lor, tu la biroul tău. Chiar am căutat pe internet poze ca să văd ce ținută se impune. Nu știam ce te întreabă la o astfel de întâlnire, care este zona lor de interes. Fiind pandemie, întâlnirea a avut loc online. Am realizat că zona lor de interes era mult mai mică decât ceea ce le oferisem eu. Cumva, am vrut să exemplific niște aspecte precum lipsa știrilor, a unor emisiuni, oferta de programe atât de mare, suntem mult mai mulți decât eram înainte când nu era pandemie. Este mult mai mult content, echipa este mai mare și mai variată.

Chiar aseară l-am văzut pe Teleșpan în timpul emisiunii lui #starederadio Teleșpandemia (în fiecare luni de la 20:00 la 22:00), realiza un live pe Instagram. M-a amuzat teribil. Sunt puțini oameni care pot vorbi atât de amuzant despre lucruri așa banale.

Teleșpan te scoate din orice stare de angoasă, chiar nu contează despre ce vorbește. Uite, de exemplu, o avea invitată pe Ada Odagiu, a primit un mesaj foarte frumos formulat, de la o ascultătoare, ceva de genul: „Salut această discuție, este minunată, liniștitoare, îmi place inițiativa, numai bine, respect.” Și el citește mesajul, apoi o întreabă pe Ana: „Când ai salutat ultima oară o inițiativă?” Îmi plac întrebările aparent fără sens de la care poate izvorî un răspuns amplu. Discuția se poate declina în multe feluri. Pe Teleșpan, și încă o fată, sunt cei pe care îi cunoșteam dinainte, restul dintre cei care fac parte din echipă actuală îmi erau complet necunoscuți înainte să începem să colaborăm.

Adică, pe toți ceilalți i-ai întâlnit pentru prima oară cu această ocazie?

De fapt, a mai fost Alexandru Bușilă, psihoterapeut, care mai fusese invitat de câteva ori în emisiune și așa mi-am dat seama că este un om care are ce spune. Carmen Ivanov și Mihai Crăciun de la IT Republic, cum îți spuneau făceau dinainte emisiunea. Cu restul, Bobi Rusu cu care fac eu emisiune și mai realizează și Doza de alternativ (în fiecare joi de la 20:00 la 22:00), Adrian Burlacu și Eduard Cotoară care prezintă Pitch Tanănana (în fiecare miercuri de la 20:00 la 22:00), Miru care realizează Undersound despre cultura urbană underground (în fiecare vineri de la 20:00 la 22:00), Sori Țigăeru care prezintă O fată de marți până joi… m-am cunoscut cu această ocazie. Eu sunt adeptul „văzând și făcând”, nu mai avem timp să dăm la perete, să repetăm. Nu sunt de acord nici cu „aruncă-ți copilul în apă că o să supraviețuiască”, din păcate nu va învăța foarte bine să întoate, va fi mai mult o chestie disperată. Deci, am făcut mici repetiții cu ei, dar am hotărât să corijez și să direcționez în timp ce punem în practică.

Primele două săptămâni am stat în radio câte 15/ 16 ore, am venit la 7:00 și am plecat după emisiunea de seară, de la 22.00. Am stat cu ei tot timpul, i-am învățat cum să se pregătească — încă mai sunt lucruri de aranjat. Pentru că la radio trebuie să vorbești, să fii atent la ce spui, să fii atent și la muzică, și la butoane, și la internet, și la ce mesaje primești. La un moment dat nu mai știi nici ce vorbești pentru că îți fug ochii în toate părțile. Într-adevăr, unii s-au concentrat pe butoane și au fost reținuți în discurs, alții au avut discursul bine pus la punct, dar încă sunt străini de butoane. Totul depinde  în primul rând de cum vrei să faci radio, dacă vrei să intri în aria unor principii, să naști intrigi, polemici, să le discuți, atunci e un pic mai greu.

Vlad Conovaru

Dacă ar trebui să povestești despre Tanănana de acum, în încercarea să îl „vinzi”, ce le-ai spune oamenilor?

Să fiu foarte sincer, nu știu încă încotro o să se îndrepte acest radio, într-o primă fază mi-am dorit să arate/ să sune a radio. Acum, evident, așteptările au crescut și îmi doresc să îl fac competitiv, să fie un reper. Mai ales că din punctul de vedere al muzicii noi suntem, așa cum spun unii, „într-o zonă gri, între și între”, dar tocmai asta este o nișă. Altfel, nu vreau să îl vând (râde). Să îl recomand, da: este radioul unde îți asculți muzica preferată fără a fi nevoit să suferi până a reauzi melodiile care îți plac sau să suferi după ce se termină melodia fiind nevoit să schimbi programul. Este același radio care îți dezvoltă toate cunoștințele muzicale pe care le ai până acum și vorbim despre faptul că primim zeci de mesaje (și chiar nu exagerez) de genul: „Am folosit Shazam, nu a găsit piesa, ce piesă era?” sau „Mi-am creat playlist-ul după voi.” sau „Am mers pe drumul național și am folosit de vreo zece ori Shazam pentru că nu știam piesele, dar îmi plăceau.” Tanănana este un loc unde descoperi. Aici nu au venit niște nume mari de radio, pe care lumea să îi urmeze indiferent ce muzică, de content. Aici descoperi muzică, informații, realizatori, oameni care au ceva de spus pentru că invitații noștri nu sunt aceiași pe care lumea îi reperează instant și de care s-a săturat pe alocuri. Cu Tanănana descoperi și te descopri.

Noi multă vreme am zis: „Să fiți Tanănana, să fiți Tanănana!” Apoi, am zis „Nu, ia stați puțin, ia să întoarcem, să răsturnăm situația: ce faci tu e Tanănana, tu-ascultătorul înjuri în trafic? Și eu sunt ca tine, și împreună suntem Tanănana.” Nu ne uităm în oglindă, ne uităm pe geam. Nu ne lăudăm ce frumoși suntem, știm că nu suntem. Ne raportăm foarte mult la oameni și ținem foarte mult cont de părerea lor fără a ne conduce activitatea în funcție de ceea ce spune cineva anume. Dacă s-a supărat un ascultăror, ne asumăm. De fapt, ne-am asumat că vom pierde parte dintre ascultători, că nu mai sunt anumite voci, că nu mai este o anumită muzică, că e prea puțină muzică…

Citește și: Cosmo Guy: István Téglás, un actor pe val

Este mai mult despre ascultător, decât pentru realizator, nu?

Sunt programe, posturi de radio care sunt ascultate pentru realizatori, dar radio-ul este mai mult decât atât. Este un cumul între muzică, invitați, prestații live, online, video șamd. Să nu uităm, unii oameni de radio s-au remarcat prin lucrul pe care l-au făcut înspre public, dialogul pe care l-au avut cu publicul. Bun, și au ajuns la un nivel. De la nivelul acela, poți spune că ești mai selectiv cu cine vorbești, dar îi și pierzi pe cei pe care i-ai putea atrage, te rezumi la o plajă limitată de invitați, undeva la 30, acei invitați care se ard pentru că sunt peste tot. La un moment dat, lumea nu mai vrea să îi asculte, nu pot fi atât de haioși, de interesanți de fiecare dată. Și chiar de ar fi așa, dacă ești interesant și haios în fiecare zi, o să mi se pară banal, nici nu o să mai râd. Am trecut prin starea aceea când aveam același tip de public, rămânea mereu același, nu ne deranjam nici el pe noi, nici noi pe el, era acolo. Ca un cuplu unde fiecare știe foarte bine la ce oră vine, cât trebuie să vorbească ca să nu se strice relația. Pe termen lung nu e ok. Tragi linie și te gândești: ce am pierdut, ce am adăugat? De aceea prefer oscilațiile. Încercăm să însoțim ascultatorul. Bineînțeles că este flatant să auzi: „M-am oprit din orice ca să vă ascult!”, este foarte frumos, dar am vrea ca ascultătorul să ne poarte mereu cu el. Radio-ul nu are impactul televiziunii sau al online-ului: online-ul are cel mai rapid impact, dar efectul poate dispărea la fel de repede, la TV e mai puternic și mai de durată. Radio-ul îți intră mai greu în suflet, dar când îți intră în cotidian, în obiceiul tău zilnic, îți iese greu de la suflet.

Chiar, ce e cu această dragoste pasională pentru radio?

Radio-ul este mai intim. Televiziunea îți arată tot, vezi tot. Mai ales la cum arată programele din prezent, este asemenea unei femei care ți se arată aproape goală, brusc. Dacă nu ești genul care se încântă în fața acestor extravaganțe și preferi să deascoperi, radio-ul este o opțiune. La radio, mai ales la începuturi, aveai doar o voce în jurul căreia îți conturai toată imaginea, ca în 3D, și erai fie dezamăgit, fie surpins. De aici și vorba: „Dacă ești urât mergi la radio, dacă ești frumos, vei avea succes la TV.” (râde)

Vlad Conovaru

VLAD CONOVARU, DE LA PRESA SCRISĂ LA RADIO

Ai făcut atât de multe lucruri, din mai multe zone.

Da, multe lucruri, dar toate cumva în zona media, comunicare. În liceu am văzut mai multe filme cu avocați și, bineînțeles, voiam să devin avocat. Mi s-a explicat apoi că la noi nu e cu juriu, nu e atât de mult de povestit, mai ales că eu acolo mă vedeam, la pledoaria finală. Nu în pregătirea actelor. (zâmbește) Apoi, în clasa a douăsprezecea, m-am decis să urmez crusurile Facultății de Jurnalism, mi se spusese că scriu frumos. Așa că am colaborat cu revista Clubul liceenilor, o revistă mică A5, cu tot felul de chestii pentru liceeni, plus că era foarte ușor să o scoți din bancă, să citești în timpul orei. Am zis gata, asta e, presa scrisă! Strict legat de fascinația radio-ului, ascultam de mic radio, îmi plăcea, iar când am avut primul casetofon pe care puteam să înregistrăm, făceam împreună cu fratele meu (el fiind actor, deci și el cu apetență către zona artistică) emisiuni radio. Ne jucam de-a radio-ul.

Revenind, am ajuns cumva la un birou de presă al Ministerului Culturii, singura dată când tata a încercat să mă ajute să intru undeva. Treabă serioasă. Șefa biroului de presă m-a întrebat ce vreau să fac și eu i-am răspuns: „Vreau ceva audio-video. Cu R-ul ăsta? Nu există, nu ai cum. Este o greșeală, ori ți-l corectezi, ori rămâi la presa scrisă.”

Atunci lumea căuta perfecțiunea, mai ales în media. Acum oamenii cu mici diferențe sunt considerați interesanți.

Da, cum să apară la televizor un chelios?! Cum să apară o femeie tunsă scurt și nu cu părul aranjat clasic, la mărimea standard, îmbărcată într-un anumit fel. Bărbații trebuiau să aibă o anumită poziție. Până am scăpat de aceste tare ne-a luat ceva… Nu existau rârâiți pe post. Era cineva totuși, aka Șarpe, dar niciodată nu a fost la matinal sau să aibă o emisiune foarte cunoscută.

Nu te-a dat înapoi această prejudecată?

Uite ce m-a făcut să merg mai departe. Un coleg de-ai mei, din facultate, avea o emisiune la Radio România Tineret, cu studenți: jumătate de oră îți făceai un playlist despre care apoi vorbeai, explicai de ce ai ales anumite piese. Evident că am ales piese care îmi erau dragi, cu o mică povestioară, încercam să fiu și haios și inteligent. Dintre mai mulți pe care i-a invitat, pe mine m-a reținut coordonatorul zilei, și implicit m-a mai chemat. Bine, vreo patru-cinci luni de zile de două ori pe săptămână fără niciun ban am făcut secretariat de emisie: făceam playlist-ul, răspundeam la telefon șamd. Nu primeam nici măcar promisiunea că voi fi plătit, pur și simplu îmi plăcea să fiu acolo! La un moment dat, am intrat pe post, mi s-a dat o emisiune, moment când am început și cursurile de dicție, cu doamna Ileana Cârstea, foarte bună în acest domeniu. Îmi spunea: „Pâi Pitiș (directorul Radio România Tineret) când a fost la mine era rârâit, uită-te acum ce dicție are.” Îți dai seama, mă gândeam, Pitiș, Vocea, wow! „O să te scap!” Deja la a doua ședință, R-ul se auzea corect. Încântat, m-am dus la coordonatoarea zilei, editorul coordonator Irina Iana Baltă, și i-am spus: „Irina, yee, mi-a zis doamna Cârstea că s-ar putea să scap de R… Iar ea mi-a spus: „Yee, Vlad, s-ar putea să scapi de emisiune.” A, ok, am înțeles atunci. Ea pe asta miza, de fapt: era și este atât de nonconformistă încât a zis: „Da, eu te vreau așa, cu acest R al tău.” Așa am ajuns mai departe, la Antena 3 și pe unde am mai tot fost…

Spune-ne mai multe despre colaborarea ta cu Antena 3?

Acolo am avut onoarea de a debuta în televiziune, eram doar un puștan, îți dai seama, aveam 24 de ani, cu patru-cinci ani de radio experiență. Era atunci un matinal, Cafeaua cu sare, cu Dana Deac. Trebuia să fiu prezentator de revista presei, dar până la urmă am devenit co-prezentator. De fapt, e mult spus co-prezentator, aveam intro-ul împreună, mai aveam vreo două rubrici, revista presei și revista presei mondenă pentru care, atunci îm 2005 luai de pe ultimele pagini ale ziarelor două-trei bârfulițe.  Eu sunam vedetele în direct și le întrebam dacă e adevărat ce se scrie despre ele.

Erai și tu o vedetă.

Nu știu dacă am avut vreodată minte de om celebru. Să știu să mă comport ca atare. Nu am făcut un titlu de glorie că refuzam să merg la petrecerile mondene sau dacă mergeam stăteam și râdeam mai mult cu operatorii care, la rândul lor, îmi dădeau mereu sfaturi, ponturi. Mă simțeam mai aproape de ei, pur și simplu. Nu îmi plăceau discuțiile sterile.

Vlad Conovaru

Cafeaua cu sare/ Dana Deac si Vlad Conovaru

Cum te-ai raportat la lumea Media în general?

Dacă te uiți pe CV-ul meu, am o medie de un an și jumătate la un job, Slavă Domnului că la Tanănana sunt din 2017, deci am sărit peste medie. Tot timpul mi-am găsit locul și pârghiile de care să mă țin, care să mă motiveze. Am avut mereu echipe bune, am rămas prieten cu foarte mulți dintre cei cu care am lucrat. Doar că am încercat tot timpul să fac altceva. Să aduc amprenta mea pe ceea ce realizam. De exemplu, la radio cântam în același timp cu piesele difuzate cu mult înainte de ce se întâmplă în prezent. De la Radio România Tineret am plecat la Fan Radio unde am vrut să văd ce înseamnă radio particular. Începeam matinalul la Fan Radio la 6:00, plecam cu primul metrou la 5:00. De la 6 la 10.00, patru ore în care nici nu mai știu ce vorbeam, eram singur, internet-ul nu era așa în vogă, nu citeam social sau politic, așa că ce vorbeam atât de mult, nu îmi mai dau seama. Dar o făceam, de la prima oră, când era așa liniște pe străzi, îmi închipuiam ascultătorii în mașină, în metrou cu căști la urechi. Le spuneam că sunt cu ei, să cântăm împreună. Îmi ziceau să nu mai cânt că stricam melodia. (râde). Fan Radio s-a restructurat, s-a transformat în 100% RO, s-a schimbat toată echipa, mi s-a spus că le gândesc cam mult. Cred că a fost doar un pretext elegant. Așa am plecat la Activ FM, pe frecvența de la Tanănana, în această clădire la alt etaj. Apoi a dat faliment Activ FM odată cu Tele 7 abc, și așa am ajuns la Antena 3. Când s-a terminat contractul cu matinalul de acolo, am ajuns la Realitatea și tot așa… (râde). Făceam știri, off-uri, eu nu mă mulțumeam să livrez informații de genul „Atentat la Sofia”. Sau cum a fost știrea aceea cu Buhnici care a stat în arest o lună din cauza glumei cu bomba de la frontieră, am scris-o cam așa: „Sofia nu crede în glume”, după „Moscova nu crede-n lacrimi”. Normal că mi s-a șters știrea, am văzut-o apoi trunchiată. Nu puteam și nu pot să fac același lucru de două ori la fel, nu pot să respect refgulile de genul acela, de aceea am fugit de știri tot timpul. Cu prima ocazie, m-am întors în televiziune la o casă de producție care producea pentru televiziune. Iarăși ajungând acolo am venit cu ideea mea de invitați, într-o primă fază lumea a fost refractară, după care îmi spuneau: se vede că e altceva!

Ai fost și producător și realizator. Cum ai experimentat cele două roluri?

Este frumos să fii producător dacă ai un prezentator cu care rezonezi și știe să îți ducă ideile mai departe, înțelege și nu e pus acolo doar pentru look. E minunat când ai un om cu care să lucrezi, și când îți vin niște idei năstrușnice, chiar să le poți pune în aplicare. Este mult mai stresant să fii producător, deși toată lumea spune că nu e chiar așa pentru că producătorul stă acolo în spate, iar prezentatorul este cel expus. Însă, producătorul trebuie să știe foarte bine ce îi cere unui prezentator, e ca un dirijor: când ești în acest rol te gândești la target, la orele la care au urmărit emisiunea anumiți oameni, ce se difuza pe celelalte posturi la momentul respectiv, șamd. Când eram producător făceam și strategii legate de publicitate, când era momentul cel mai bun să o difuzăm. Radio-ul a fost prima dragoste, dar televiziunea mi-a plăcut enorm, încă, după atâția ani, folosesc niște termeni cum ar fi „platou”, termeni specifici despre montaj.

Nu este televiziunea obositoare?

Vai de mine, da. Slăbeam atunci continuu… dar și ce amintiri frumoase, ce mai râdeam, ce nebunii făceam, și certuri, și jenă, și silă, dar și lacrimi, mândrie pentru lucruri pe care nu le mai făcuse nimeni până atunci! La Antena 2 am revoluționat foarte multe lucruri, aici am avut și unul dintre proiectele mele de suflet Ca băieții, sezonul scurt de toamnă-iarnă, unde stăteam ca băieții, adică vorbeam, cântam, ne jucam, tot ce fac băieții când se întâlnesc. Eram patru: eu, fratele meu, Cătălin Babliuc și Ovidiu Niculescu, trei actori și cu mine. Vorbeam câte-n lună și-n stele, sâmbăta de la 22.00. Îmi spuneau oamenii că se uitau la noi în timp ce se pregăteau să plece în club (zâmbește). Nu aveam generic, când se pierdea melodia de fundal, noi eram în mijlocul unei explicații, ca și cum ai fi deschis o ușă și dădeai peste noi.

Sunt mulți cei care fac asta acum, în online, sub formă de podcast-uri/ videocast-uri.

Ce făceam noi atunci nu se mai făcea în 2011. Invitații erau niște vecini care treceau pe la noi, se auzea cum băteau la ușă.

Vlad Conovaru

Vlad Conovaru/ Ca băieții

Ca să faci un format atât de liber, trebuie să ai mult curaj.

Era o demență, cred. Dar când mă urc pe scenă, se aprinde becul, camera, nu mai contează nimic altceva. Uit de orice temeri, le las deoparte. La Ca băieții aveam o medie de 20 de bipuri, niciunul nu era gratuit. Pur și simplu, era firesc, așa era bancul, așa era poanta, așa îți venea să spui. Nimeni nu era deranjat, nimeni nu era încrâncenat. Aceasta a fost emisiunea pe care am gândit-o, am regizat-o, produs-o, montat-o eu. Alte proiecte de suflet: mi-a plăcut foarte mult la Green Channel Happy Fish, un proiect online avant la lettre. La Green Channel era o alternativă pentru cei care nu mai voiau TV, erau niște programe foarte bine definite. Într-o primă fază am făcut o emisiune de sport. Doar că m-am gândit, iar, cum să fac doar despre faptul că s-a terminat meciul X, Y. Așa că mă duceam în zone precum badminton, oină, tenis de masă, tot ce nu se zicea pe celelalte posturi. Plus că, în fiecare emisiune, vorbeam despre un sport ciudat care era practicat în alte țări. Așa am descoperit o grămadă de sporturi, nu-ți vine să crezi ce tâmpenii practică lumea. În paralel, aveau Happy Fish care realizau video virale despre muzică rock, rapp, direcții atipice. Au luat o pauză, au suspendat totul pentru câteva luni, apoi când au revenit mi-au propus să fiu directorul de programe de la Green Channel. Am făcut o grilă de la zero, am creat o echipă.

Vlad Conovaru

Vlad Conovaru/ Green Channel

Pe Vlad Conovaru îl puteți auzi în fiecare dimineață, de luni până vineri, de la 8.00 la 11.00 la Radio Tanănana, pe frecvența 92.7 FM București.

Ai fost și la B1TV…

De fapt, eu eram la o Casă de producție care presta pentru mai multe brand-uri, eram detașat cumva: pentru Euforia TV, pentru B1TV unde, de exemplu, am realizat Află tot ce se petrece vara asta, o emisiune de recomandări. Practic, eu cu Cristina Șișcanu mergeam la restaurant, la film, promovând diferite afaceri.

Ce ți-au adus, în primul rând, toate aceste experiențe?

Cred că m-au făcut să fiu un tip pe care echipa să îl urmeze nu de teamă, ci dintr-o dorință de a face bine. Am primit acest feedback după experiența cu Green Channel. Mi-a spus cineva că i-a plăcut mai ales că nu îi spuneam ce să facă, ci îi arătam.

Ai lucrat în mai multe lumi, pentru publicul larg, dar și pentru o anumită nișă. Cum te-ai adaptat fiecărui univers?

Mă pot juca, sunt cameleonic. După anii de radio (adică multă muzică, glume) m-am dus la Antena 3 (adică știri serioase), așa că am început să înțeleg tot ce se întâmplă în jurul meu. Apoi, la Realitatea m-am pus la punct cu tot ce înseamnă politică, chiar și în ceea ce privește dedesubturile. În tot acest timp, m-am îndepărtat de muzică. A urmat lumea mondenă — ușor, ușor am șters din minte politicul și, cu mici excepții, am adăugat informații mondene: rebuia să știu foarte bine pe cine invitam. Ce vreau să spun, poți face orice, dacă o faci într-un mod profesionist. M-am adaptat din mers. La Happy Fish am trăit o revelație: am dat peste Gojira, DJ de electro, cu metale grele la bază, am dat peste Hefe-rocker, Raku și Brugner, hip-hop, rap și alți oameni de acolo care știau foarte multă muzică. Fiind director de pragrame, adunam piesele, câte 150 de la fiecare. Când mi-am dat seama că știu doar 10% dintre piesele acelea, mi-era o rușine. Și am început să acumulez atât de multă muzică pe care masele nu o știau încât.

Un alt paradox, la Realitatea FM, unde era totul viu, mă ascultau șoferi de autobuz, de RATB, se scria pe forumuri atunci, în 2010. Mi-am dat seama de zona lor de interes și m-am adaptat, nu avea rost să le impun preferințele mele, dar dacă la știri nu puteam să intervin, umblam ușor la playlist și le dădeam muzică bună fără să știe. M-am orientat către ei, strecurând câte o melodie cu mesaj. La Antenă, ascultam o muzică pe care mulți nu o înțelegeau, iar materialele pe care le ilustram eu aveau un altfel de vibe. Mă simțeam stingher pentru că nu toată lumea asculta ce ascultam eu, dar am încercat mereu să ofer, să educ pe cât de mult am putut. câtuși de puțin să deschid și alte viziuni: mai sunt și alți oameni, mai este și altă muzică, mai sunt și alte subiecte de discuție. Există și altă abordare cu care ok, lumea nu este obișnuită, dar asta nu înseamnă că trebuie respinsă din start.

Ce te face fericit, profesional?

Asta mă bucură aici la radio, când primesc mesaje de genul: „M-am mutat în București vara asta și nu știu cum am dat peste voi, dar de atunci mi-am schimbat gusturile muzicale, nu mai ascult ce ascultam.” Pentru mine, un astfel de mesaj contează mai mult decât orice rating. Sau când cineva îți spune: „Ce rău îmi pare că nu mai e emisiunea ta.”

Se spune că nu ești om de radio dacă nu pui muzică la nunți.

Exact, așa cum nu ești post de radio dacă nu ai o stație la Huși; cine te ascultă la Huși?! La Activ FM eram plătit la două luni jumătate, deci a trebuit să pun muzică la nunți. (râde)

Ce ești tu acum?

Mi-e și frică să spun că sunt directorul unui post de radio.

Cum ți-ai dori să evolueze lucrurile în ceea ce te privește, în ceea ce privește radio-ul?

În ceea ce mă privește, mi-aș dori ca, la un moment dat, să nu mai fac emisiune. Nu mai pot să mă trezesc atât de devreme. Aveam 19 ani când am realizat primul matinal. Mi-aș dori să fac o emisiune de prânz sau de seară. Multe dintre frânele pe care mi le pun de-a lungul zilei sunt ridicate seara, sunt mult mai relaxat și mai spiritual. În ceea ce privește Tanănana: aș vrea ca radio-ul acesta să se susțină. Nu va fi niciodată acel radio care „să rupă norma”, să aibă milioane de ascultători, nu va fi în primul rând pentru că muzica nu o permite. Cât timp gradul de educație muzicală este atât de scăzut (și nimeni nu investește în așa ceva) vom avea un număr finit de ascultători, cu anumite vârfuri. Vreau ca acel public să știe că la Tanănana descoperă oameni și se relaxează. În plus, mi-ar plăcea ca această echipă să rămână și să ajungă „acele nume”. Sunt sigur că după o perioadă — după ce oamenii de aici se vor rutina — vor fi ofertați de alte radio-uri. Mă voi bucura.

Vlad Conovaru

Citește și: Marius Chivu recomandă 5 cărți pentru decembrie-ianuarie

FOTO: Arhivă personală

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *