Cosmo Guy: István Téglás, un actor pe val

By  | 

A absolvit Universitatea de Artă Dramatică la Târgu Mureș între 2000 și 2004, în limba maghiară, și după ce și-a căutat locul prin Timișoara și Sfântu Gheorghe, viața l-a adus la București unde a început o colaborare definitorie cu coregrafa Vava Ștefănescu care l-a făcut să iubească dansul contemporan și performance-ul. Apoi, cumva, viața l-a readus acolo unde îi era locul, pe scena de teatru, deși, așa cum a mărturisit, abia putea să vorbească română. Orice impediment a avut, pare că și-a obținut un loc aparte în lumea teatrului (fiind actor independent, cu numeroase colaborări la Teatrul Odeon, Teatrul Mic, Centrul Național al Dansului, și din 2005 angajat al Teatrului Național București, renumit pentru rolurile din Pădurea spânzuraţilor, Furtuna șamd), dar și în lumea filmului (unde se pare că doi dintre cei mai buni regizori români din toate timpurile, Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, i-au confirmat deja unicitatea).

And the winner is…

La Premiile Gopo de anul acesta, István Téglás a urcat pe scenă timid și extrem de emoționat, într-un costum albastru, Monocult, care îi sublinia aerul boem și sex-appeal-ul, ambele de o naturalețe firească. Deși, într-unul dintre interviurile acordate ante-gală (mai precis, în dialog cu Marius Manole și Ilona Brezoianu pentru canalul lor de Youtube, Welcome as in our home) a mărturisit că nu se aștepta deloc să primească Premiul pentru cel mai bun rol secundar pentru prestația sa din filmul La Gomera, al lui Porumboiu (unde a interpretat rolul unui recepţioner de motel cu gusturi muzicale rafinate, fiind doar al doilea film în care a jucat), nimeni nu a putut să îi conteste talentul actoricesc, iar modestia pe care o manifestă de fiecare dată ne face să ne placă și mai mult de el.

FOTO: Ionut Rusu

Q&A, cu István Téglás

Primul spectacol de teatru pe care l-ai jucat în limba română…

… a fost după piesa lui Marius von Mayenburg: Paraziții. Povestea despre cum am ajuns să joc în acel spectacol este una interesantă, care mi-a marcat tot traseul artistic de până acum. Mă refer la faptul că există ceva netradițional în modul în care mi se întâmplă uneori să fiu distribuit în spectacole, și ulterior chiar și în filme. Regizorul, pe care nu-l știam inițial, m-a văzut dansând ca un descreierat într-un club de jazz într-o noapte. Pe vremea aia (prin 2004) frecventam non stop acel local și dansam uneori până dimineața. În mijlocul nopții, când deja eram foarte amețit și transpirat și dansam din ce în ce mai accentuat, a arătat spre mine și a zis celor de la masă: „Vreau ca acel băiat, indiferent cine e și cu ce se ocupă, să fie unul din personajele mele din spectacol!”. Iar cei de la masă i-au zis: „Ai noroc, e student la facultatea de teatru”. Apoi au venit la mine în mijlocul haosului și mi-au urlat în ureche: Vrea un regizor să te cunoască, vino mâine la 12 la teatru!” Eram în ultimul an de facultate și până atunci nu mi-am închipuit că voi juca în limba română vreodată. E clar că acel moment mi-a marcat alegerile pe care le-am făcut ulterior în legătură cu viitorul meu. Faptul că cineva din breaslă mi-a dat credit înainte de-a mă arăta ca actor sau orice altceva, pentru mine era ceva nemaiauzit. Și-am fost vrăjit.

Ce ți s-a părut cel mai dificil la limba română, când ai început să o înveți?

Cel mai mare impediment mi s-a părut frica pe care trebuia s-o înving ca să pot vorbi limba română în fața publicului. Ca actor, mai ales la începutul carierei tale, din start ai o frică în fața spectatorilor. Eu eram paralizat, pentru că aveam de-a face cu o situație dublă. Când am început să învăț limba română, cel mai gdificilă mi s-a părut pronunțarea vocalelor „î” și „ă”. În plus, mai e și veșnica problemă cu genurile. Noi neavând genurile masculin și feminin, le încurcăm încontinuu.

FOTO: Mihaela Tulea

În ceea ce privește personajul interpretat în La Gomera, „cu gusturi muzicale rafinate”, — aveți gusturi muzicale comune, care sunt ele?

Nu am melodii preferate din nicio zonă a muzicii și nici nu prea ascult muzică de unul singur, decât foarte rar. Muzica mi se pare extrem de periculoasă, prefer să am de-a face cu ea doar atunci când lucrez în teatru sau în alte contexte artistice. De altfel, muzica pe care-o ascultă Claudiu, personajul meu din filmul La Gomera, e cumva și pe gustul meu.

Cum te-a schimbat colaborarea cu Cristi Puiu despre care se tot spune că poate fi complet atipică?

Încă n-am apucat să văd filmul, sper să am ocazia acum la TIFF. Experiența în sine a fost unică din mai multe puncte de vedere. Orice întâlnire artistică importantă, până la urmă, este o întâlnire cu tine însuți. Cristi e conștient de asta și lucrurile pe care le generează în timpul filmărilor te împing înspre asta. Întâlnirea cu tine însuți nu este niciodată una ușoară, ba dimpotrivă, și nu-i suficient să fii conștient de asta. Trebuie să fii pregătit pentru că procesul la care te supune este unul complicat. Eu, după primele două săptămâni, am crezut că voi claca. Am avut câteva zile în care am simțit că nu voi rezista fizic. Durerea de spate pe care am căpătat-o de la statul în picioare, ore întregi timp de două săptămâni, m-a adus efectiv într-o stare de disperare. Sunt conștient ce poate produce în general psihicul sub o presiune fizică, dar e greu până ajungi la acel declic. Pe mine nu m-a obligat și nu mi-a cerut nimeni să stau în picioare încontinuu, a fost alegerea mea să rămân ca un stâlp, chiar și în minutele de pauză. Personajul meu din film nu a existat în textul original, el a fost inventat în totalitate de Cristi. Când am ajuns la filmare, în afară de un costum, nu aveam nimic, nici măcar replici. Acelea au apărut ulterior din propunerile regizorale, și nu din scenariul prestabilit. Dat fiind faptul că personajul meu era un fel de servitor al casei, am simțit că statul în picioare va fi singura modalitate care îmi va da o direcție. De altfel nu țin minte nicio secvență în care să apar așezat sau relaxat, cu toate că toate celelalte personaje sunt așezate undeva de Cristi, aproape pe tot parcursul filmului. Știu că la un moment dat, după ce m-am eliberat de toate gândurile și durerile fizice, aveam capul atât de limpede încât părea că e ceva vindecător. După asta a urmat o stare creativă pe care nu am mai avut-o demult și care nu m-a părăsit timp de două luni, cât au durat filmările. Ulterior, senzația mea era că toate rănile pe care le-am căpătat de-a lungul anilor din dezamăgirile mele profesionale și personale, au fost pansate.

FOTO: Mihaela Tulea

Ce ai (re)descoperit din întâlnirea cu tine, în timpul izolării impuse de pandemia de coronavirus?

Statul acesta mie mi-a făcut foarte bine, ce-i drept am redescoperit că fricile, frustrările, și complexele pe care le am, sunt aceleași. Dar am descoperit că există schimbare în bine în ele. Simt că ne-a maturizat pe mulți perioada aceasta, mai ales pe cei pe care ne-a prins la vârsta medie de 35-40 de ani.

Ai început să gătești… ce le-ai recomanda cititorilor Cosmo din experiențele tale culinare?

Am găsit prin casă o rețetă de tartă cu fructe, pe care mi-a lăsat-o mama acum câțiva ani. Am făcut-o și a ieșit foarte bine. Ce-mi place la ea cel mai mult este că nu-i ca un chec. Mie checul nu-mi place deloc. Îmi dă o senzație de saturație care e neplăcută. Secretul acestei tarte e să amesteci untul cu zahărul până când acesta se topește. Primele dăți mi-am făcut bășici, pentru că am luat exemplul bunicii mele și am încercat să fac totul la mână. Așa că ulterior mi-am cumpărat un robot de bucătărie, care face perfect toată treaba. Tarta cu fructe îmi place caldă și proaspătă. A doua zi, din păcate, nu mai are calitatea aceea, pe care o are atunci când o scoți din cuptor. În cazul în care nu pot s-o împart imediat cu ceilalții, nu mă apuc s-o prepar. Varianta cealaltă pe care-am găsit-o e… banana bread! Multă lume a preparat-o în perioada carantinei, așa că m-am luat după ei. Modul de preparare e foarte asemănător, diferența însă este că banana bread rămâne la fel de pufoasă și gustoasă chiar și rece, peste câteva zile.

Cum îți vei petrece vacanța de vară?

Cei care suntem actori la Teatrul Național, am avut deja concediul de odihnă în cele două luni de carantină. Acum avem spectacole la sala Amfiteatru care este în aer liber și repetiții la spectacolele pe care nu putem să le jucăm în această perioadă. Proiecte noi la teatru, din lipsa bugetului, nu se fac. Eu am început două proiecte în teatrul independent, pe care deocamdată le vom filma. Aștept de asemenea să apară filmul lui Cristi Puiu după ce rulează la TIFF, dar și ultimul film al lui Horațiu Mălăele care este în postproducție. De altfel, la TIFF se poate revedea filmul lui Dorian Boguță, Urma, care a avut premiera în martie și care, din cauza pandemiei, nu a mai rulat în cinematografe. În august o să merg și la Festivalul de Teatru Tânăr IDEO IDEIS, unde sunt mentor.

FOTO: PR; Ionuț Rusu, Mihaela Tulea, Ana Maria Moldovan

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *