Alex Done: momentul zero din viaţa fiecăruia

By  | 

A lucrat în publicitate unde s-a apropiat de psihologia individului, iar acum pictează şi scrie. Dramatic când pictează, versatil când scrie, Alex Done a debutat cu un subiect literar desprins întrucâtva şi din propria experienţă: renunţarea de bunăvoie la stabilitatea financiară a unei cariere, în favoarea unei vieţi nesigure, dar care oferă mai multă împlinire. Când ar trebui să ne asumăm un Downshifting în vieţile noastre, ce îl atrage cel mai mult la propriul său personaj feminin şi ce carte l-a făcut să plângă, afli din interviul de mai jos:

Q: Ai câştigat concursul de debut al editurii Polirom, cu romanul Downshifting, “un debut remarcabil”, cum spunea Nicolae Manolescu. În primul rând, felicitări! Apoi, te rog spune-ne la ce să nu ne aşteptăm când deschidem prima pagină?

Aș începe prin a spune că recenzia făcută cărții de către Nicolae Manolescu în “Romania Literara” înseamnă foarte mult pentru mine. Cât despre carte, cred că o caracterizează ironia sau autoironia. De la bun început am vrut să scriu un text picaresc care să portretizeze cu ironie lumea în care trăim. Cu toate astea fondul rămane unul cât se poate de serios, cartea problematizând în esența tema “timpului pierdut”. Așadar altfel spus romanul dezvoltă teme cât se poate de serioase abordate într-o cheie parodică.

Q: Personajele tale trec printr-o perdea care este chiar titlul cărţii şi apoi… ce se întâmplă cu ele?

Aș vrea să știu și eu… voi află însă doar dacă mă voi hotăra să scriu o continuare. Într-adevăr, există o așteptare și sunt de multe ori întrebat ce urmează să se întâmple cu personajele din roman, care este evoluția relațiilor dintre Bianca, Mihai și Irene, relații care la sfârșitul cărtii răman în imponderabilitate. Am mai fost întrebat de ce am ales un final deschis. Cred că din instinct sau din necesitatea de a păstra racordul cu personajele cărtii. M-am amuzat teribil scriind cartea și asta a făcut că pană la urmă să mă atașez de personaje. Așa că o altă explicație pentru finalul deschis ar putea fi slăbiciunea autorului în raport cu lumea pe care o construiește și de care nu e în stare să se despartă, lume care până la urmă ajunge să îl ia prizonier.  Au mai fost și câteva discuții cu bunul meu prieten Mihai Păunescu, câștigător și el al premiului de debut Cartea Românească de anul trecut, în care mi-a sugerat colocvial să “n-o lungesc” și da, i-am dat dreptate așa că m-am strunit și cred că n-am făcut rău.

Q: Poate fi povestea multora dintre noi, cei de azi, nu? Când crezi că ar trebui să ne asumăm un Downshifting?

În primul rând cred că downshifting-ul e o ecuație de viată atipică, mai ales pentru stadiul societătii românești de acum. La noi există incă obsesia puterii și reușitelor sociale, a imaginii publice, a demonstrațiilor de orice fel, pe scurt cred că n-am ajuns încă la momentul în care să facem un pas înapoi pentru a privi viața și din alt unghi, unul mai relaxat, mai sincer și pană la urmă mai profund. Poate că o să pară neașteptat, dar eu iau că reper Facebook-ul. Când n-o să mai simțim nevoia să ne lăudăm cu micile noastre reușite în mediul virtual – lucru care fie vorba între noi nu se va întâmpla prea curând – va fi un semn că în societate începe să se instaureze un oarecare firesc, ceea ce da, poate atrage transformări de percepție. Asta la nivel macro. Dar că să nu fiu nedrept, trebuie să spun totuși că am mulți prieteni care și-au modificat fundamental ecuația de viață, tocmai pentru a trăi cât mai liber. Nu e o chestiune simplă, angrenajul social opune rezistentă, dar nu e nici imposibil, depinde de cât de necesară e libertatea pentru fiecare și cum și-o asumă.

Q: Povesteşte-te puţin despre mişcarea ta de downshifting? Ai câştigat la loto şi aşa ai renunţat la deadline-uri? 

Deși romanul e scris la persoană întâia, nu e autoreferential. Sunt întrebat destul de des dacă mă regăsesc în personajul central al romanului, Mihai. În esența aș spune că nu. Ba chiar una dintre incercările pe care le-am traversat scriind cartea a fost să mă detașez pe cât posibil de mine pentru a intra cât mai mult în pielea personajului, așa cum un actor intră într-unul dintre rolurile sale. Cu toate astea e greu să te negi pe ține întru totul, așa că e posibil că unele din trăsăturile lui Mihai să-mi apartină, deși în clipă asta mi-ar fi destul de greu să spun care. Cât despre loto, nu, din păcate n-am câștigat încă. Știu, întrebarea e legată de obsesia lui Mihai pentru o formulă câștigatoare. Din păcate n-am descoperit o astfel de formulă, că să fiu sincer nici nu joc, poate odată sau de două ori pe an, așa că rămân captivul deadline-urilor, de care nu scăpa nimeni.

Q: Ai spus la un moment dat că se vorbeşte atât de mult despre pasiuni, hobby-uri, toţi gătim, facem fotografie, anumite sporturi etc. A devenit cumva doar un must-have pentru a fi cool sau în rând cu lumea. Cum percepi acest fenomen?

Nu e deloc rău că trăim o frenezie a hobby-urilor și preocupărilor de week-end, dimpotrivă. Decât să schimbăm în loop canalele unui televizor cu diagonală mare, e de o mie de ori mai bine să avem preocupări, oricare ar fi ele. Ce încerc să spun este că de multe ori se face confuzie între hobby-uri și lucrurile făcute cu dedicație, obstinație chiar, preocupări ce implică un efort susținut și muncă intelectuală asiduă, uneori fiind vorba de ani de zile fără rezultate palpabile. Pasiunea pentru un anumit domeniu, poate întâmpina obstacole, riscuri, asumări, decizii de viată, investiții enorme care de multe ori nu se întorc și în consecință un întreg ecosistem uman poate să ajungă să fie întors pe dos.  Pentru a merge mai departe e nevoie de ambiție, determinare, voința dar în primul rând de pasiune. Și cum cred că reușită socială e de multe ori contextuală, raman calea, drumul, experienta, ca sens profund.

Q: De ce nu facem ce ne place încă de la început? Putem da vina pe sistemul social, educaţia de acasă sau este în joc doar psihologia personală?

Cred că foarte mulți ne dăm seamă în timp ce ne place cu adevărat și ce nu. Uneori poate fi vorba de un proces lent, care poate dura chiar și ani și asta pentru că din păcate nu toți ne naștem cu amprenta geniului sau măcar a unei vocatii. Cred că în viața fiecăruia dintre noi ar fi de dorit să apăra un moment zero în care să ne intrebăm dacă în alt context nu cumva ne-am schimba radical meseria, preocupările, direcția. Și poate de aici o modificare de optică și de strategie în păși foarte mărunti. Ce vreau să spun este că există o voluptate imensă în a face ceea ce-ți place iar viața asta totuși insumează un număr considerabil de secunde care merită trăite cât mai în acord cu ține, dacă se poate.

Q: Pari foarte ataşat de personajul feminin. Ce te atrage la Bianca? Şi ce nu îţi place la ea?

Bianca e o femeie energică, destul de pragmatică dar cu o anumită sensibilitate. E ceea ce se numește în societate o femeie puternică, bine orientată, ambitioasă exact opusul dilemelor și lipsei de determinare ce îl caracterizează pe Mihai, care a ajuns să constate oarecum surprins de sine că și-a pierdut ambițiile sociale și că defapt ceea ce-și dorește cu adevărat e să petreacă cât mai mult timp cu sine, lucru de care a fost privat în anii în care a funcționat că o rotită în mecanismul unei corporații. Ce îmi place la ea? Paradoxal, îmi plac lucrurile care cred n-ar trebui să-mi placă și îmi displac cele care poate ar trebui să-mi placă. Îmi place că reprezintă modelul femeii de carieră, model care mie îmi inspiră multă candoare, îmi mai place că vrea să pară o femeie sofisticată dar, că autor am mari îndoieli că ar fi și-mi mai place ghinionul pe care îl are la bărbati, s-ar putea spune inexplicabil nu-I așa, pentru o femeie foarte frumoasă. Ce nu-mi place. Nu-mi place că e sensibilă, adică umană, că are sentimente, emoții, trăiri și cu toate astea publicul feminin al cărții nu empatizeaza cu ea, ceea ce mă face să cred că am reușit să construiesc un personaj destul de credibil.

Q: Ce este cel mai greu când scrii despre partea opusă a sexualităţii?

Având în vedere că povestea e la persoana întâia, deci dintr-un unghi subiectiv nu pot să spun că am întâmpinat foarte mari dificultăti. Greul începe atunci când îți propui să privești lucrurile dintr-un unghi obiectiv. În cazul cărții mele realitatea e filtrată prin porii, percepția și sensibilitatea lui Mihai, ceea ce m-a degrevat de sarcina aș spune temerară, pe care cel mai probabil mi-o voi asumă în următoarea carte, aceea de a încerca să patrund în minte unei femei avand o privire obiectivă.

Q: Cum ai descrie într-un cuvânt personajele tale masculine?

Cam… bezmetice.

Q: Ce model te-a marcat în felul tău de a fi?

Ion Alin Gheorghiu, unul dintre cei mai importanți artiști români, de care m-a legat o relație cu totul specială și pe care am obișnuit să-l vizitez în atelierul sau din Pangrati. El m-a ajutat să înțeleg în anii studenției ce înseamnă pictura. Îmi amintesc cu multă nostalgie discuțiile lungi pe care le aveam impreună în intimitatea atelierului sau arătându-mi ultimele sale lucrări. Era un ritual pe care îl sedimentasem în timp și care a construit o relație de maestru – elev pe care  o văd și acum că o mare sansă. Vorbeam mult despre generația mea, era foarte interesat să știe cât mai multe despre noi, vorbeam despre pictură, despre cărti, despre tot, chiar și despre politică. După aia îi arătăm și eu lucrările mele, fumam un pachet de țigări și le comentăm. De fiecare data părăseam atelierul îmbibat ca un burete, marcat de sentimentul marii întâlniri.

Q: Cum crezi că ar trebui să privim arta în ochi? Uneori o înţelegem, alteori nu. Uneori credem că este doar pentru anumite medii.

Cred că în timp artă și-a pierdut criteriile obiective de evaluare. Există trenduri, direcții, abordări, care nu se mai circumscriu unui model sau unor modele. Și poate că e foarte bine. Sigur, se poate obiecta că în felul asta se deschide ușa spre așa zisa impostură. Poate că e așa. Dar cred că artă reproduce macrotipare sociale și cum societatea globală e profund fracturata, arta reformuleaza această fractură în termeni estetici, oferind inevitabil spațiu și unor experimente hibrid sau periferice, care și ele la rândul lor reproduc particularităti sociale. Nu văd niciun act artistic,-indiferent de validarea sau invalidarea lui – că fiind gratuit și cred că orice act artistic, chiar și unul ratat undeva în substraturile subconștientului autorului sau în tesătură socială ce il inconjoara iși găsește un racord. Așadar, revenind la întrebare eu cred că arta nu trebuie neapărat inteleasă. Dacă o lucrare de artă are puterea să miște anumite resorturi în privitor, oricare ar fi ele, poate fi deajuns.

Q: Ai locuit la Berlin, o perioadă. Ce a lăsat în mintea şi sufletul tău acest oraş?

Pentru mine Berlinul e mai mult decât un oraș, e o stare, e un spațiu deschis care atrage ca un magnet mii de actori ai celor mai variate profesii liberale. Berlinul e o experientă în sine, un hub artistic spectaculos și foarte dinamic. Dar în afară de asta, dacă ar fi să privesc lucrurile dintr-o perspectivă foarte personală aș spune că e un spațiu de regăsire. Există o anumită serenitate în acest oraș, o anumită liniște care contravine tumultului balcanic. Așa că pentru cei născuți și crescuți în zgomot și bruiaj, Berlinul ar putea fi spațiul ideal de reculegere activă, unde în cursul zilei beneficiezi de toată liniștea pentru a te dedica unui proiect iar seara, dacă ai chef, poți să bați barurile și terasele. Da, Berlinul are acel ritm interior propice creației.

Q: Ai certitudini? Dacă da, care sunt?

Da, am câteva certitudini, nu multe e drept, dar fără de care n-aș putea să exist, doar că aș preferă să le păstrez pentru mine și asta pentru că certitudinile se împărtăsesc mai degrabă în confrerii, cercuri de prieteni intimi, în sfârșit, în medii ermetice spre deosebire de micile și marile dileme care beneficiază de un cu totul alt statut și care se cer exhibate public. Am observat că la noi convingerile sunt în general blamate pe când dilemele sunt văzute ca meritorii și asta pentru că lasă impresia unui anumite dinamici și prospețimi intelectuale. Cu toate astea rămân la părerea că e bine să ai convingeri care să-ți orienteze traseul.

Q: Cum arată procesul tău creativ, pentru carte sau pentru crearea unui tablou?

Mă scol cam pe la 7, îmi beu cafeaua și lucrez cam pană pe la 3 – 4 dupamaiza. În mare cam asta ar fi. E cât se poate de simplu și previzibil. Îmi plac rogoarea și rutină în lucru, neașteptat pentru că înafară spațiului de lucru aproape că le detest. Și totuși în ce privește lucrul pentru mine programul e esențial, dar e o chestiune personală, fiecare are felul lui de a-și construi contextul. Important e să fie unul productiv.

Q: Ai plâns vreodată când ai citit o carte? Dacă da, care este cartea care te-a făcut să plângi?

Cuore de Edmondo de Amicis și Winnetou. Am plas în hohote.

Q: Scrisul îţi oferă energie sau, mai degrabă, te epuizează?

În mod cert scrisul implică un consum. Dar imediat ce închid calculatorul, mă simt revigorat ca si cum s-ar fi incheiat un ciclul de încărcare.

Q: Crezi în terapie prin scris?

Da, cred. Scrisul, poate mai mult decât pictura e un fel de exfoliere, de descoamare sufletească, un proces regresiv prin care ești tras adânc în subteranele ființei unde dai de o cu totul altă lume. Am convingerea – pentru că tot vorbeam despre convingeri – că scrisul te ajută să te înțelegi mai bine și să te vezi în oglindă, dar nu neapărat să te și accepți. Și chiar dacă nu te accepți măcar afli cine ești, ceea ce e în sine un mare câștig. Așadar văd în scris o formă de autocunoaștere care în anumite cazuri da, poate îmblânzi și cei mai sălbatici demoni.

Q: Cel mai puţin etic aspect din această industrie creativă?

Nu l-am descoperit și ca să fiu foarte sincer nici nu m-a preocupat foarte mult pentru că încerc să nu fac parte din nicio industrie. Îmi conserv o autonomie la care țin foarte mult și pe care se bazează tot constructul meu uman. Toate proiectele pe care le dezvolt sunt autonome, aș spune din ce în ce mai autonome. Cel mai probabil undeva la începutul anului viitor voi lansă un proiect de artă contemporană de anvergură, mă refer aici la implicații care vor fi importante, – un proiect pe termen lung la care am lucrat în ultimul an și care are ca temă tocmai principiul autonomiei în raport cu interactivitatea. Deocamdată cam atât pot spune, aștept cu nerăbdare să îl termin, am lucrat mult la el și continui să lucrez cu mult entuziasm.

Q: Cum împaci nevoia de a fi original şi presiunea de a oferi cartea ta publicului care, poate, are anumite nevoi, dorinţe?

Originalitatea nu trebuie să fie o obsesie. Original ești sau nu ești. E un dat. Dar există o gamă largă de nuanțe în interiorul cărora se poate calibra un discurs fără miză originalitătii absolute. Cu adevărat originali sunt 1%. Asta nu inseamnă că restul nu există. Sunt artiști și scriitori extraordinari care au discurs, teză, concept și despre care deși nu se poate spune că sunt  în mod fundamental originali rămân totuși profund autentici, operă lor rezistă, are substanță și anvergură.

Q: Dar tu… eşti un pictor scriitor sau un scriitor pictor?

În primul rând sunt pictor. Scrisul e o completare pe care acum, după experiența scrierii acestui roman o văd că firească. Deși experiențe foarte diferite, cred că pot să apăra transferuri între cele două. Pictură uzează de o gândire sintetică iar literatură de una mai analitică, împreună formând un tot. Am lucrat de curând că script consultant pentru scurt metrajul “Cadoul de Craciun” de Bogdan Mureșanu, care îmi este și un foarte bun prieten, film care a fost de curând selectat la un festival internațional foarte important ( îl las pe autor să dea toate detaliile ),  o experiență interesantă tocmai pentru că cinematografia este spațiu de contact între literatură și artă plastică. Mi se spune că în pictură sunt mai dramatic, că abordez altă cheie tonala decât în literatură. Așa e. Doar că în literatură pot fi variat, cartea la care lucrez acum e scrisă în alt registru decât Downshifting, deci aș spune că în scris pot fi versatil, pe când în pictură sunt orientat organic spre o metafizică de adâncuri, o metafizică pe care incerc sa o sondez și în ciclul de lucrări pe care îl pregătesc acum pentru o expoziție pe care o voi avea în această iarnă la Paris și o alta foarte probabil în toamnă la Istambul.

Q: Pentru cei care şi-ar dori să scrie, să debuteze, ce le recomanzi din propria experienţă, cu ce să înceapă mai întâi?

Le-aș recomanda să nu asculte de nicio recomandare. Să-și consolideze propriile instrumente în elaborarea unui text și să nu tină seama de nici o retetă, să aibă încredere în propriul discernămant și în propria intuiție, ceea ce poate le va fi fatal sau dimpotrivă. Să se arunce cu entuziasm în carnea scrisului, să fie năbădăiosi, febrili și punk. Să detoneze totul în jurul lor, să fie intransigenți, contondenți și ferm convinși că dețin adevărul suprem.  Asta dacă sunt tineri.

Q: Ce ţi-ai spune azi, ţie celui de acum 10 ani?

Că încă semănăm, uneori poate prea mult.

Q: Unde te putem “urmări” de acum înainte?

Aș spune doar Follow the line ca un fel de teaser pentru proiectul de artă despre care am amintit.

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *