Adrian Despot: Dă voce imperfecțiunilor

By  | 

L-am întâlnit pe Adrian Despot înainte de al treilea live din cadrul emisiunii Vocea României, moment în care emoțiile erau mari și stresul pe măsură. Și am realizat două chestii — că îmi doream de mult să am ocazia să îi iau un interviu și că este, în mare măsură așa cum mi-am imaginat: sensibil, serios, pasionat, extrem de muncitor, introvertit. Nu știu, dar sper că se va bucura să afle că sunt oameni care nu-l cunosc, dar care îl percep demult așa cum se autodeclară: imperfect, dar atât de viu și de uman.

Sunt convinsă că și tu ai avut multe emoții, nu doar echipa ta. Te rog, transmite prin intermediul nostru un mesaj pentru toți acești tineri deosebiți și furmoși cu care ai lucrat la Vocea României.

Ei sunt, până la urmă, niște copii. Sunt neinstruiți, neantrenați. Și pe cât de important este antrenamentul vocal, pe atât de important este antrenamentul mental… Nu se poate face meseria asta fără disciplină și fără foarte, foarte multă muncă, orcât de talentați am fi. Asta vreau să le transmit și am vrut să îi pregătesc atât de bine, încât să devină cântecul pe care îl cântă. Să nu mai aibă niciun stres legat de forma cântecului, de versuri, de linia melodică. Să greșești atunci când cânți, nu este nicio problemă, este doar o barietă mentală. Pentru că, acum să fim serioși, să greșești o notă nu este o tragedie, dar o piesă prin care nu reușești să transmiți nimic, asta, da, e o tragedie — sunt trei minute pierdute din viața noastră, a tuturor. Și atunci, da, am încercat să le înlătur toate gândurile astea parazite care apar atunci când ei urcă pe scenă. Dacă antrenamentul este bine făcut și piesa este studiată, pe scenă un artist își ia “premiul”— acela este momentul lui de satisfacție. Dacă munca este la repetiții, răsplata se primește pe scenă. Și se ajunge la ea când devii una cu cântecul, una cu muzica. De-asta stăm cu toții și muncim ca nebunii, pentru alea trei minute de melodie.

Tu ai o vastă experieneță în muzică, ai experiența scenei și a platourilor de filmare… dar cred că prima ediție de Vocea României la care ai participat ca jurat ți-a oferit ceva nou. 

Cu siguranță. În primul rând, nivelul la Vocea României este top. Este vorba de o echipă de 200 de oameni care lucrează la producția acestei emisiuni, oameni extrem de dedicați și de profesioniști — probabil că de aceea m-am simțit și eu atât de bine din primul moment când am ajuns la Vocea, fiindcă și eu sunt la fel. Știi zona aia în care linia dintre devotament și nebunie este foarte fină? Așa sunt eu cu muzica, și așa sunt și cei de la producție cu emisunea — suntem acum o gașcă de 201 nebuni. Și am mai învățat o chestie… Măi, noi cât trăim învățăm. Asta știu că sună așa, ca o vorbă băbească, dar pe măsură ce înaintezi în vârstă constați că se deschid și mai multe ferestruici, din ce în ce mai mici, și că lucrurile nu sunt simple, sunt extrem de dense. Ce constant acum, constant că tehnicile de producție muzicală aplicabile în piața noastră, în industria muzicală reală, nu sunt cele care țin neapărat la Vocea României, pentru că Vocea României este o emisiune despre muzică, dar este, în același timp, o emisiune de divertisment. Publicul care se uită la emisiune este un public consumator de televiziune, dar nu neapărat un public cumpărător de bilete la concerte sau de albume muzicale. Este un public consumator de muzică la televizor. Și atunci, pentru el, regulile sunt puțin altfel… și încet, încep și eu să le învăț.

Da, dar scopul tău este să ajuți niște oameni să ajungă facă parte din industria muzicală reală, nu-i așa?

Corect, dar ca ei să ajungă cât mai departe în emisiune, și cât mai aproape de scopul lor real pe care l-ai enunțat tu, ei trebuie mai întâi să convingă publicul din fața televizoarelor și să fie votați. Lupta de afirmare care urmează în lumea reală nu mai este responsabilitatea mea și nici responsabilitatea emisiunii. Și sfatul meu pentru toți potențialii câștigători ai Vocii României este că meseria asta este un business, oricât de frumos ar părea așa din exterior că toată lumea râde, cântă și dansează, este, de fapt, vorba de foarte multă muncă. Cele mai mari frustrări în meseria asta apar pentru că oamenii nu muncesc suficient și nu insistă suficient pentru a obține recunoașterea. Sfatul meu este ca suma asta fenomentală câștigată, care este 100.000 euro, să fie investită în ei înșiși. Eu dacă aș câștiga acum la Vocea României, eu aș investi banii aștia în producție audio, în manageri, în booking agents, în imaginea mea, în PR, în trupă, în albume, în casă de discuri…

Ai spus deseori că ți-a luat mult timp să te obișnuiești cu faima, așa că știu că înțelegi foarte bine prin ce trec concurenții, emoțiile lor, inabilitatea de a se obișnui sau de a gestiona corect expunerea publică… Cum îi antrenezi pe partea asta?

Eu așa m-am născut ca persoană publică, dintr-un talent show, din Școala Vedetelor, care era o emisiune de divertisment oarecum asemănătoare, un talent show cu tineri, în 1994, pe vremea când nu existau talent show-uri în lume. Sunt trecut prin toate etapele faimei și dorinței de a nu o avea…Sună contradictoriu, știu, dar m-am transformat și am fost sus și jos de o mie de ori în viața asta și mă bucur.  De ce? Fiindcă m-am “tăbăcit”. Așa că, da, le pot oferi tinerilor aceștia o perspectivă în privința asta. În schimb, ce-mi place este că mă dezvolt din punct de vedere uman fiindcă interacționez cu ei la un nivel foarte apropiat. Se creează niște relații foarte puternice, mai ales că ei sunt încă în formare. Încerc să sădesc în ei o mică parte din crezul meu. Cât despre emoții, ele se țin în frâu în două moduri. Mai întâi, piesa este foarte bine studiată și nu mai are niciun secret. Apoi, emoțiile se țin în frău întorcându-te în timp în momentul zero al tău, ca artist, în momentul în care ți-ai dorit să te apuci de muzică. Când ai simțit prima dată nevoia să cânți și să arăți lucrul ăsta și altor oameni, atunci nu erau în ecuație nici banii, nici faima, nici nevoia de feedback… era doar nevoia ta fizică de a cânta, iar nevoia aceea era 100% inocentă.

Când a fost pentru tine acest moment zero?

Stăteam și cântam la mine în cameră, eram un puști de clasa a 8-a care cânta la chitară, nu mă intersa nici ideea de trupă, nici să apar la televizor sau radio, nici absolut nimic de genul ăsta. Voiam să cânt, și voiam să cânt mai mult decât orice pe pământul ăsta.

Apropo de momete speciale, când am văzut filmarea cu tine și echipa ta cântând ad-hoc la metrou, m-am gândit la două chestii — la publicul din România, care nu prea reacționează la chestiile astea, și la voi, la cum a fost să ieșiti din zona de confort.

Pentru mine a fost cel mai greu… Eram…. înțelegeți voi. Pe mine era toată reponsabilitatea infracțională a grupului. E foarte complicat, n-ai voie să faci la metrou absolut nimic… Ce să zic, am fost ca punkiștii și am făcut niște live-uri la metrou. Ei? Ei se simțeau bestial, n-aveau nicio treabă. Le-am spus de la început, de când am format echipa — “guys, orice se întâmplă aici, orice prostie ați făcut, spuneți ‘nu știu, vorbiți cu Adrian”. Totul să cadă pe mine, eu sunt băiat mare, știu să mă descurc.” Și înțeleg ce spui, suntem un popor destul de refractar la exteriorizarea emoției. Adică, Andrada a început să cânte lângă un tip care n-a avut niciun fel de reacție, nici măcar nu s-a întors. Și noi nu eram cu camere de filmat, noi filmam cu telefoane mobile, așa, mai pe ascuns.

Poate ieșea mai bine dacă era un set-up organizat?

Nu, dacă era un set-up organizat… Românul când vede o cameră de filmat se poartă uneori ca baba aia care pupă microfonul la moaște. În rest, românul e ca struțul: bagă capul în pământ și zice “nu sunt aici”.

Mi s-a părut un moment îndrăzneț, inedit… și ați mai avut și altele de genul. Ce ai încercat să îi înveți trecându-i prin astfel de chestii?

Faptul că viața e frumoasă dacă noi ne-o facem frumoasă… Că trebuie să iasă din zona lor de confort închipuito-artistică. Că cei mai frumoși artiști sunt cei mai umani artiști, cei mai ne-contrafăcuți. Șii, în plus, că în anii pe care îi trăim, publicul are nevoie de o interacțiune cât mai apropiată cu artistul, iar asta nu se mai întâmplă doar prin cântec.

Ești un tip foarte disciplinat, organizat, aproape milităresc, ai spus tu la un moment dat. Un om care își respectă meseria, chiar dacă multă lume spune că a fi artist este o chestie boemă…

Ea începe ca o chestie boemă, dar numai cu boemia n-ajungi nicăieri.

Astea sunt valori pe care încerci să le insufli și în familie? Ce lucruri despre viață sau etica muncii încerci să îți înveți copiii?

Măi, știi cum e cu copiii, sau cel puțin cu ai mei? Noi, părinții, reprezentăm pentru ei “autoritatea” și orice am încerca noi să le transmitem verbal sau prin propriul exemplu… ei o privesc ca pe o chestie care vine din partea “autorității”. Iar ai mei sunt la vârsta punkistă. Ei contestă autoriatatea acuma; tot ce vine de la noi e prost. Și realizez că, într-un fel, e bine. Pentru că în viață ai nevoie de experiențe trăite pe propria piele. Pildele astea pe care le auzim de la părinți trec pe lângă noi și nu se lipesc de noi decât în moment în care se verifică.

Ai fost și tu un punkist când erai mic?

N-am prea fost rebel. Știu că ar fi cool să zic asta, fiindcă rockerii sunt rebeli și eu sunt rocker… Dar eu sunt un băiat crescut de mamă și am fost extrem de interiorizat. Totul s-a petrecut în mine. Probabil că și de aici au apărut ulcerul și alte chestii.

Dar și muzica, nu? Un mijloc de expresie.

Da, în muzică m-am refugiat eu. La mine muzica frizează patologia; am crescut cu trupe, muzică și versuri. Sunt genul ăla de Stan Pățitul care chiar a crezut în trupe, în ceea ce îmi părea modul lor de viață. Am crezut în imaginea de rocker și în toate prostiile de genul, fără să-mi dau seama că mult din ceea ce vedeam eu reprezintă marketing.

Maia și Toma au moștenit și ei talentul tău artistic?

Nu știu dacă talentul meu, fiindcă este foarte nepoliticos să spun eu despre mine că sunt talentat. Artiștii au voie să spună că sunt pasionați. Constatarea asta cu talentul trebuie să vină din…

Citeşte continuarea materialului în ediţia de print a revistei Cosmopolitan Man.

De Diana Colcer

Fotografii de Tibi Clenci

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *