Vreau să adopt! Totul despre adopție în România

By  | 

Dacă printre vedetele internaționale a devenit aproape un trend, în România adopția este încă un fenomen greu de acceptat. Tocmai de aceea, pentru cei care aleg să adopte, aplauzele primite prin alte țări sunt înlocuite cu „judecata de apoi” în cele mai multe familii din țara noastră. Și, totuși, ce faci când îți asumi că vrei să adopți un copil? Colega noastră, Bianca Dragomir, investighează.

După ce părinții mei au divorțat – eram prin clasa a șaptea – dintre toate momentele specifice procesului de adaptare la noul stil de viață, unul dintre ele mi-a marcat profund dinamica emoțională și percepțiile asupra relațiilor dintre oameni. Când am început să scriu aceste rânduri, mi-am dat seama cât de mult a contat momentul acela pentru ceea ce urma să devin. Într-una dintre întâlnirile cu tata, auzindu-l pe copilul de numai câțiva ani al noii lui soții strigându-l „tată”, am început să tremur din toate încheieturile și l-am apostrofat cu o posesivitate organică: „Nu e tatăl tău!”. Probabil nu aș fi regretat atât de mult, chiar și azi, dacă mama, după ce a aflat scena pe care am generat-o, nu mi-ar fi ținut cea mai dureroasă teorie pe care am auzit-o vreodată. Am plâns mult atunci, de necaz că nu înțelesem dinainte vorbele mamei mele, care se roteau în jurul suferinței celui mic și a frazei: „Este tatăl tău, dar este și tatăl lui pentru că are grijă de el, pentru că îl crește.” Poate de aceea, dar și pentru că, ulterior, am simțit cumva, irațional, că suntem datori să oferim înapoi lumii binele pe care îl primim — cum ar spune un evreu veritabil „printr-o lege a compensației și a recompensei” – am vrut dintotdeauna să adopt un copil. Sau așa cum spunea Dana Nălbaru, într-un interviu pentru Lizeta Oprea, la Pastila de Motivație: „Oricât de lipsit de modestie ar părea, am simțit nevoia să salvez viața cuiva.” Nu are nicio legătură cu posibilitatea sau imposibilitatea de a procrea natural, dintotdeauna mi-am imaginat o casă cu mulți copii – indiferent că sunt biologici sau doar copiii mei de suflet. Acum, dacă mă gândesc că cei mai mulți părinți doresc să adopte în momentul când lupta lor cu infertilitatea a fost pierdută sau aparent pierdută, după „n” fertilizări in vitro, alte tratamente hormonale, dosare groase cu analize și foarte mulți bani cheltuiți, vă recunosc că, oricât de mult mi-aș dori un copil, nu sunt dispusă să îl am cu orice preț sau încercând să sfidez ceva ce natura nu vrea să îmi ofere. Dar, aș fi oricând dispusă să trec prin procesul adopției, doar că… totul începe cu adevărat când te înfrunți cu cei din jurul tău.

Infernul sunt ceilalți

Dacă tot felul de alte păreri pot fi până la urmă ignorate, ce faci atunci când nu poți ajunge la cel mai important dintre toți oamenii — partenerul tău? După prima discuție în contradictoriu, dacă nu ești suficient de puternică, te poți îndepărta de cel pe care îl iubești, cât ai zice „adopție”. Pentru că ai impresia că nu te ascultă, nu te înțelege, nu are aceleași idealuri ca ale tale. Și, mai mult, trebuie să faci față unei avalanșe de întrebări retorice care îți invadează sufletul și mintea. Dacă nu ne sincronizăm, înseamnă că nu suntem făcuți unul pentru celălalt? Oare este atât de egoist încât nu poate să se conecteze cu ceea ce simt eu? Dar, de ce trebuie să amân totul în viață mea doar pentru că el nu e pregătit? De ce nu pot să fac ceea ce îmi doresc, atunci când îmi doresc? De ce tot timpul trebuie să aștept momentul potrivit pentru el ca să ne căsătorim, să ne facem o casă, să ne luăm un cățel, să…? Cum rămâne cu momentul meu potrivit? Oricât de înfiorător poate suna, cine îmi garantează mie că pentru mine va mai exista un „peste trei ani” sau un „după ce vei naște”?

Când i-am spus prima oară iubitului meu că îmi doresc să adoptăm un copil, chiar înainte să avem unul biologic, am văzut în ochii lui o teamă pe care nu o mai remarcasem până atunci. În general, este genul acela „tough  guy” care sare de pe toate stâncile din Grecia, așa că mă gândeam că nu îi va fi frică de necunoscut. După ce mi-am dat seama că, totuși, nu vreau să îl pierd, dar nici nu vreau să renunț la ce îmi doresc, am realizat că trebuie să mă fac mai bine înțeleasă, dar să îi înțeleg și lui temerile, blocajele și așteptările. Pentru că, oricât de visătoare aș fi eu, pot să recunosc că în viață avem parte și de iubiri care nu se sincronizează perfect, iar asta nu le face mai puțin iubiri. Așa că am căutat tot ce implică, în România, fenomenul adopției, plecând de la primele noastre temeri — că procesul de adopție este greu, traumatizant și se poate sfârși printr-un eșec, că nu vom putea suporta să ni se spună că nu suntem apți să fim părinți, că nu vom putea face față judecății celor din jur și, nu în ultimul rând, că nu știi cum este copilul pe care îl adopți, având în vedere situația precară a copiilor din centrele de plasament.

Când am mărturisit pentru prima oară această dorință și celorlalți membri ai familiei tata a zâmbit aprobator, dar a adăugat repede: „dar, să nu renunțați să îl aveți și pe al vostru”. Bunica din partea tatălui s-a panicat și mi-a enumerat, printr-un T contabilicesc moștenit de pe vremea când era contabilă, toate minusurile și niciun plus al acestei decizii — cum nu o să aibă genele mele și, practic, o să fie un străin, cum «sângele apă nu se face» și cine știe ce probleme de sănătate fizică sau psihică are deja sau a moștenit genetic, plus toate cazurile de vedete care își spală rufele la televizor și care se plâng cât de răi sunt copiii pe care i-au adoptat, dar și cazurile când mama biologică se întoarce și te șantajează. La celelalte păreri negative nici măcar nu m-am mai obosit să aduc contraargumente, și am lăsat în urmă privirile de tipul „hm, nu știu ce să zic, chiar vrei asta cu adevărat?”. Dar nu doar oamenii în vârstă au aceste prejudecăți legate de adopție, nu doar cei crescuți într-un anumit fel. O bună parte din oamenii de vârsta mea pe care îi cunosc trăiesc o frică patologică față de acest fenomen, de parcă adoptând un copil săvărșești un fel de crimă împotriva moștenirii genetice a familiei. Sentiment, se pare, mai accentuat în România (deși, din 2006 lucrurile au început să se schimbe în sens pozitiv) sau în rândul popoarelor extrem de religioase (în țările islamice, de exemplu, nu există conceptul de adopție, protejarea copiilor fără părinți se realizează printr-un tip de voluntariat, numit kafala, prin care ai grijă strict de nevoile lor).

Tatălui meu i-am spus că și copilul adoptat va fi „al nostru”, iar pe bunica mea am întrebat-o dacă este convinsă că genele noastre merită să fie transmise următoarelor generații mai mult decât alte gene, amintindu-i câte boli pe linie genetică am putea moșteni și noi, nepoții ei. Apoi, am citit pe grupul privat de pe Facebook, Adoptă legal – despre adopția copiilor în România, un post care mi-a dat și mai multă putere: una dintre mamele care au adoptat a enumerat frazele pe care le-a tot auzit și pe care nu ar mai vrea să le audă, dându-le și un răspuns care mi-a confirmat tot ceea ce simțeam. „Zici că sunt ai tăi, așa de mult semănați” — copii nu aparțin nimănui că nu-s obiecte, eu sunt mama lor și atât. Încerc să-i cresc cum știu mai bine și să-i pregătesc pentru viață în lumea asta. „Ce inimă să ai să abandonezi niște sufletele!” — nu știi nimic despre mama biologică și nici eu nu știu prea multe. Hai să n-o punem la zid. „Și dacă vor vrea să își cunoască părinții biologici și să fugă la ei?” — este dreptul lor și e perfect firesc să vrea să-și cunoască originile și istoria. Îi voi sprijini din tot sufletul. Și eu sunt foarte curioasă să-i cunosc pe părinții biologici. Să văd de la cine sunt urechile clăpăuge, zâmbetul până la urechi și toate celelalte semnalmente. Cât despre fugit, ușa este deschisă în ambele sensuri. Și din nou, undeva am greșit noi și am greșit grav, dacă vor vrea să fugă de acasă. „Eu nu aș putea să iubesc un copil care nu e sânge din sângele meu.” — nu adopta! „Normal că se comportă așa. Doar sunt adoptați!” — sunt copii, fac tâmpenii specifice vârstei. Când să se dea cu fundul de pământ în magazin? La 40 de ani? Intrați în panică atunci când îi vedeți prea cuminți. „Ei știu că sunt adoptați? Pe mama lor adevărată o cunosc?” — nu, au fost criogenați timp de 6,5 ani în așteptarea părinților perfecți. Eu sunt mama lor adevărată. Deci da, o cunosc. Dacă vă referiți la mama biologică, și ea e la fel de adevărată, doar că încă nu o știm. Mai avem vreo 11 ani de așteptat. Bunica: „Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, dar n-o să pot să-i iubesc niciodată ca pe X (nepotul natural).” — nu vă cerem să-i iubiți în niciun fel. Doar să nu le faceți rău. „De ce nu ai făcut inseminare in vitro?” — Treaba mea. „Era mai bine dacă luați un bebeluș că îl modelați după voi. Cu ăștia mari e mai greu că nu știi ce apucături au deprins pe unde au crescut.” — dacă vreau să modelez ceva, îmi iau niște lut. Pe copii nu vreau decât să nu-i traumatizez mai tare decât sunt deja, să le arăt cum funcționează lumea și să știu să mă retrag la timp pentru a-i lăsa să-și trăiască singuri și independenți viețile.

Părinți peste noapte…

Când partenerul meu m-a întrebat cum o să devenim părinți așa, peste noapte, și cât de nenatural se va întâmpla, având în vedere că nu trăiești acea perioadă de 9 luni — timp în care copilul este în burta mamei și cumva părinții se pregătesc, se conectează cu cel care va urma să vină — recunosc, m-am blocat. Și, tot gândidu-mă, am realizat cât de benefic este procesul de adopție în acest sens, greu sau ușor, cum o fi el. Pentru că totul se reduce la identitatea rolului de părinte pe care ți-o poți asuma sau nu cu ușurință, în ambele cazuri, când adopți sau naști natural. Am prietene care mi-au spus că s-au conectat cu copilul lor biologic abia când l-au luat prima oară în brațe așa cum sunt tați care mi-au destăinuit că nu s-au simțit „tați” până cel mic nu a început să reacționeze, să îi strângă de mână, etc.

„Adopția este un eveniment de viață care schimbă identitatea tuturor celor implicați în proces. Pentru mulți părinți adoptatori această schimbare vine odată cu rolul mult așteptat de «mamă» și «tată». Unii se îngrijorează că nu se «simt» încă părinți, chiar dacă adopția a fost finalizată, alții se întreabă de ce nu simt iubire imediat pentru copilul lor adoptat sau dacă acesta îi iubește la rândul său. Pentru alți părinți  există un moment crucial, atunci când se simt cu adevărat  «mamă» sau «tată», ca de exemplu: prima vizită la medic, înregistrarea copilului adoptat la școală, prima dată când copilul spune «mamă» sau «tată». De asemenea, rutina zilnică de îngrijire a copilului și formarea unui atașament reciproc conduce, treptat, la identificarea de sine, ca părinte al copilului adoptat. Există câteva lucruri pe care le puteți face pentru a vă adapta la noua identitate, la noul rol. De exemplu, luați contact cu părinți care experimentează o situație similară cu a voastră prin intermediul grupurilor suport (vezi euadopt.ro/cum-te-ajutam/cursuri-adoptie). Sau creați o poveste de familie. Scrierea poveștii familiei poate ajuta membrii acesteia să dezvolte un sentiment de apartenență. Pregătiți-vă să răspundeți persoanelor din afară — inclusiv rudelor, prietenilor și străinilor — atunci când sunteți întrebați despre adopție, dar și propriului copil adoptat (specialiștii programului național #EuAdopt vă învață tehnici de dezvăluire a adopției).”

SURSĂ: euadopt.ro

Am auzit de multe ori cât de greu este să adopți un copil, câți ani aștepți în van, câți părinți au suferit depresii în urma acestui proces. Dar, dintre toate miturile, un lucru este cert: deși există niște reguli comune, un procedeu specific. „Fiecare familie sau persoană ajunge la finalul procesului de adopție cu o experiență singulară, ce nu a semănat cu nimic din ce au citit, din ce au povestit alte persoane sau familii, pentru că ei au trăit în mod unic un proces standardizat la nivel de țară, iar informația și situațiile au rezonat cu părți diferite din istoricul lor și din ce reprezintă ei. Ce pentru unii este o piedică a sistemului pentru altcineva este doar un mic inconvenient peste care au trecut rapid și cu optimism. Am întălnit cazuri în care familiile au trecut ușor prin procesul de evaluare, au fost pregătiți și au avut șansa să își întălnească copilul în câteva luni și cazuri în care familiile viitoare adoptatoare au avut nevoie de mai mult timp în procesul de evaluare pentru a-și integra informațiile primite și pentru a-și clarifica toate aspectele privind adopția.”

— Ana, asistent social, C.A.S.A. SURSĂ: euadopt.ro

  • Lista copiilor „greu adoptabili” este actualizată în fiecare zi.  Cum ajunge un copil să fie declarat greu adoptabil? „De exemplu, au trecut 9 luni de la declararea adoptabilităţii şi nu s-a reuşit identificarea unei familii potrivite pentru el. Sau, au trecut 9 luni de la declararea adoptabilităţii, a fost indentificată o familie dar nu s-a finalizat adopţia. Sau, are fraţi de care este nedespărţit și sunt adoptabili împreună, are anumite particularităţi de sănătate, are o vârstă mai mare, are trăsături evidente ale unei anumite etnii, are o nevoie crescută de stimulare… și, din păcate, lista poate continua.”
  • SURSA: euadopt.ro

Mai există și această credință deja împământenită că „în alte țări este mai ușor”, iar principala cauză constă în faptul că adopția deschisă nu este legală în România, adică nu îți poți alege copilul singur, înainte să se fi făcut potrivirea cu acesta în Registrul Național pentru Adopții (RNA). De asemenea, în România nu poți apela la o mamă surogat.

„În martie 2016 Autoritatea de profil (ANPDCA ) din subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a adus cu contribuția organizațiilor neguvernamentale importante îmbunătățiri Legii 273 privind procedura adopției. S-a reușit în principal simplificarea procedurii de adopție și implicit o mai bună funcționare a sistemului, pe care specialiștii din domeniu ți le pot explica în mod gratuit. De exemplu, la Centrul pentru Asistență și Suport în Adopții din București care funcționează în cadrul programului #EuAdopt vei avea în permanență un Manager de Caz dedicat ție, pe tot parcursul adopției. Într-un program dedicat exclusiv nevoilor tale vei primi de la juriști, psihologi și asistenți sociali răspunsuri la întrebări pe care nu te-ai gândit să le adresezi până acum, sau ți-a fost poate teamă să le rostești. Poți găsi acum răspunsuri la întrebări din perioada preadopției până la perioada postadopției, când începi viața de părinte.”

SURSĂ: euadopt.ro

Atestatul de a fi părinte în 2019

Reglementată în cadrul Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, înfierea unui copil are o serie de condiții:

  • Este interzisă adopția pentru persoanele condamnate pentru o infracţiune contra persoanei sau contra familiei, pentru infracţiunea de pornografie infantilă sau pentru infracţiuni privind traficul de droguri/precursori.
  • Nu pot adopta persoana/familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecţie specială sau care este decăzută din drepturile părinteşti şi nici persoanele care vor să adopte singure şi au soţi bolnavi psihic/cu handicap mintal.
  • Consimțământul părinților firești nu poate fi substituit. 
  • Primul pas pentru adopție este atestatul de persoană/ familie aptă să adopte, eliberat de autorități și valabil timp de 2 ani. Pentru obținerea lui, se ia în calcul: personalitatea şi starea sănătăţii persoanelor care vor să adopte, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de creştere şi educare a unui copil; situaţia economică a adoptatorilor analizată din perspectiva surselor de venit, a continuităţii acestora, precum şi a cheltuielilor persoanei/familiei; motivele pentru care se doreşte adopţia; impedimente relevante pentru capacitatea de a adopta.

Există, totuși, două cazuri când obținerea atestatului nu e obligatorie: dacă este vorba de adopţia unei persoane care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu; dacă este vorba de adopţia unui copil de către soţul părintelui firesc/adoptiv.

  • Înainte ca adopția să aibă loc, trebuie să existe o potrivire a adoptatului cu adoptatori. În acest sens, autoritățile vor urmări să găsească adoptatori care să fie potriviți cu nevoile copilului, urmând a se stabili compatibilitatea. 
  • Instanța este cea care se pronunță cu privire la adopție.

Poți descoperi mai multe detalii, actele necesare și beneficiile legale ale adopției pe: avocatnet.ro.

SURSĂ: avocatnet.ro, Ghidul adopției 2019, redactor Alexandros Bakos

Adopția internațională

În teorie…

Dacă îți dorești să adopți un copil dintr-o altă țară, trebuie să contactezi autoritățile naționale care sunt pregătite să îți ofere informații specifice pentru fiecare țară în parte. Nu există norme europene uniforme în acest sens, fiecare țară are propriile reguli. Însă, dacă te gândești la o regiune din Uniunea Europeană, vei descoperi o serie de principii comune, stabilite prin convențiile internaționale, cum ar fi: decizia de adopție trebuie să respecte interesul superior al copilului, adopția trebuie să fie pronunțată de o instanță judecătorească sau de o autoritate administrativă.

„În majoritatea țărilor UE, copilul va putea prelua numele și naționalitatea părinților adoptivi și va avea aceleași drepturi de moștenire ca și un copil biologic. În același timp, părinții adoptivi vor avea aceleași drepturi și obligații față de copil ca și părinții naturali.”

SURSĂ: europa.eu

În practică…

De partea cealaltă, străinii n-au nici o șansă să adopte copiii din țara noastră. Este efectiv interzis să adopți conform legii dacă nu ai cetățenie română. Românii stabiliți în străinătate pot adopta, dar și pentru ei e foarte dificil. E atât de dificil încât refuzi să mai continui procesul de adopție. Ultima modificare în domeniul adopției s-a făcut în guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș. Moment în care s-a mai armonizat legislația din domeniul adopției și astfel că micuții abandonați ar fi avut șansa să fie declarați adoptabili dacă într-un an de zile nu se interesa nici o rudă de el/ea/ei. Vestea și mai bună este propunerea actuală a guvernului, ce o așteptăm în parlament spre dezbatere. E o lege care reformează legea adopției și aduce o mai mare relaxare a procedurilor de adopție națională. Încă avem o problemă de percepție cu privire la adopțiile internaționale. Mi-aș dori să ne deschidem sufletul, să conștientizăm că România nu se mai află în anii ’90 când se făcea trafic cu micuții abandonați. România lui 2019 arată altfel, are instituții de monitorizare și control, este membră a Uniunii Europene și NATO. România este acum mult mai pregătită să redeschidă procedura adopției internaționale. Copiii cu dizabilitate n-au nicio șansă să fie adoptați de familiile naționale. Astfel, sunt condamnați la moarte odată ajunși în aceste instituții. Am vizitat un centru pentru copii cu dizabilități din Brașov. Directoarea centrului mi-a spus: «Dacă veniți la anul în vizită pe mulți nu-i veți mai vedea aici. Mor!» Acest mesaj m-a șocat pentru câteva secunde. Mi-am dat seama că acești copii sunt condamnați la moarte. Pentru că statul Român le interzice dreptul la o familie.”

— PhD. Vișinel Bălan, a înființat ONG-ul Vocea copiilor abandonați și Consiliul Tinerilor Instituționalizați, owner visinelbalan.ro

Citește și: Ce înseamnă childfree și de ce e în regulă să nu-ți dorești copii

Lecția de istorie a unui fenomen tabu

Deși pare un fenomen modern, adopția nu a început cu noi, încă din timpul Imperiului Roman adopția era recunoscută pentru rolul ei foarte important. Doar că, pe acea vreme, motivația era una financiară: adopția era o practică uzuală în rândul familiilor bogate care nu aveau moștenitori bărbați. De exemplu, împăratul August care nu a putut avea copii, l-a adoptat pe Tiberiu. Traian a fost adoptat de împărăteasa Nerva, și Nero a fost înfiat (sau „hyiolhesia”, în limba greacă, „a plasa un fiu”) de Claudiu. Tinerii care nu aveau șansă să devină membrii ai unei familii puternice, deveneau sclavi.

În Europa Evului Mediu adopția dispăruse aproape complet (având în vedere că doar rudele de sânge puteau moșteni titluri sau averi), până când Biserica, copleșită de numărul mare de copii pe care îi îngrijea, a început să promoveze beneficiile adopției.

În țara noastră, practica s-a numit „luare de suflet”, adopțiune sau înfiere”, explică Cristina Ciortan de la #EuAdopt. Adopțiunea o regăsim definită în Pravila lui Matei Basarab și mai târziu, la 1818 în Codul lui Ion Gheorghe Caragea, precum și în Codul lui Scarlat Calimachi” (sau Codica Țivilă a Moldovei).

Copilul adoptat era numitcopil de sufletpentru a-l diferenția de „copilul trupesc” în timp ce „părintele sufletesc” era denumit astfel pentru a se deosebi de „părintele firesc”. „Evident, în ziua de astăzi nu trebuie să facem niciun fel de diferențiere între părinți, ba chiar în cazurile în care părinții biologici au avut un rol negativ asupra copilului, acesta trebuie educat să nu simtă niciun fel de aversiune față de cei din trecutul său”, spune specialistul programului #EuAdopt.

53.000 copii cu aproximație, sunt în prezent instituționalizați în sistemul de protecție specială în România.

Doar 6,5% sunt declaraţi adoptabili

93,5% dintre copiii instituționalizați nu au nicio şansă la adopţie

75% din totalul copiilor declarați adoptabili rămân, în continuare, neadoptați

7,5 ani petrece, în medie, un copil în sistemul de ocrotire de stat**

SURSA: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție; **Raport UNICEF 2016

Gândiți-vă ce înseamnă pentru acel copil 7,5 ani petrecuți în centrele pentru copii instituționalizați. Mulți dintre acești copii și tineri locuiesc aici până la vârsta de 18 ani și apoi sunt aruncați în stradă. Nimeni nu mai răspunde pentru ei. Orice șansă la protecție, îndrumare, suport post-instituționalizare încetează și, astfel, mulți dintre acești tineri se sinucid, comit infracțiuni și ajung în centre de detenție sau pur și simplu rămân pe străzile patriei”, spune PhD. Vișinel Bălan, fondator ONG Vocea copiilor abandonați și Consiliul Tinerilor Instituționalizați.

Citește și: Prințesele și copiii lor

6 PAȘI PENTRU O DECIZIE CORECTĂ 

Teama de a adopta

Noi, românii, ne confruntăm cu două mari emoții: rușinea și teama. Rușinea că ceva nu este în regulă cu noi, că suntem “defecți” și, mai apoi, teama de a nu lua o decizie greșită și de a o da în bară. Atunci când vine vorba despre a avea un copil, majoritatea românilor au impresia că nimic nu-i mai simplu, iar dacă apar obstacole acestea sunt percepute ca fiind dovezi de slăbiciune sau indicii ale unor hibe personale – care, automat, activează rușinea (acea emoție care ne străpunge sufletele și ne lasă fără speranță). Prin urmare, adopția nu face parte din opțiunile ușor de asumat, deoarece stârnește înjosirea și circumspecția de a nu lua o decizie care să nu se armonizeze total cu stilul nostru de viață. Aș sublinia și faptul că aceste două trăiri merg mână în mână cu perfecționismul – o altă virtute exagerată în rândul poporului nostru. Toate acestea, laolaltă, reduc disponibilitatea oamenilor față de gesturile curajoase, dar și față de asumarea riscurilor. Iar adopția necesită curaj, compasiune și, mai ales, conectare. 

Bunicii, părinții și bărbații sunt cei mai refractari

Majoritatea bărbaților cu care am lucrat (de-a lungul practicii mele psihoterapeutice), îmi vorbeau despre cât de mult efort depun pentru a-și camufla orice urmă de vulnerabilitate sau imperfecțiune. Iar codul masculinității după care mulți bărbați, încă, trăiesc cere ca aceștia să fie mereu gata de sex și să fie capabili să lase urmași. Ghidați de astfel de norme nescrise, bărbaților lipsiți de auto-cunoaștere și dezvoltare personală nu le mai rămân prea multe opțiuni viabile, decât negarea și respingerea realității. Și da, aceste mecanisme defensive reprezintă adevărate blocaje atât în calea fericirii personale, cât și în ceea ce privește relaționarea cu femeile din viețile lor. Bunicii și părinții noștri sunt refractari pentru că sufletele lor sunt și mai puternic încărcate de rușine și temeri, comunismul i-a făcut să-și dezvolte niște scuturi de apărarea față de tot ceea ce este „străin”. Iar adoptarea unui copil, este echivalentă cu adoptarea unui străin.

De la doi la trei

Trecerea de la doi la trei este una dintre cele mai mari provocări într-o familie, indiferent de felul apariției unui copil (prin naștere sau prin adopție). Cei doi adulți au de trecut prin serioase transformări psihologice pentru a-și lărgi sinele în așa fel încât să ia naștere rolurile de mamă și de tată. Mulți dintre noi credem că a avea un copil se rezumă la a impune reguli, a cumpăra mâncare și jucării, sau a strânge bani pentru viitoarele stagii în școli private. Dar rolul de părinte implică, înainte de toate, o serioasă muncă cu sinele (un bun auto-control), o serioasă maturitate psihologică și adevărată inteligență relațională. Este adevărat și faptul că un copil poate deveni cel mai bun maestru spiritual al unui adult. Dar dacă adultul nu înțelege esența parentingului de facto, totul va deveni o luptă nesfârșită de putere. Astfel, este indicat să citim câteva lucrări despre parentingul conștient, să participăm la câteva conferințe despre nevoile de dezvoltare ale copilului și să găsim curajul de a vorbi cu un specialist avizat în parenting, pentru a ne crea o imagine cât mai completă despre cum ar putea arăta noua noastră viață în trei. Cunoașterea și pregătirea pentru rolul de părinte sunt esențiale, deoarece parentingul nu este despre copil – sau nu este despre copil în totalitate – ci este despre capacitatea adultului de a crea un mediu relațional optim pentru dezvoltarea și manifestarea unei noi vieți. 

Cele mai mari provocări

Emoțiile centrale în viața unui părinte sunt frustrarea, îndoiala și anxietatea, abia după aceea apar mult visatele emoții pozitive. Frustrarea rezultată din faptul că nu mai avem timp pentru noi, că nu ne putem impune în viața copilului ca și cum acesta ar fi un aparat de uz casnic. Îndoiala că am luat cea mai bună decizie, inclusiv în activitățile curente ale micuțului (indiferent că vorbim despre ceea ce mănâncă, ora la care se culcă/ se trezește copilul etc). Și anxietatea că în fiecare zi vor apărea noi provocări cărora vor trebui, cumva, să le facem față, și cu care nu ne-am mai întâlnit până acum. Nu aș vrea să sperii pe nimeni cu această perspectivă mai puțin strălucitoare, însă știu sigur că recompensa pentru tot acest efort este uriașă. Acei părinți adoptivi care sunt deschiși către propria creștere și flexibilizare psihologică devin oameni mai competenți din toate punctele de vedere. Se spune că un copil ne poate întoarce viața pe dos;  dar odată asumată această decizie, s-ar putea dovedi ca fiind cea mai înțeleaptă îndeletnicire a noastră.    

Pregătiți pentru traumele copilului adoptat

Fără îndoială, discuțiile cu specialiștii din domeniul protecției copilului sunt esențiale, apoi este bine să-și dezvolte o rețea de resurse umane către care se pot îndrepta, la nevoie. Așa cum avem un medic de familie, tot așa este binevenit să avem un pediatru și un psihoterapeut de familie, cu ajutorul cărora putem valida și, la nevoie, corecta sau ajusta comportamentele noastre, ca adulți. Copiii crescuți în centrele de plasament au o mare sete de relaționare și sunt, adesea, privați de afecțiune – iar modul în care răspund la aceste nevoi psihologice variază. Există copii care exprimă un comportament mai solicitant și alții care devin mai rezervați, sau inhibați. Cert este că studiile de specialitate ne confirmă următorul fapt: dacă copilul adoptat beneficiază de un mediu definit de afecțiune, structură și disponibilitate emoțională corespunzătoare, întârzierile în dezvoltare, sau eventualele blocaje psiho-sociale, pot fi depășite. 

 Ce ne mai rămâne de făcut?

Să îndrăznim să privim în față fricile, rușinea și vulnerabilitățile noastre cu ceva mai multă compasiune. Să recunoaștem că nimeni nu este perfect și că fiecare suflet de om are propriul bagaj de provocări în viață. Să ne asumăm că adulții au de luat decizii grele și că unele dintre acestea nu vor fi aprobate de părinții și bunicii noștri. Totodată, însă, în calitate de adulți ne revine și responsabilitatea sănătoasă de a ne trăi viețile din plin și a trasa o graniță clară între noi și cei care ne-au crescut. Incapacitatea de a ieși din „vorba părintească” este un indicator al faptului că psihologic nu ne-am maturizat, că încă nu ne-am asumat dreptul propriei vieți și a propriilor decizii. Nu consider că este de datoria noastră să-i convingem pe părinți de corectitudinea deciziilor pe care le avem de luat, marea provocare este să admitem că nu avem nevoie de aprobarea altora pentru a trăi așa cum simțim și că nu putem fi curajoși fără să-i dezamăgim, uneori, pe cei care ne iubesc sau pretind că ne iubesc.    

Gáspár György – psiholog clinician, psihoterapeut relațional, co-fondator al conceptului paginadepsihologie.ro și președintele Asociației Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie

“La prima întânire cu un copil, te întâlnești, de fapt, cu tine. Ești pus în fața tuturor temerilor.”

Foto:  Thiago Cerqueira pe UnsplashOmar Lopez pe UnsplashLiv Bruce pe Unsplash

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *