Tuturor femeilor pe care le-am iubit

Sunt câteva femei pe care le-am iubit în această viață: mama, cele două bunici, profesoara de istorie și Joan Didion.

În unele dimineți luminoase de duminică, unele dintre ele se strângeau în bucătăria nașei mele unde beau cafea și fumau. La etajul 4. Mă uitam la ele de jos în sus fascinată de rumoarea din cameră, fără măcar să înțeleg ce le făcea să râdă, ce le întrista, ce le dădea curaj. Ce conta, atât timp cât le simțeam patosul? La un moment dat, am cerut să beau apă din ceașcă, nu din pahar, am scos din cutie un băț de chibrit, m-am așezat într-o parte a camerei, picior peste picior și le-am zis: ˮMucesc o țigară și eu.ˮ Abia puteam să vorbesc, dar voiam să fiu liberă cum mi se părea că erau ele. Sau cum cel puțin încercau.



Citește și: Ioana Flora, vocea femeilor Fragile

Bunica paternă, rămasă singură cu doi copii, i-a scris Președintelui Ceaușescu ca să îi explice situația în care se afla. Are și acum răspunsul lui și amintirea primei ei case. În aceeași perioadă, fără să aibă nici măcar un sfert din resursele femeilor din 2021, a trăit ceea ce azi numim generic #metoo. Pentru un salariu mai mare. În mijlocul unui viscol, fără posibilitatea de a pleca din magazinul de a cărui contabilitate se ocupa.

Bunica nu avea un întreg aparat online la dispoziție, cum nici nu își permitea două zile să rămână fără salariu, dar i-a ținut piept individului, a ajuns acasă cu un tractor pe care l-a oprit singură, apoi s-a dus să îl denunțe la Partid. Într-o cameră plină cu bărbați zeflemitori și dornici să afle detaliile îndrăznelii colegului lor, i s-a cerut discret să nu mai spună nimănui „mica întâmplareˮ în favoarea unui post mai bun. Ce alte șanse avea în acea perioadă?! Și cu toate astea, măcar nu s-a lăsat intimidată, măcar a vorbit.

Străbunica avea șapte copii. Nu am auzit-o niciodată plângându-se. Spăla rufe cu mâna, și iarna ieșeau aburi din palmele ei. Fusese fiică de boier de la Dunăre, apoi într-o zi oarecare a devenit orfană de ambii părinți care au murit într-un accident. A pierdut tot, a fost crescută o perioadă de oamenii care fuseseră servitorii părinților ei. S-a căsătorit de mică. Și-a construit o casă din chirpici, apoi una din cărămizi, apoi una din ciment. De Paște, picta diverse modele pe ouă roșii. Curtea casei ei era tot un zumzet de copii care alergau de colo colo și mâncau mure de pe gardul care încercuia livada. 

Joan Didion a scris șapte ani pentru Vogue, contribuind la reinventarea jurnalismului. După moartea soțului ei și în pragul decesului singurei ei fiice adoptate a pus pe foaie Anul gândirii magice în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea. 

Una dintre prietenele mele a devenit deputat în mandatul care tocmai a început, și mă bate la cap frecvent cu tot ce vrea să facă pentru a-i ajuta pe cetățeni. I se spune des că nu va reuși, că politica e tot aia”. Dar măcar încearcă.

Prietena mea M.  a născut primul ei copil decedat, s-a ridicat în picioare la doar câteva zile, a rămas iar însărcinată și acum are un băiețel minunat. Nu mi-a spus niciodată cât de mult o doare încă experiența prin care a trecut, am simțit-o în ziua când ne-am văzut pentru prima oară după moment, și m-a luat în brațe.

Citește și: De ce feminismul autohton dezamăgește atât de multe femei?

Aș putea continua așa zeci de pagini; despre violența la care au fost supuse bunicile și mamele noastre (era o vreme când a lovi o femeie nici nu ridica semne de întrebare), despre relațiile dificile cu soacrele sau cu mamele lor, despre faptul că munceau așa de mult încât erau nevoite să își lase copiii pe la părinți sau „cu cheia de gât”. Despre stigmatul cu care trăiau dacă cumva se simțeau depresive. Despre momentele când erau înșelate și sufereau în tăcere. Li se inoculase că „s-a dus cu alta pentru că nu a avut acasă ce îi trebuia.” Despre serile dinainte de micile „petreceri de apartament” sau din discotecile de la țară, când se aranjau fie în oglinda din camera de zi a caselor rurale, fie în saloanele de cartier din urbe. Despre zilele când mergeau la cofetărie. Râdeau, bârfeau, se descopereau ca mame, fiice, soții, amante, prietene… făcându-ne nouă, celor de azi, viața mult mai ușoară. Fără să își dea seama că fac asta. Parte dintr-un spirit feminin căruia încă nu i-am găsit un nume.

Post Scriptum

Până pe la 16 ani, am fost înconjurată de multe femei: bunica maternă și cea paternă, străbunica din partea tatălui, cele două mătuși din partea mamei, mătușa din partea tatălui. Cele trei fete ale nașei mele. Verișoarele, educatoarele, învățătoarele, apoi profesoarele mele. Și prima prietenă, apoi cea mai bună prietenă și gașca de fete. Dacă închid ochii, mi le amintesc pe toate perfect – conturul feței lor, mersul, părul aranjat „permanentˮ, cămășile vaporoase cu buline negre supradimensionate sau costumele cu taior, penele prinse de bretelele rochiilor (apanajul anilor ’80), simplitatea de la țară versus emanciparea din mediul urban. Au fost mereu acolo, în Centru.

Și toate mi-au lăsat moștenire o stare de spirit căreia, dacă încerc să îi dau un nume, îi minimizez importanța. Așa că pot doar să le spun, din când în când, Mulțumesc!

FOTO: Unsplash

Despre autoarea

Bianca Dragomir este editor coordonator la Cosmopolitan România și autor al cărții Toți câinii aleargă după fluturi, Ed. Creator, 25 lei.

femei
Femei/ Bianca Dragomir/ Foto: Vlad Andrei

Citește și: Back to School: 7 femei cărora nu le-a fost frică să învețe și descopere ceva nou

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.