Tu ai o viață bună?

Trăim într-o epocă în care singurătatea este mai acută ca în orice altă perioadă de până acum, depresia este „boala secolului”, suntem „la un click distanță” și totuși nu avem timp, avem atât de multă informație și totuși pare că nu ne folosește. De ce ne este atât de greu să trăim bine?

Zilele trecute s-au întâmplat tot felul de evenimente, unele pe care nu mi le doream neapărat, altele care s-au concretizat din senin și care nu îmi dau seama încă dacă sunt de bun augur sau nu; oricum toate m-au făcut să mă gândesc mai des decât de obicei la o întrebare pe care, de-a lungul timpului, am cam discreditat-o pe nedrept: „Cine sunt eu? De unde vin, unde sunt și încotro (vreau să) mă duc?” Conform celor mai la modă teorii psihologice, tendința generală este să înlocuim acest tip de interogații cu dileme de genul „Ce mă face fericită?” sau cel puțin aceasta este senzația mea.

Ceea ce pare că este cam același lucru dar, de fapt, implică cam aceeași diferență dintre alergarea unui maratonist și cea a unui sprinter. Suntem produsul unei singure curse lungi sau al unor alegeri episodice? În ambele cazuri este vorba despre alergare aka cunoaștere de sine/ dezvoltare personală, modul cum trăim șamd, dar modul în care alergăm este (aproape) complet diferit.

De altfel, prima (și singura până-n prezent) carte pe care am publicat-o este un cumul de episoade trăite aparent aleator, dar care cumva au legătură unul cu altul, ducând spre un destin și acela tot episodic. Nu am reușit să scriu un roman cu o axă narativă clară și solidă, oferind personajelor șansa de a avea un fel de hartă morală, cum spune scriitorul și filosoful Cristian Iftode în cartea sa Viața bună. O introducere în etică, – parțial pentru că nu sunt suficient de organizată și conștiincioasă, parțial pentru că eu însămi nu îmi pot vedea viața în această notă.

Parafrazând una dintre teoriile dezbătute de către Cristian Iftode, aș putea să spun despre mine că trăiesc și scriu episodic. Mă marchează profund anumite momente din viață, fără legătură între ele, mă fascinează uneori câte ceva atât de intens încât simt nevoia să scriu despre fără să îl corelez cu altceva anume, am iubit într-o astfel de schemă emoțională, am făcut alegeri profesionale ghidate de puseuri de actualitate. Pentru că am simțit că de fiecare dată sunt aproape alt om. Pentru că am vrut să trăiesc „acum și aici”… bine, frumos, dar nu am știut realmente cum să o fac. Deși hăituită continuu de trecut, mi-am dorit cu tot dinadinsul să fac „în prezent” lucrurile altfel. Doar că nu am înțeles exact ce înseamnă acest altfel. Altfel ca să fiu fericită.

Am ales job-uri ba pentru câștig, ba pentru bucuria de a face ce îmi place, am ales ba relații care îmi garantau stabilitate și confort psihic, ba relații intense, care îmi tulburau fiecare celulă din organism. În funcție de cât de obosită eram, în funcție de ce nevoi nu mai puteam să ascund. Toate astea poate pentru că într-o zi, brusc, mama a murit și mi-a fost, dintr-o dată, prea frică de ce „s-ar putea întâmpla”.

Poate; poate pentru toți există un fel de moment care zdruncină întreaga structură, sau poate suntem ceea ce suntem încă de la început, așa cum spunea Alexis de Tocqueville: “Luați totul de la cap; cercetați copilul chiar din brațele mamei sale; contemplați primele exemple care îi rețin privirea; ascultați cele dintâi cuvinte care trezesc în el puterea adormită a gândirii; în sfârșit, asistați la primele lupte pe care trebuie să le poarte și abia atunci veți înțelege de unde provin prejudecățile, obiceiurile și pasiunile care vor domina viața lui. Omul există, ca să spunem așa, în întregime în scutecele din leagănul său.”

Doar că, acum, la 33 de ani, am senzația confuză că de-a lungul acestor ani, de când am venit în București și am încercat din răsputeri să îmi construiesc o viață a mea, ceva fundamental mi-a scăpat. Am acumulat atât de multe informații, multe dintre ele pe care le-am împărtășit și cu voi, cititorii Cosmo, dar au rămas prea multe întrebări și prea puțină „viață bună”! De la 19 ani până-n prezent am alergat în sprinturi după cheia fericirii fără să înțeleg prea bine cine sunt. Apoi, tot ce mi s-a părut că ar semăna cu „valorile mele” a început să se clatine la un moment dat – ceea ce îmi amintește de vorba mamei unei colege (care îmi tot răsună în minte de când am auzit-o): „Viața este un cumul de prejudecăți care se dovedesc la un moment dat a fi false.”

Despre astfel de schimbări, despre filosofie ca mod de viață am descoperit și în cartea pe care v-am amintit-o mai devreme, Viața bună. O introducere în etică, de Cristian Iftode, o carte de etică care face dreptate conceptului și dorinței de a trăi o viață bună, „cum se încearcă de mii de ani, de la Aristotel la Nietzche, de la Seneca la Foucault.” (Constantin Vică)

„Narativiștii” și „episodicii”

Se pare că până la urmă ceea ce intuiam că fac eu în viața mea de zi cu zi chiar există ca o teorie general valabilă pentru mulți dintre noi și că lumea, într-o oarecare măsură, se poate împărți între două tabere: cei care se raportează la întreaga viață ca un întreg unitar narativ și nu ne referim doar la modul de cumulare al experiențelor, ci și la experiența sinelui, la experiența fiecăruia cu sinele lui (narativiștii) și cei care refuză aceast tip de raportare, crezând într-o sumă de episoade mai mult sau mai puțin întâmplătoare (episodicii). Este mult de dezbătut aici, veți găsi în cartea Viața bună o sumedenie de repere ca să aprofundați perspectivele.

Ceea ce aș vrea să punctez acum este că, bineînțeles, nicio parte nu are în întregime dreptate și „poate că ar fi de dorit ca narativiștii să fie ceva mai episodici, să se relaxeze un pic, asumând faptul inevitabil că propria poveste de viață va conține ‘capitole’ albe și piste abandonate, asumând, cu alte cuvinte, că viața lor e doar o narațiune în desfășurare, pe care nimeni nu a scris-o dinainte. La fel ar fi de dorit ca episodicii să fie măcar un pic narativi, devenind ceva mai responsabili și atenți cu semenii lor”, cum conchide Cristian Iftode. 

Așa, recunoscând în barca cui suntem, cel puțin în fiecare etapă din viața noastră, și încercând să creăm un ușor echilibru în ceea ce privește modul cum ne raportăm la viață, să mergem mai departe și să ne întrebăm, fără eschivă, ce înseamnă pentru fiecare în parte a trăi bine (eu zên). Chiar, ce înseamnă? Știm noi să trăim cu adevărat, știm ce înseamnă fericirea noastră, ce ne ține în echilibru, ce ne ajută să facem față haosului? Indiferent în ce teorie credem, indiferent ce ne-a marcat existența, suntem naratorii propriei vieți, dar o cunoaștem noi suficient de bine cât să o povestim pe măsura miracolului ei?

Ce înseamnă, până la urmă să ai o viață bună?

Ești „la un click distanță” și totuși nu ai niciodată timp să (te) înțelegi, e așa ușor să ne conectăm, dar suferim mai mult ca în orice altă epocă de singurătate, și rar avem parte de întâlniri definitorii, care să ne transforme, care să ne ajute să evoluăm. Este atât de ușor să îți creezi identități, dar mai greu ca oricând să fii cineva. Și atunci la ce îți folosește să fii mereu la curent?, cam acestea sunt întrebările parafrazându-l pe scriitorul și filosoful Cristian Iftode care a clarificat posibilele răspunsuri în circa 500 de pagini. De aceea mai ales nu îmi permit să trag concluziile în câteva rânduri, însă aș vrea să împărtășesc cu voi câteva idei care cel puțin pe mine m-au ajutat să fac puțină ordine și să nu cad într-un butoi al fatalismului existențial.

Ne schimbăm continuu, celulele noastre se reînoiesc în fiecare zi, mare parte dintre amintirile noastre sunt experiențe distorsionate pe care poate nici măcar nu le-am trăit așa cum ne-au rămas în minte sau în suflet; suntem, într-o formă sau alta naratorii unei vieți cu care nu prea știm exact ce să facem oricât ar încerca să ne învețe cei din jur. Dar avem câteva repere care se construiesc în jurul acestui triunghi: libertate – autenticitate – fericire. Iar ingredientul indispensabil este autenticitatea, și nu este vorba despre o autenticitate înțeleasă ca „sondare a adâncurilor sufletești și exprimare nemijlocită a adevărului interior, ci ca proces permanent de autocreație, îmbinând descoperirea de sine cu inovarea și experimentarea a diferite moduri de a te simți și situa în lume.” (Viața bună, de Cristian Iftode) Altfel spus, să fii autentic în crearea propriei tale vieți, a propriului tău eu.

Există milioane de moduri de a aparține acestei vieți, și sensul este poate chiar un fel de experimentare, o autoconstrucție a propriei noastre persoane într-un context general care depinde de numeroase aspecte, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le întreținem cu cei din jurul nostru, de armonia sufletească pe care o putem proiecta în exterior, de iubirea de sine fără a deveni egoiști, de iubirea față de ceilalți fără a ne pierde în viețile lor. „Îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întrețăsută cu grija față de ceilalți”, de la gesturi mici precum a începe să practici sport, la a practica cu aceeași responsabilitate un exercițiu zilnic al autenticității și al libertății personale.

Ceea ce ne duce la o următoare întrebare: ce înseamnă să fii, cu adevărat, autentic? Înseamnă, așa cum afirmă filosoful contemporan Ch. Taylor, „să fii tu însuți, într-un mod spontan, dezinhibat, necontaminat de influențe externe” (scena9.ro). Doar că, din păcate, termenul este atât de uzitat în prezent, încât ceea ce altădată ne diferenția, acum ne face, de fapt, pe toți la fel. Ceea ce înseamnă că a devenit cu atât mai greu să fim autentici? Nu neapărat, poate a devenit cu atât mai greu să nu punem la îndoială ceea ce considerăm că ne definește. Poate cheia fericirii pe care am tot căutat-o constă tocmai în asumarea căutării răspunsului la întrebarea „Tu cine ești?” prin intermediul a diferitelor experiențe, prin declin și revenire, prin responsabilizare.

Fără să uităm că poți să o iei oricând de la capăt.

Viața bună, De Cristian Iftode, Ed. Trei, 45 lei

Foto: iStock,

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.