Recenzie: Pictorul fara glas de Georgina Harding

By  | 

Cum am depana firul amintirilor si cum am face tranzitia catre prezent? Si oare ne-ar asculta cineva istoria?

Georgina Harding, autoare de origine britanica, a reusit ceea ce putini autori au mai putut pana acum: sa plaseze actiunea unei povesti intr-un timp si intr-un loc familiar noua, romanilor, cu adanci radacini emotionale si culturale. Nu cu mult timp in urma, cartea Pictorul fara glas, de Georgina Harding, a fost lansata de Editura Nemira sub auspiciile unui fenomen literar destul de rar.

Un roman a carui poveste se petrece chiar in Romania, in perioada interbelica, vazuta de un autor strain, nu este un lucru mic, cu atat mai mult cu cat autoarea nu a exploatat elementele tipice pe care tara noastra le ofera in general scriitorilor de fictiune.

Augustin, protagonistul romanului Pictorul fara glas, are o poveste prea tulburatoare, prea plina de emotie, pentru a nu o asculta pana la capat. Romania, inceputul anilor ’50. Pe treptele unui spital este gasit un barbat fara nume. Surd si mut, necunoscutul incepe sa comunice numai cand Safta, o asistenta medicala, ii aduce hartie si un creion cu care sa deseneze.

Incet, chinuitor, amintirile incep sa se astearna pe foi. Iar amintirile lui sunt si amintirile Saftei, pentru ca strainul este Augustin, fiul bucataresei de la conacul pe care l-a avut odinioara familia Saftei. De aici incolo, urmeaza o poveste despre identitate, despre adaptarea la lumile ce par sa dispara si sa se nasca, este o poveste despre prietenie, regasire si iubire, desi nu este un roman de dragoste.
 

Imaginati-va cum ar fi sa nu puteti comunica decat prin desene. Imaginati-va cum ar fi ca tot ce ganditi, simtiti, va doriti, iubiti si urati, sa fie transpuse cu creionul pe hartie. Imaginati-va lumea intr-o liniste totala, compusa numai din linii fugare.

Georgina Harding si-a asumat rolul de ”voce” muta a lui Augustin, pe care ne-o ofera intr-o bogatie de imagini vizuale ce se ridica la nivelul unor opere de arta.

Autoarea britanica a construit o Romanie in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cuprinzand momente dinainte, din timpul si de dupa conflagratie, pe fondul careia a plasat cele doua personaje centrale, Augustin si Safta, intr-un tablou aflat intr-o continua si fluida miscare, in care cuvintele capata contur de grafit, in care sufletul se aude mai puternic decat vocea, in care lirismul se impleteste cu realitatea dureroasa a unor vremuri ce si-au pus amprenta pe veci in constiinta noastra.

Despre cautare si gasire, despre schimbarea rolurilor sociale, despre mutatiile intime care au loc in sufletele si constiinta oamenilor. Despre viata fara glas dar nu lipsita de frumusete, despre tranzitie si despre o Romanie asa cum poate ca multi dintre noi si-au imaginat, dar nu am avut niciodata ocazia sa o descoperim citind.

Acest roman are savoarea vietii insesi: este complex, are un ritm firesc, cand alert, cand lin, in deplina consonanta cu vietile care se descopera si se deruleaza in fata ochilor nostri, este aproape magic, daca ne gandim ca autoarea scrie despre Romania ca si cand ne-ar descrie propriul ei camin, este amuzant, uneori trist si mereu surprinzator.

Un recital desavarsit, in care simfonia nu se aude, ci se traieste, in care povestile oamenilor se intrepatrund asemenea culorilor de pe paleta pictorului, o lucrare care nu numai ca a fost premiata cu unele dintre cele mai prestigioase distinctii din lumea literara, dar care a impresionat critica si cititorii deopotriva prin forta imaginilor, prin subiectul temerar pe care l-a abordat, prin oferirea unei pagini de istorie dureroasa, transpusa intr-o poveste de un farmec duios.
 

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *