Jurnal de pandemie: de ce ne comportăm iresponsabil?

By  | 

În ultima perioadă, cazurile de infectare cu coronavirus din țara noastră s-au înmulțit — cu un număr record, de peste 1000 pe zi. Și nu ne mai concentrăm atenția pe ce fac sau nu autoritățile în privința asta ori pe condițiile precare din spitale, ci pe „comportamentul iresponsabil” al unui număr tot mare de prieteni, vecini, cunoștințe, conaționali… care nu numai că nu mai vor să păstreze  distanța socială, ci neagă existența virusului în sine.

Deși, recunosc, nu am mai urmărit știrile despre coronavirus de câteva luni bune — respectiv, după ce am ajuns la urgențe, pradă unui atac de panică, și am decis, ca urmare, că e mai bine să primesc de la prietenul meu sinteza informațiilor pe tema asta — nu am putut să nu simt noul val de judecăți de valoare din jurul meu. Prieteni, în jurul unei mese, păstrând distanța socială, nu se mai opreau din a-i condamna aspru pe toți cei care ne pun „nouă, celorlați, responsabilii”, viața în pericol. Exemplele lor erau din experiențe proprii — „Stăteau unul în altul la terasă”, „Dansau pe plajă la party-ul ăla în aer liber” — dar și de la televizor, unde am văzut cu toții îmbulzeala din piețe, cozile de la Poștă sau de la graniță — „Asta ne trebuie acum, concediu în Grecia”. Cumva, trăgând linie, s-a conchis: numărul cazurilor de infectare cu coronavirus a crescut îngrijorător din cauza iresponsabilității oamenilor, mai ales a tinerilor, și există deja un conflict deschis între cei care cred în teoria conspirației sau „negaționiștii” și cei care sunt la extrema opusă.

Eu am învățat cu timpul să pun mereu la îndoială orice, dar mai ales extremele, și, mai mult, am înțeles că în spatele oricărui tip de comportament există niște motoare psihice, emoționale sau sociale. Așa că, pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în jurul meu — respectiv, care sunt mecanismele sociale și psihologice din spatele acestor „comportamente iresponsabile” și dacă chiar avem un motiv întemeiat să arătăm cu degetul către o parte dintre contemporanii noștri — am stat de vorbă cu sociologul și scriitorul Sebastian Lăzăroiu și cu psihoterapeutul Adela Moldovan, specialist cu formări în diverse intervenții terapeutice, formator și supervizor în psihoterapie.

Citește și: Așa da, așa nu! La job, în era coronavirusului

Mecanisme psihologice

De vorbă cu Adela Moldovan, psihoterapeut

Ce resorturi psihologice justifică comportamentele iresponsabile din această perioadă?

Un pericol nou, inedit, față de care nu avem experiență, naște în general anxietate. Anxietatea este o emoție solicitantă, consumatoare de energie. Panica este vârful unei astfel de stări emoționale care se menține pe termen scurt. Mulți oameni au obosit pur și simplu să fie speriați și, pentru a evita aceste stări emoționale, reacționează minimalizând pericolul.

Cât de importantă este pentru un om libertatea, nevoia de a fi cu alți oameni? Sunt acestea mai puternice decât frica de boală, de moarte?

Absolut esențiale, parte integrantă și definitorie a speciei. Într-un experiment realizat cu pui de maimuțe care aveau de ales între un manechin din sârmă, dar care îi putea hrăni dintr-un biberon cu o formulă asemănătoare cu laptele matern, și un manechin cu blana moale (mult mai asemănător unei mame adevărate) puii alegeau ultima variantă, altfel spus, alegeau confortul emoțional înaintea hranei. Frica de boală, de moarte, sunt relevante când vine vorba despre un „ceilalți” generic, necunoscuți. Însă între a fi izolați social de cei dragi, apropiați, și boală, sau moarte, vom alege apropierea de cei dragi asumându-ne orice risc, mai ales pe perioade lungi de timp. Putem înțelege restricții delimitate în timp și ne putem autoizola 14 zile, dacă știm că am fost la risc de a fi contractat virusul și a-l da celor dragi, dar tolerăm mult mai greu ideea de a sta departe de cei dragi o perioadă nedeterminată de timp. 

De ce sunt atât de mulți oameni care nu mai cred în virus? De unde apare un fel de reacție je m’en fiche?

Este un mecanism de apărare. Existența virusului și amenințările sale duc la emoții puternice și la necesitatea unor schimbări importante în rutine zilnice. Rutinele noastre sunt comportamente pe care le facem automat și care nu necesită atenție și efort, în timp ce schimbarea lor cere concentrare și efort îndelungat. Este o reacție de apărare de tip „băgăm capul în nisip precum un struț”, pentru că realitatea în care există acest virus e prea anxioasă.

Ce sfaturi le-ați da celor care spun că nu mai rezistă presiunii, măsurilor coercitive?

Le-aș spune să încerce să vadă uti-litatea măsurilor pentru întreaga comunitate și riscurile, presiunea și gradul de coerciție al unei eventuale infectări/ internări , în special cu complicații. Să nu se bazeze pe „mie nu mi se poate întâmpla”, precum un adolescent care nu poartă cască pe bicicletă pe un traseu de munte dificil. Această iluzie a invulnerabilității nu ne protejează de pericole. La nivel social, pare că am trecut prin etapa de șoc în care am reacționat ca niște copii ascultători, iar acum părem a fi adolescenții rebeli care s-au săturat de reguli și cred că sunt invulnerabili. Sper să atingem curând faza de maturitate și să acționăm responsabil. Ideal ar fi ca aceste măsuri să fie aplicate într-o manieră colaborativă între autorități și populație, însă aici mai avem mult de lucru, de ambele părți.

Citește și: Cum a schimbat coronavirusul regulile iubirii?

Mecanisme sociologice

De vorbă cu Sebastian Lăzăroiu, sociolog și scriitor

Cum descrieți reacțiile oamenilor din ultima vreme, înconjurați de atât de mult pericol și, aparent, iresponsabili?

Cred că doar aparent. Nu există dovezi că oamenii ar fi iresponsabili. Dimpotrivă, există sondaje care arată că oamenii înțeleg, în mare majoritate, pericolul, acceptă măsurile și recomandările autorităților și chiar se conformează. Este o iluzie întreținută de media, autorități și rețelele sociale că numărul cazurilor crește pentru că „destui” oameni nu se conformează. Eu cred că există două grupuri marginale care se confruntă. „Negaționiștii” și „panicarzii”. Primii neagă existența sau pericolul virusului, ceilalți suprareacționează în fața pri-mejdiei. Ambele comportamente sunt induse de frică. Și cei care neagă virusul sunt tot produsul fricii. Negarea realității este un mecanism de apărare/adaptare atunci când oficial este indusă prea multă frică. „Panicarzii” sunt mai vocali și sunt aliații autorității, de aici impresia că „negaționiștii” sunt majoritari. În realitate, marea majoritate respectă regulile și nu se află la extreme (nici nu neagă, nici nu se panichează). Creșterea numărului de cazuri în România este o creștere statistică, pe de o parte, deoarece a crescut numărul de teste, și, pe de altă parte, este una naturală, pentru că nu mai există carantină generalizată. Altfel spus, când oamenii erau ținuți în case, virusul avea o circulație mai mică, lucru firesc. Ieșind din case, răspândirea a crescut treptat. Nimic fenomenal. Măștile și măsurile de igienă nu pot reduce la zero transmisibilitatea. Doar o atenuează.

Ce credeți că îi conduce în alegerea de a nu mai ține cont de posibilitatea răspândirii virusului? Cum funcționează astfel de reacții la nivel social, global?

Cei care sunt mai puțin dispuși să respecte regulile sunt, în ge-neral, tinerii. De aceea, în multe țări, deși a crescut numărul de cazuri, s-a redus mortalitatea. Vârsta medie a celor infectați a scăzut și ea, dar tinerii sunt mai puțin vulnerabili. În România cred că mortalitatea crește pentru că serviciile medicale sunt de calitate inferioară față de țările occidentale. Tinerii nu o fac din bravadă și nici pentru că ar nega existența virusului. E un comportament natural, mai gregar. Nevoia lor de a fi împreună cu alții, în grupuri medii sau mari, este mai mare. Chiar dacă respectă toate regulile, mai puțin distanțarea, probabilitatea de infecție crește. La noi, însă, nu știu să existe o scădere a vârstei la cei infectați. La noi creșterea cazurilor are loc în focare. Acestea rămân spitalele, căminele de bătrâni și alte locuri cu persoane vulnerabile, ceea ce arată că instituțiile nu își fac treaba, nu că indivizii nu ar fi responsabili.

Ce mecanisme se pun în mișcare atunci când oamenii devin nepăsători chiar și cu propria lor vulnerabilitate?

E vorba despre tineri, în general. Probabil că subestimează pericolul pentru ceilalți, fiindcă în ceea ce îi privește, îl estimează corect. Probabilitatea de a ajunge la ATI sau a muri este aproape nulă pentru un om între 20 si 30 de ani. Evident, când vine vorba despre a transmite virusul unor categorii vulnerabile, apare problema. Însă, să fim raționali, atunci când un om dintr-o sută e vulnerabil, el ar trebui protejat, nu ceilalți 99. Iar aici intervine responsabilitatea autorităților.

Citește și: Tot ce trebuie să știi despre masca de protecție împotriva coronavirus

Este o trăsătură general valabilă umanității renunțarea la responsabilitate atunci când nu mai există măsuri coercitive?

Există și azi măsuri coercitive, așa cum au existat și în timpul carantinei. Eu nu cred că oamenii sunt mai puțin responsabili azi, doar că măsurile de distanțare și igienă nu reduc la zero riscul de infecție. Măsurile de carantină generală reduc mai aproape de zero riscul, însă nicio țară din lume nu își mai permite un lockdown total, din motive preponderent economice. Oamenii trebuie să se obișnuiască să trăiască cu acest virus. Acesta e singurul mesaj cert în ziua de azi. Cât timp? Nu știe nimeni, însă vorbim despre ani. Iar autoritățile ar trebui să ofere servicii medicale de calitate astfel încât să reducă mortalitatea. Vaccinul este o fata morgana, n-ar trebui să ne bazăm pe asta.

De ce pare că unele popoare sunt mai responsabile decât altele?

În perioada asta, suedezii, care nu au avut carantină generală și care nu sunt obligați să poarte mască, au o scădere vizibilă a numărului de cazuri și de decese. Țări pe care le considerăm civilizate, cum este Japonia sau Germania sau Belgia sau Finlanda, se confruntă și ele cu o creștere a numărului de cazuri. Ce concluzie putem trage de aici? Niciuna care să evidențieze vreo legătură între diferențele culturale și răspândirea virusului. Virusul acesta este o mare necunoscută și pentru oamenii de știință. Nu se știe cum a apărut, de unde a apărut, de ce afectează diferit categorii de oameni, cum se luptă organismul cu el. În realitate, nu se știe mai nimic despre virus. Asta ar trebui să ne sperie. Însă frica în doze mari nu ajută pe nimeni. Ea nu produce decât conflicte inutile între „negaționiști” si „conspiraționiști”.

Cum credeți că vor evolua lucrurile?

Lucrurile vor evolua bine câtă vreme autoritățile si oamenii de știință vor dovedi transparență și vor reuși să mențină încrederea populației. Așa cum se întâmplă în Suedia sau Germania. Panica, frica, arătatul cu degetul duc la dezbinare și la pierderea solidarității. De aici pot apărea cele mai groaznice efecte — tulburări sociale, depresii și traume individuale, mult mai grave decât efectele virusului în rândul populației.

Din culise

Sebastian Lăzăroiu, sociolog și scriitor, cea mai recentă care a sa, Singur, apărută la Ed. Univers povestește despre cum, în singurătate, omul devine mai mare decât viața.

carte Singur

Citește și: 15 RECOMANDĂRI privind conduita socială responsabilă în prevenirea răspândirii coronavirus (COVID-19)

FOTO: iSTOCK

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *