Invata sa recunosti violenta domestica

By  | 

Femeia care iese din maşină o face brusc, de parcă ar vrea să sară din mers. S-a deschis portiera, iar ea a ţîşnit împiedicîndu-se, gata să cadă.  Are în jur de 30 de ani, tricoul alb are deschizătura de la gît lăbărţată, ca şi cum cineva a tras de ea intenţionat, să o lărgească. Se aude un scrâşnet de roţi urmat de o înjurătură grosolană, cu „morţii mătii“ şi cu cuvîntul „zdreanţă“. Un scuipat aruncat pe geamul din dreapta-faţă al maşinii ratează ţinta, care se dezechilibrează în acest plonjeu forţat, pe carosabil.

Realizez că fata a fost aruncată din maşină, azvîrlită printr-un viraj brusc al şoferului care trimite spre ea potop de invective. Se întîmplă în Bucureşti, pe o stradă aparent liniştită, de lîngă Parcul Carol, într-o zi caniculară, în vara lui 2013. Maşina dispare la colţul  străzii, iar tînăra, buimăcită, îşi culege toată recuzita cosmetică risipită pe jos: farduri, ruj, ojă, şerveţele.

Scena se derulează rapid şi la fel de rapid revine în decor maşina nărăvaşă, al cărei şofer are acum alte planuri. Coboară şi o loveşte cu picioarele pe fata care, încă pe jos, în poziţie ghemuit, îşi aduna lucrurile. Scena este halucinantă. Nu e o scenă de film, şi totuşi realitatea joacă feste.

Dintr-o altă maşină, silenţioasă –  de unde o fi apărut? – coboară un bărbat şi o femeie care văzuseră, venind din sens opus, incidentul. Bărbatul, atletic, musculos, îl imobilizează pe agresor, încercînd în acelaşi timp să-l îmbuneze. Femeia, la fel de silfidă ca şi fata agresată, încearcă să se interpună între aceasta şi pumnii care lovesc în aer.

El, agresorul, are în jur de 30 de ani. Este evident că cei doi formează – sau au format, pînă în acel moment, pentru că nu ştim urmarea poveştii lor de dragoste şi ură – un cuplu. Revenită din şoc, desprinsă din acţiunea extremă, fata începe să plîngă cu hohote. Îi temură tot corpul. A scăpat. Cealaltă, salvatoarea ei, îi oferă şerveţele şi o consolează.

Între timp, puţinii trecători, pietoni sau motorizaţi, încetinesc, se opresc şi îşi exprimă indignarea: „Chemaţi Poliţia, prindeţi-l pe nenorocit! “. El, „nenorocitul“, a intuit pericolul şi s-a aruncat în bolidul de lux care tîşneşte ca o săgeată. „De ce mai stai, fato, cu el? Vrei să te omoare?“, se aude vocea unei femei trecute de prima tinereţe. Nu ştim urmarea. Nu ştim ce a făcut fata agresată. Dacă s-a împăcat cu cel care îi pusese viaţa în pericol sau dacă trăieşte altfel, departe de el şi de această amintire urîtă.

A plecat împreună cu cei doi oameni cumsecade, care, într-un moment de luciditate, ne-au făcut să înţelegem pe noi, martorii acestei scene, că îngerii păzitori pot lua chip de om şi ne salvează cînd avem nevoie.

Povestea fetei agresate pe o stradă de lîngă Parcul Carol este identică cu aceea a altor mii de alte fete care sînt abuzate fizic, verbal sau emoţional de partenerii lor.

„Am o mulţime de prietene care acceptă să trăiască într-o relaţie violentă doar pentru că iubiţii lor le plimbă cu maşini scumpe, le oferă vacanţe de lux sau cadouri costisitoare“, spune Luiza (23 de ani, studentă).

Ea însăşi a avut, în trecut, un prieten violent. „Părea un băiat liniştit, însă şi-a dat arama pe faţă la o petrecere. I s-a părut că m-am uitat nu ştiu cum la alt băiat şi chiar acolo, în baia restaurantului unde eram, a început să îmi facă scene de gelozie. Nu mi-a venit să cred cînd m-a lovit. M-a lăsat mută, nu atît de durere, cît de uimire. Pe mine nu m-au atins niciodată părinţii, nici măcar la fund, disciplinar, cum se mai procedează în copilărie. Eram şocată de ce mi se întîmpla, iar acasă i-am povestit mamei mele. Verdictul ei a fost clar: să termin cu el. şi am terminat, în ciuda regretelor, a rugăminţilor, a promisiunilor că nu va mai face. Ca o ironie, atunci, în ziua aia, se împlineau şase luni de cînd ne cunoşteam. Primul sărut era la o distanţă de şase luni de prima palmă. Nu am vrut să merg mai departe, am pus punct relaţiei“. 

Luiza are un master, lucrează la o companie de asigurări, primeşte un salariu decent, dar, zice ea, „prefer un concediu la turci sau în Grecia, din economiile mele, în locul unei vacanţe în Dubai, pe banii unui bătăuş. Unele dintre prietenele mele acceptă să fie jignite şi uneori chiar bătute de iubiţii lor, pentru un trai confortabil. Altfel, ele singure nu şi-ar permite vacanţe de lux sau haine de firmă. Nu le înţeleg pe fetele care ţin mai mult la statut – una dintre fostele colege de facultate chiar conducea un BMW – decît la demnitatea lor umană“.

Dar, de cele mai multe ori, compromisul pe care îl fac femeile victime ale violenţei domestice nu are vreo miză materială. Cele mai multe rămîn în relaţie pentru că au copii, pentru că nu sînt sigure că s-ar descurca singure, le este teamă de o viaţă nouă, depind de partenerii lor, emoţional, sau pentru că au fost învăţate că şi mamele şi bunicile lor mai luau cîte o palmă, dar nu şi-au părăsit soţii.

„Este important să reţinem că, atît pentru victimă cît şi pentru agresor, nu sînt relevante statutul social, veniturile, studiile, profesia sau locul de muncă. Violenţa domestică se întîmplă în aceeaşi măsură în familiile cu un statut social peste medie, ca şi în cele cu unul modest. Putem sesiza o diferenţă sensibilă în tipurile predominante de abuz, în primele fiind predominant abuzul emoţional, verbal şi economic, iar în cele din urmă cel fizic şi verbal. Oricine poate fi victimă a violenţei domestice“, avertizează Cristina Horia, director executiv al Fundaţiei Sensiblu.

Pe Anca am întîlnit-o la centrul de consiliere al Fundaţiei Sensiblu. Ar vrea să divorţeze, dar este bulversată. Părinţii ei sînt în provincie, iar copilul Ancăi, prea mic pentru a fi dat la creşă, este dependent de ea (încă îl alăptează).

„Soţul meu are un comportament agresiv, nu mai pot rămîne alături de el. Este mereu pus pe scandal. De cînd şi-a schimbat serviciul şi are nişte frustrări profesionale, a început să bea. Îmi cere socoteală la ultimul bănuţ, eu nu am voie să ţin banii, el este cel care îi administrează – de fapt, îi bea. Nu ştiu ce să fac“, îşi frînge mîinile tînăra.

Este de profesie profesoară şi în curînd se va întoarce la catedră. Pentru femeile ca Anca, fără sprijin, există o soluţie: să locuiască provizoriu într-un adăpost securizat, aflat într-un loc secret, oferit mamelor şi copiilor victime ale violenţei domestice de către diverse fundaţii şi ONG-uri. Aici, alte mame şi alţi copii-victime se autogospodăresc şi au grijă de viaţa lor, departe de soţi şi taţi agresivi. De obicei, perioada de şedere în adăpost este de maximum şase luni, pînă cînd femeia îşi rezolvă problemele şi se poate autoîntreţine. Dar, în multe cazuri, ne asigură Cristina Horia, perioada de şedere s-a prelungit.

De exemplu, programul Casa Blu, înfiinţat în 2002, a oferit servicii gratuite de consiliere socială, psihologică şi juridică, reprezentare în instanţă, decontarea certificatelor medico-legale sau găzduire în adăpostul temporar pentru 3.500 de femei. Cel mai important, femeilor şi copiilor victime ale violenţei în familie li se asigură starea de confort emoţional necesar unui nou început.
 

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *