Este stilul tău de atașament responsabil pentru tipul tău de adicție?

Te-ai gândit că, poate, adicția ta față de tutun sau zahăr ar putea avea legătură cu faptul că atunci când erai mic și plângeai, părinții tăi nu te luau în brațe să te aline? Ei bine, cercetătorii în domeniul atașamentului suțin că adicțiile sunt, de fapt, o formă a unei tulburări de atașament apărute în urma felului în care părinții tăi au avut grijă de tine în copilăria mică. Colaboratoarea noastră, Bianca Poptean, investighează.

Cine nu are măcar un singur viciu să ridice mâna! Mă gândeam eu că nu sunt prea multe mâini ridicate. Pentru că alcoolul, tutunul, zahărul, shoppingul fac parte din cotidianul fiecăruia dintre noi. Într-o mai mare sau mai mică măsură. Și chiar dacă vor fi printre voi și oameni care vor zice că ei nu beau, nu fumează și pe zahăr n-au mai pus gura de-un an, îi voi ruga să se gândească la momentul în care au cumpărat ultima oară impulsiv dintr-un magazin fizic sau online. Sau când nu s-au simțit în stare să facă ceva fără să aibă sprijinul partenerului.

Despre acel moment este vorba! Când, după ce îți vine acasă pachetul cu comanda online, te întrebi de ce ai luat toate lucrurile alea. Sau după ce ai mâncat cu poftă o prăjitură, îți amintești că tocmai ce-ți promisesei să nu mai guști dulce măcar o zi, două. Puneți voi țigară/bere/vin/haine/gadgeturi în loc de prăjitură.

De ce m-a atras teoria atașamentului

Și vine un moment când te întrebi ce se ascunde în spatele acelui impuls, ce gol umple și de ce aveai nevoie de el. La mine s-a întâmplat asta acum mai mulți ani. Nu am fumat, nu beau decât ocazional, însă dependența de zahăr a fost viciul meu dintotdeauna! Ori de câte ori eram stresată, aveam o zi grea sau treceam printr-un eveniment dificil, primul gând era să mănânc ceva dulce! Ani de zile am încercat să scap de zahăr. Mi-amintesc și acum cum îmi îndesam rapid o ciocolată-n gură pe la vreo trei ani atunci când mama mă ignora că făcusem o trăznaie (preferam să mă certe sau să mă bată decât să mă ignore). Sau cum, pe la șapte, opt ani, îmi făceam singură un teanc mare de clătite și le mâncam cu zahăr fără să le mai țin socoteala.

Ajunsesem la 12 clătite mâncate fierbinți dintr-o dată! M-a făcut să le scad numărul doar gastrita pe care astfel, mi-o cauzasem. În terapie am descoperit când anume simțeam nevoia asta cruntă de zahăr. De fiecare dată când mama mă certa că nu luam nota 10. Sau mă ignora toată seara din același motiv. Iar eu mă simțeam singură, invizibilă și vinovată. Clătitele acelea mă făceau să mă simt bine, să îmi anesteziez pe moment dezamăgirea că nu pot fi iubită chiar dacă nu iau cea mai mare notă la școală. Nu am reușit să renunț la zahăr nici măcar când am aflat că sunt într-o fază de pre-diabet. Ori, eu și diabetul suntem dușmani vechi de vreo 11 ani, de când mi l-a „furat”pe tata.

Mi-am putut controla nevoia de dulce doar după ani și ani de terapie în care am înțeles că transformasem prăjitura în acel ceva cu care încercam să îmi reglez emoțiile, să mă simt bine, atunci când sufeream. Și cum devenise zahărul acel prieten pe care mă puteam baza și care-mi alunga suferința în astfel de momente. În anii de terapie ce-au urmat, am înțeles că suferința asta e acolo în mine, de mult timp, din perioada pre verbală. Și am o imagine cu mine plângând, în pătuț, îmi amintesc zăbrelele din lemn din fața mea și senzația de singurătate, pentru că nu venea nimeni să mă ia în brațe. Să tot fi avut vreu an, un an și jumătate. Asta e, din păcate, prima mea amintire!

Am fost o vreme furioasă că n-am avut o mamă care să mă iubească necondiționat și care să îmi împlinească cele trei nevoi fundamentale ale unui bebeluș: aceea de a mă simți în siguranță, de a fi „văzută” ( înțeleasă) și de a fi alinată atunci când îmi era frică. Apoi, când a venit înțelegerea, a apărut și compasiunea pentru cea care mi-a dat viață. Am înțeles după ani și ani de ce mama nu mă putuse iubi necondiționat. Pentru că nici ea nu fusese iubită. Din poveștile familiei știam că bunica avea 40 de ani și era rușinos pe vremea aia să mai rămână însărcinată la așa o vârstă, fusese crescută de surorile mai mari și nu simțise niciodată iubirea maternă.

Ori, ce spun specialiștii este că tiparul de atașament este transgenerațional, îl „pasăm” din generație în generație, din păcate. Așa cum am fost noi îngrijiți când am fost bebeluși, așa vom ști să ne îngrijim copiii. Ori, dacă pe vremea bunicii nu luau copilul în brațe ori de câte ori plângea sau îl pupau doar în somn – ca să nu fie un răsfățat, nu mai zic de făcutul copilului la o vârstă „rușinoasă”, așa au învățat și mamele noastre că trebuie să se poarte cu noi. Să nu ne arate prea multă afecțiune, că „ne-o luăm în cap”.

Adicțiile și explicațiile oferite de teoria atașamentului

Respir profund și merg mai departe. Am avut nevoie de ani buni de terapie să înțeleg de ce aveam atâta nevoie de zahăr. Iar când am descoperit teoria atașamentului am înțeles profunzimea problemei mele legate de nevoia mea de conexiune și de a fi văzută. Nevoi care, din păcate, nu mi-au fost împlinite așa cum am fost programați genetic să ne fie împlinite. Genetic, da. Dar vorbim despre asta puțin mai încolo.

Teoria atașamentului recunoaște că ființele umane sunt profund sociale și sunt afectate de relațiile cu cei din jur. Când legătura cu părinții ( sau ceilalți îngrijitori) nu a fost una de conexiune, de iubire necondiționată, ci a fost o relație deteriorată ( în sensul că părinții nu au știut să împlinească nevoile bebelușului), nu este surprinzător faptul că acesta se transformă într-un adult care caută sprijin emoțional extern și își reglează emoțiile cu ajutorul unei substanțe, pentru că nu știe să o facă de unul singur.

Pe măsură ce crește utilizarea acelor substanțe ( fie că vorbim de alcool, tutun, zahăr sau droguri – Slavă Domnului că la mine a fost vorba doar de zahăr!), e afectată capacitatea individului de a interacționa cu alții. Și astfel începe ciclul dependenței. Literatura de specialitate are dovezi puternice care conectează dependența cu experiențele neplăcute cu părinții (sau alți îngrijitori) din copilăria timpurie. Cu cât un copil este mai expus la traume și neglijare la o vârstă fragedă, cu atât este mai probabil să dezvolte o problemă de abuz de substanțe, shopping sau dependență de alte persoane la vârsta adultă.

Unul dintre primii teoreticieni care au examinat legătura dintre atașament și abuzul de substanțe, Edward Khantzian, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, a lansat o teorie în care a spus că dependența nu este o căutare a plăcerii, ci una a confortului și a contactului. Iar substanțele ameliorează suferința psihologică și compensează sentimentul de sine alienat de suferință.

Acesta scrie în prefața cărții Adicția ca o tulburare de atașament ( Addiction as an Attachement Disorder) a lui Phillip Flores: „Dependența este o tulburare în autoreglare. Persoanele care devin dependente de substanțe nu își pot regla singuri emoțiile, îngrijirea de sine, stima de sine și relațiile.” Ori nu pot face asta, spun cercetătorii și specialiștii în teoria atașamentului, pentru că nu au avut parte de un atașament securizant în copilăria mică.

De ce e important atașamentul securizant și cum se formează, o să mă întrebați! Și vin cu mai multe răspunsuri de la mai mulți autori.

„În centrul teoriei atașamentului stă o explicație bazată pe evoluție”, ne răspunde Bethany Saltman, autoarea cărții Știința atașamentului care e de părere că toate mamiferele nou-născute se atașează de cei care îi îngrijesc și îi apără de prădători. „În cazul puilor de om – care se nasc efectiv neputincioși, capabili să exercite doar cele mai simple funcții anatomice -, dependența de cineva care să îi îngrijească este atât de mare, încât părintele și copilul trebuie să funcționeze, într-un fel, ca un tot, timp de mai mulți ani de zile.”

Deci, pentru că suntem mamifere, suntem programați genetic să avem o persoană ( sau mai multe, în cazul oamenilor) care să aibă grijă de noi, să ne asigure supraviețuirea. Iar psihiatrul și cercetătorul în neuroștiințe, Daniel J. Siegel, spune că așa cum ne naștem cu un sistem circulator și unul respirator, ne naștem și cu un sistem de atașament, adică un sistem nervos dedicat atașamentului. Din prima zi de viață avem un set de conexiuni neuronale gata pregătite ( în zona limbică și în regiunile prefrontale) ca cineva să aibă grijă de noi. Prin urmare, ce spun specialiștii este că sistemul nostru nervos este pregătit să aibă aceste experiențe de atașament și în noi există convingerea că aceste nevoi de bază vor fi împlinite de unul sau mai mulți îngrijitor.

Aș vrea să vă gândiți acum puțin la bebeluș când se naște. În uter avea toate nevoile împlinite: era temperatura optimă, avea hrană, auzea vocea și simțea bătăile inimii mamei și se simțea în siguranță. După naștere, singurul instrument pe care îl are să atragă atenția mamei ( sau a celorlalți îngrijitori) și să spere că aceasta îl va decodifica într-un mod corect pentru a-i asigura supraviețuirea este plânsul. Așadar, bebelușul nu plânge pentru că e răsfățat sau manipulator.

El nu are un sistem nervos într-atât de dezvoltat încât să poată face aceste lucruri, așa cum credeau bunicii și unii dintre părinții noștri. În funcție de ce face mama atunci când aude copilul că plânge, de cât de prezentă este ea, de cât de rapid îi împlinește bebelușului nevoia care îl determină să plângă ( fie că plânge de foame, de cald, din dorința de conexiune sau pentru că nu se simte în siguranță) acesta înțelege că atunci când are o nevoie, ea va fi împlinită. Așa cum știa deja că se va întâmpla, cum este normalitatea genetică.

Atașamentul securizant

Ați înțeles deja că în mod normal, noi, avem deja un circuit neuronal care ne face să ne așteptăm la o relație de conexiune cu îngrijitorii noștri. Mai mult, cel/cei care au avut grijă de noi ar fi trebuit să ne fie pe lângă baza de siguranță (locul unde ne-am simțit în siguranță, alinați și luați în seamă), și rampa de lansare în lume, locul de unde noi, ca mici exploratori, plecam să descoperim lumea.

În mod ideal, un părinte ar trebui să respecte felul de a fi al copilului, să știe să îl aline ( adică să îi cunoască sensibilitățile, particularitățile), să știe de ce are nevoie cel mic, să fie sensibil la nevoile lui, să fie locul de siguranță al copilului, să nu îl lase singur. Atunci când nea-m simțit astfel în copilăria mică, înțelegem că ne putem exprima nevoile, pentru că acestea vor fi împlinite, avem încredere în noi, în cei din jur și în viață.

Mintea mea va fi modelată de acest gen de experiențe pozitive și va crea același gen de relații, pentru că am encodat în sistemul meu nervos acest gen de experiențe. Și din copilul cu atașament sigur, voi deveni un adult sigur pe mine, cu stimă de sine, cu capacitatea de a-mi auto-regla emoțiile, voi ști să mă conectez cu ceilalți și să am relații autentice și nu voi avea așteptări nerealiste.

Ce se întâmplă, însă, dacă nu am parte de o astfel de experiență? Apar alte trei tipuri de atașamente, pe care le detaliez imediat.

Atașamentul evitant

Revenind la bebelușul nou-născut care plânge pentru că triește pentru prima dată senzația de foame, iar mama nu poate decodifica mesajul sau și nu reușește să îmi împlinească nevoia sau amână împlinirea nevoii, ea ratează momentul în care se poate conecta cu cel mic. Ori, în acest moment bebelușul simte frustrare și dezamăgire, pentru că, sper că n-ați uitat, sistemul lui nervos nu se aștepta să le aibă. Este „dureros” ca bebelușul să aibă acest circuit nervos care îi „spune” că ar trebui să aibă o persoană care să fie acolo pentru el, și el să observe că nu are.

Ce credeți că se întâmplă ca mecanism inconștient în mintea bebelușului care nu vrea să simtă această durere? El începe să se simtă invizibil, singur și alege să nu mai simtă durerea, să se disocieze de suferință și să se bazeze doar pe el. În „Situația nefamiliară” , cercetătorii au observat cu stupoare că acești copii erau cei mai cuminți, cei mai liniștiți la întoarcerea mamei.

Însă, la un studiu în care s-a măsurat PH-ul pielii ( nivelul cortizolului, hormonul stresului, în sânge) au aflat că acești bebluși erau cei mai stresați, de fapt. Ce s-a întâmplat, practic? Văzând că mama nu e acolo, bebelușul a creat un mecanism de apărare împotriva suferinței, adoptând un comportament ca și cum nu i-ar mai păsa dacă ea este sau nu acolo. La un an, un an și jumătate! Când nu există memorie explicită!

Ori acești copii au înțeles în urma interacțiunii cu astfel de figuri de atașament care nu le-au împlinit nevoile, că mai bine se descurcă singuri și nu au nevoie de relații, pentru că relațiile aduc suferință!

Mai mult și mai dureros decât atât, tot teoria atașamentului explică și sindromul impostorului sau starea că „nu sunt îndeajuns de bun” sau” e în neregulă ceva cu mine”. Daniel Siegel spune că atunci când bebelușul realizează că nu vine nimeni să îi împlinească nevoile, nu poate fi ceva în neregulă cu mama (nu e ea conectată sau capabilă de iubire). Nu poate accepta așa ceva, pentru că i-ar fi pusă la îndoială propria supraviețuire. Și, atunci, își face apariția un nou mecanism perfid de apărare. Ce-și spune bebelușul?

Dacă mama nu vine când o chem și nu e nimic în neregulă cu mama, atunci eu ceva în neregulă cu mine. Eu nu sunt îndeajuns de bun. Așa se explică de ce mama nu vine așa cum ar trebui. Și bebelușul se simte rușinat, frustrat și apare suferința. Din punctul meu de vedere aici și acum, în acest moment, în primele 18 luni de viață se plantează sămânța stimei de sine. Despre care știm cât de păcătoasă e! Eu am luptat mult pentru a mi-o recâștiga!

Atunci apare și disocierea de emoții, de senzații, de sentimente, iar bebelușul se va transforma într-un Human Doing care va face orice să nu mai simtă suferința, va evita relațiile, se va simți singur, nedemn de iubire și respect, va fi un om analitic, logic, pentru care va conta foarte puțin emoția și conexiunea.

Mai mult, Kara Fletcher spune în studiul Attachment, A Matter of Substance: The Potential of Attachment Theory in the Treatment of Addictions că pentru că nu li s-au oferit strategii de gestionare a problemelor emoționale, ca adulți, aceștia vor privi relațiile interumane ca fiind înspăimântătoare și imprevizibile și, ca urmare, vor vrea să se gratifice imediat prin consumul de substanțe.

Atașamentul anxios sau ambivalent

Dacă ar fi să gândim la următoarea scară: din zece momente în care bebelușul a avut nevoie de împlinirea unei nevoi, dacă mama vine de două, trei ori sau niciodată, copilul va dezvolta un stil de atașament evitant. Dacă, în aceeași scară, mama vine de cinci, șase ori, deci nu e consecventă (când vine să împlinească nevoia bebelușului, când nu vine) sau vine cu frică sau anxietate față de copil, acesta dezvoltă atașamentul anxios. Acești bebeluși se transformă în adulți care caută relațiile, uneori se agață de ele, dezvoltă un tip de personalitate dependentă, dar și în ei crește ideea că nu sunt îndeajuns de buni să merite iubirea și atenția celorlalți.

Acesta este motivul pentru care devin, uneori, sufocanți pentru parteneri.

Atașamentul dezorganizat

Acest tip de atașament apare la acei bebeluși unde figura de atașament a fost și sursa terorii. Apare acel paradox biologic, despre care vorbește Daniel Siegel. Practic trunchiul cerebral îi dă comanda bebelușului să fugă de sursa terorii, iar sistemul limbic să caute alinare la figura de atașament care e, practic, sursa terorii. Au atașament dezorganizat copiii care au participat la violență domestică, au avut un părinte alcoolic sau dependent de droguri, au fost bătuți, maltratați, abuzați. Din acest stil de atașament fac parte persoanele cu adicții grave și cei cu patologii (de la tulburare de personalitate, personalitate multiplă, blocări d ememorie, fenomene de disociere gravă).

Cam asta spun specialiștii care su studiat îndeaproape tipurile de atașament și au ajuns la concluzia că tipurile de atașament evitant, anxios și dezorganizat au legătură cu adicțiile de la vârsta adultă.

Dacă o să mă întrebi ce mai poți face acum dacă mama ta nu te-a luat în brațe când ai plâns? Cum poți schimba acest lucru? Cum poți avea relații sănătoase și armonioase?

Am o veste bună! Cercetătorii în frunte cu Daniel Siegel spun că datorită neuroplasticității putem schimba stilul de atașament și ne putem duce – cu terapie, voință și multă determinare – spre un atașament securizant despre ale cărui beneficii ți-am povestit anterior. Inclusiv John Bowlby – cel care a pus bazele teoriei atașamentului – spunea că stilurile de atașament sunt doar niște matrițe pe care le putem schimba de-a lungul vieții cu multă muncă, ce-i drept! Însă, așa cum spun specialiștii la unison, primul pas spre vindecare, spre eliminarea adicțiilor, este înțelegerea stilului de atașament și internalizarea faptului că nu este vina noastră că am dezvoltat aceste stiluri de atașament ce au dus, ulterior, la adicții.

A fost modalitatea noastră de a ne adapta la cum au știut părinții noștri să gestioneze relația cu noi, fiind și ei influențați de felul în care ei înșiși au fost crescuți. Ideea importantă nu este să iscăm discuții sau să aruncăm cu noroi. Ci să înțelegem că atât au putut, că așa erau vremurile, că ăsta a fost limbajul lor de iubire. Iar noi putem apela la un specialist, tocmai pentru că s-a dovedit că psihoterapia joacă un rol important în schimbarea tipului de atașament.

În momentul în care începi să te intersezi ce este atașamentul sigur și ce poți face pentru a te încadra în acest tip de atașament, pur și simplu ai un AHA moment în care pricepi dintr-o dată de ce ai avut probleme cu stima de sine, de ce nu te-ai luptat pentru drepturile tale, de ce nu ai putut rămâne într-o relație, de ce nu ai avut așteptări realiste de la viață, de ce ai avut sindromul impostorului. Vei înțelege că toate acestea au izvorât din mecanisme de apărare apărute din cauza modalității în care s-au purtat cu tine îngrijitorii tăi.

Nu e ușor, nu e simplu, e un proces de durată, dar funcționează. Dacă eu am putut, cu siguranță și tu poți!

Despre autoare

Bianca Poptean este consilier de dezvoltare personală, psihoterapeut în formare în Psihoterapie integrativă, speaker TEDx, absolventă a cursului de Neurobiologie Interpersonală a Institutului Mindsight fondat de Daniel J. Siegel ( California, US), jurnalist medical. Și, cel mai important, mamă a doi copii minunați fără de care nu ar fi înțeles ce înseamnă dragostea necondiționată și nu ar fi luat-o pe drumul autocunoașterii și al psihologiei! Pe Bianca o găsiți pe www.yourtherapist.ro sau pe instagram yourtherapist.ro

Din culise

M-am apropiat de știința atașamentului din dorința de a înțelege de ce am luat unele decizii în viață, de ce am reacționat într-un anumit fel în anumite situații, de ce am avut un anumit pattern în relații ( și de iubire și profesionale) și ce pot face pentru a nu mai repeta aceleași greșeli. Așa am aflat că am un atașament evitant pe care, după mulți ani de terapie, sute de cărți citite, zeci de ore de dezvoltare personală, și muuuulte kilograme de zahăr, am reușit să îl transform într-unul aproape securizant.”

Teoria atașamentului și principiile de bază

Teoria atașamentului este una dintre cele mai mai bine documentate teorii din psihologie, bazându-se pe nenumărate studii desfășurate pe zeci de mii de persoane de-a lungul a câteva decenii. Iată principiile teoriei atașamentului în viziunea lui Daniel Siegel, psihiatru, cercetător și autor:

  • Felul în care s-au purtat cu noi părinții (îngrijitorii) în copilăria mică (în primul an de viață), cum ne-au împlinit nevoile de conexiune, siguranță și alinare ne-au determinat să adoptăm anumite mecanisme care ne influențează relațiile.
  • Teoria atașamentului este valabilă indiferent de stilul de parenting sau de influențele culturale, tocmai pentru că atașamentul trebuie privit dintr-un punct de vedere evoluționist.
  • Antropologul Sarah Hrdy, în cartea Mothers&Others, spune că oamenii au un atașament mai puțin uzual în lumea mamiferelor, făcând vorbire despre conceptul de „hallo parenting”. Puiul de om poate avea mai multe figuri de atașament, tocmai pentru că suntem programați genetic să fim crescuți în comunitate.
  • Stilul de atașament nu e influențat genetic sau de temperament.

Așa cum pot exista mai multe figuri de atașament, așa pot exista și mai multe categorii de atașament, care poate fi diferit în funcție de persoană. Deci, stilul de atașament are o component relațională puternică. Putem avea atașament sigur cu mama și evitant cu tatăl, de exemplu.

Situația nefamiliară

Infant Strange situation sau „Situația nefamiliară” este considerată a fi cel mai bun instrument pentru stabilirea stilului de atașament. Această situație realizată într-o cameră cu pereți prin care cercetătorii pot vedea comportamentul copilului recreează felul în care s-au purtat mama/îngrijitorii cu el, în primul lui an de viață. Pe scurt, “Situația nefamiliară” presupune că într-o cameră cu multe jucării adaptate vârstei este adus un bebeluș de 12-18 luni împreună cu mama.

În cameră se află o persoană străină (un observator). Prin pereți, poate fi observat copilul în mai multe momente. Primul episod de separare (mama pleacă, copilul rămâne cu persoana străină). Ulterior pleacă și persoana străină și, la final, mama se întoarce. În funcție de comportamentul copilului la întoarcerea mamei, cercetătorii au stabilit care sunt cele patru mari stiluri de atașament.

Foto: iStock

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.