De ce prieteniile mele apar și dispar?

By  | 

„Cea mai bună prietenă” din facultatate abia te mai sună, iar pe cea din liceu nici n-ai mai recunoaște-o pe stradă. Te simți ca într-un cerc vicios în care cu cât „îmbatrânești”, cu atât mai puțini prieteni ai? Nu ești singura. Sa aflăm ce pârghii psihologice se ascund în spatele acestui fenomen pe care îl trăim cu toții, fie că locuim într-un sat mic din Transilvania, în Australia sau la Paris…

La doar patru ani aveam deja „cea mai bună prietenă”, stătea în apartamentul de vis-a-vis. Am reușit să păstrez până azi o poză cu ea, o țineam destul de posesiv în brațe. Nu a durat mult prietenia noastră, după vreun an ne-am mutat și, de atunci, nu mai știu nimic despre ea. Îmi amintesc vag că eram foarte diferite, și fizic, și în ceea ce privește felul de a fi (cât ne puteam manifesta la acea vârstă); dualitate care m-a urmărit și peste ani în construcția relațiilor de prietenie, am avut foarte puțini prieteni cu care m-am asemănat, de parcă am căutat mereu ceva care să mă completeze, nu ceva cu care să mă identitic. A mai fost primul meu prieten-băiat „foarte apropiat” (nu prea mai cred în prietenii atât de strânse între femei și bărbați, strict din pricina propriei experiențe, dar nu neg că unii sunt mai norocoși) — stăteam împreună pe străzi, de dimineață până seara, deși eu nu am fost deloc „băiețoasă” și nici debordant de sociabilă, pur și simplu mă duceam cu valul. La un moment dat, mi-a făcut cadou o minge pe care mi-a scris numele. O purtam mereu cu noi, până s-a spart, apoi eu cu ai mei ne-am mutat iarăși, și de atunci nu mai știu nimic despre el.

În școala generală și mai departe în liceu, aveam deja „gașca mea de fete”. Ah, dintre ele, Silvia era cea mai apropiată (deși, la fel, mă repet, foarte diferită). Mi-a dat să mănânc cu lingurița în primele zile după moartea mamei… Pe atunci făceam tot felul de sacrificii în numele prieteniei (pentru vârsta aceea păreau uriașe, acum mă amuză importanța pe care le-o acordam): ne acopeream la clase, în fața profesorilor, ne mințeam părinții una celeilalte ca să mai fugim o zi-două cu „marea noastră iubire”, ne îmbătam și apoi a doua zi ne întâlneam cu toatele la una dintre noi acasă, unde râdeam așa tare de tot ce făcusem cu o seară înainte. Apoi, din senin, într-o zi oarecare, m-am certat atât de aprig cu Silvia și, de atunci, nu am mai stat niciodată pe canapeaua din dormitorul ei roz. Am mai rămas doar două fete din grup, ne comportam de parcă eram surori (aveam seri când ne pensam reciproc, se spălam pe păr, ne făceam de mâncare în semn de răsfăț) până într-o altă zi când, cumva, fiecare a început să meargă pe un drum diferit. Ne-am sunat din ce în ce mai rar, până nu ne-am mai sunat deloc.

Katarzyna Grabowska/ Unsplash

Au mai fost găștile de prieteni ale partenerilor cu care am avut o relație în diferite puncte din timp — m-am lăsat imediat adoptată de prietenii iubiților mei, am fost în grupuri de „intelectuali”, de tineri rebeli, de oameni buni, distractivi, cu de toate: am mers la mare, la munte, în Grecia. Am dansat, am mâncat împreună, ne-am făcut destăinuiri intime, chiar de multe ori am devenit eu mai prietenă cu ei decât iubitul care mă integrase în grup. Un fel de Friends autohton. Până ne-am despărțit și toată gașca, fără dubii sau ezitări, a migrat spre el, iar eu am mai primit din când în când un apel telefonic.

Unde sunt prieteniile de altădată?

A mai fost o etapă după care încă mai suspin: în timpul facultății, când și lucram, eu cu alte două prietene ne trăiam propriul Sex and The City. Chiar când am început să scriu în presă: ziua scriam despre „Relații și sex” (așa se numea categoria revistei), și seara beam vin, cu struguri și brânzeturi, la terase cochete sau în apartamentele noastre de fete singure: bârfeam, ne autoironizam alegerile, despărțirile, dezamăgirile, oferindu-ne singure un aer aproape filmic. Ne trăiam propria poveste, așa cum ne-o imaginam noi și doar noi.

Acum, când am puțin peste 30 de ani, m-am mutat la „casa mea” și, implicit, cei mai mulți prieteni ai mei sunt, de fapt, vecinii. Mai sunt cei cu care am lucrat prin diferite locuri în ultimii ani, cu care țin legătura, dar nici pe departe de apropierea aceea de care mi-am amintit mai sus cu nostalgie. Cei mai mulți au familii, copii, job-uri solicitante, alte priorități. Da, chiar m-am emoționat de una singură scriind aceste rânduri, dar asta nu înseamnă că mă simt singură, ci mai degrabă mă întreb, încercând să mă înțeleg, și să îi înțeleg pe cei din jur: unde sunt toate aceste prietenii, cum de au dispărut atât de brusc și de ce nu am putut ține de ele? Uneori tind să cred că nu sunt un prieten destul de bun, sunt leneșă și nu investesc timp și energie pentru menținerea relațiilor pe termen lung. Alteori, mi se pare că oricum nu a ținut numai de mine, (în orice relație e ca într-un dans, dacă ești călcat pe picior, nu e doar un singur vinovat). Apoi, mă întreb: dar dacă așa este sănătos, dacă dinamica vieții implică, odată cu evoluția și sfârșitul unor prietenii? Poate o amintire frumoasă e mai trainică decât o relație de prietenie care nu își mai găsește țelul comun. Totuși, cei care au prieteni încă de la grădiniță (și știu câțiva) — ce se întâmplă cu ei? Sunt ei extratereștrii? Mai sunt prieteniile lor autentice?

Sam Manns/ Unsplash

De ce pierzi prieteni, cu cât înaintezi în vârstă?

Un studiu publicat în revista Royal Society Open Science, intitulat „Sex differences in social focus across the life cycle in humans” a demonstrat că cei mai mulți dintre oameni își restrâng grupul de prieteni cu precădere în jurul vârstei de 25 de ani. „Știu că declinul prieteniilor continuă odată cu înaintarea în vârstă”, a declarat doctor Suzana E. Flores, psiholog clinician, autoare a cărții Facehooked: Cum Facebook ne afectează emoțiile, relațiile și viețile noastre. „Când suntem în liceu sau chiar facultate, e mult mai ușor să ne facem prieteni pentru că suntem înconjurați de grupuri de oameni cu interese comune. Cu cât devenim mai maturi, pierdem accesul la astfel de medii, și trebuie să decidem dacă sau dacă nu devenim prieteni cu colegii de la birou, tip de relație care vine la pachet cu anumite complicații specifice”, a continuat doctor Suzana.

Cu cât ne maturizăm cu atât mai mult simțim nevoia să prioritizăm ceea ce facem (chiar și locurile unde mâncăm, de exemplu), oamenii din jur, aspirațiile. Devii focusat doar pe anumite relații, revii asupra relațiilor de familie, și inevitabil nu mai investești timp și energie în menținerea prieteniilor. Iar cele mai multe, fără „alimentare” constantă, se dispersează. A forma un cuplu este un motiv întemeiat și deloc greșit de a te defocusa de pe relațiile de prietenie. Apoi, mai sunt motivele ce țin de proximitate (te muți, călătorești foarte des), de job (din ce în ce mai mulți dintre noi lucrăm remote, ceea ce te îndepărtează de crearea și păstrarea relațiilor de prietenie) sau pur și simplu motive ce țin de interesele/ pasiunile tale (nu ești vinovat cu nimic pentru că te bucuri mai mult de o escapadă în mijlocul pădurii decât de o cină cu stil în mijlocul orașului, și nici nu e drept să îi impui cuiva asta).

Altfel spus, a progresa implică a renunța, a schimba în orice domeniu ce ține de viață, și nu ai nevoie neapărat de mulți prieteni sau de prietenii extrem de pasionale ca să fii fericit. Îmi place foarte mult o comparație între prietenii și „neuroni versus etapele de dezvoltare”: în anumite etape cheie din dezvoltarea unui individ organismul elimină spontan anumiți neuroni, anumite legături neuronale pentru că nu mai sunt necesare, oricât de dureros poate fi…

Voi fi o bătrână COSMOpolită singură?

Sper că doar o bătrână COSMOpolită, în felul meu aparte. Cu câteva prietenii calde și sincere și multe povești din trecut pe care să mi le amintesc din când în când. La toată treaba asta cu vârsta, cel mai mult îmi place că ai posibilitatea să te cunoști mai bine pe tine însăți și, mai mult, să percepi timpul de parcă ar fi ceva extrem de prețios. Și chiar este! Știi din ce în ce mai bine cine ești, ce îți dorești, și mai ales ce nu îți dorești. Și cu cât îți cunoști mai bine limitele, cu atât, în mod paradoxal, ești mai liber. Îți asumi ce prietenii sunt toxice, ce prietenii pot rămâne pe linia de plutire la distanță, ce prietenii îți fac bine de aproape, cât de des ai nevoie să te vezi, să vorbești la telefon etc. Într-un interviu acordat pentru Hollywood Reporter, Robert De Niro a spus ceva de genul: „Cu vârsta nu ar mai trebui să fii intimidat de nimeni sau nimic!” Aș completa, nici intimidat, nici constrâns.

Cu siguranță, oricum ar deveni prieteniile mele, farmecul constă tocmai în faptul că nu mai contează așa mult cât de des te frecventezi, ci cât de calitate este timpul petrecut împreună, atunci când se poate (fără prea mare efort) să stați în jurul unei mese, la un pahar de vin. Nu e mare filosofie, deși așa poate părea. Trebuie doar să te bucuri de călătorie, așa cum e ea.

Iar pe cei care au prieteni de la grădiniță, nu reușesc încă să îi înțeleg, dar sunt de fiecare dată impresionată de poveștile lor. Și, le mai spun din când în când, cu ironie fină sper, să își mai caute și ei prieteni noi, dacă nu au avut șansa să le „dispară și apară” în cale  fără nicio intenție, așa cum mi s-a întâmplat mie. Altfel, s-ar putea să piardă exact ce este mai interesant…

FOTO: Featured picture: Simon Maage on Unsplash

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *