Cum am ajuns aici: Ioana Burtea

Ioana Burtea scrie pentru DoR din 2015, și tocmai a câștigat locul 1 în cadrul Galei Premiilor Superscrieri #10, la categoria Portret, pentru eseul Vorbesc ca să nu știu doar eu, un eseu tulburător despre abuz sexual și vindecare. Haideți să aflăm mai multe despre Ioana Burtea și despre cum a ajuns aici…

M-am întâlnit cu Ioana, într-una dintre săptămânile trecute, într-o zi călduroasă, la Energiea. Ar fi trebuit să ne luăm la revedere cu mult înainte de momentul când chiar am făcut-o, dar pur și simplu voiam să o mai întreb încă ceva și încă ceva ca să mai stau de vorbă cu ea. Este unul dintre acei oameni cu care ai sta la povești ore în șir, nu numai pentru că a realizat atât de multe lucruri interesante, dar și pentru că are un vibe pozitiv molipsitor.



Poate că dacă o întâlneam înainte să citesc eseul pentru care a fost premiată, nici nu mi-ar fi trecut prin minte ce experiență cruntă a trebuit să depășească, dar despre asta am să vă las pe voi să descoperiți pe site-ul dor.ro. Azi vreau să vă prezint mai degrabă drumul ei profesional, cum a ajuns una dintre cele mai puternice voci din jurnalismul autohton, disecând subiecte profunde de la justiție, pandemie, diverse experiențe ale femeilor în societate, la pierdere, sănătate mintală, moșteniri complicate de familie, abuz sexual și vindecare.

Găsindu-și forța mai ales în modul cum transpune emoțiile în cuvinte, dar și în analiza lucidă a propriilor traume, contextualizându-le într-un mecanism universal în care toți ne regăsim sub o formă sau alta.

Ioana Burtea este, în plus, membru al echipei de comunicare The Power of Storytelling, și paralel cu aceste pasiuni ale ei, are un job full-time, în comunicare, în cadrul unei agenții care se ocupă de fonduri europene — un job care îi oferă stabilitatea financiară de care are nevoie ca să poată scrie în tihnă exact ceea ce i se pare mai important pentru ea și pentru societate.

Felicitări, Ioana, pentru premiul Galei Superscrieri. Ce faci în această perioadă?

Tocmai am terminat următorul draft pentru un nou eseu pentru DoR, abia aștept să apară. Încă nu știu când va fi asta, dar probabil va mai dura 2-3 luni. Pot să mai spun doar că este despre iubire, dar nu te aștepta la o poveste Disney.

Mai am în derulare un proiect care ma entuziasmează foarte mult în această perioadă, îți spun în premieră: eseul despre abuz va deveni o piesă de teatru, un proiect al trupei Brainstorming, o trupă de adolescenți din toate liceele din București, coordonați de Alexandru Ivănoiu care este un actor minunat. În colaborare cu Centrul Educațional Replica.

Lucrăm de câteva luni la asta, copiii au adaptat textul, ei au transformat practic textul în scene, sub îndrumarea noastră. Sunt absolut minunați, cu o înțelegere atât de nuanțată asupra lumii și a problemelor, o înțelegere pe care eu nu o aveam la vârsta lor, la 17-18 ani. Mă șochează și mă încântă. Îi ador pe toți și abia aștept să fie gata piesa, suntem în faza finală de lucrat pe text. Cel mai probabil o să intre și într-un circuit de festivaluri de teatru pentru adolescenți, sperăm vara asta. Sunt absolut onorată.

Legat de proiectele tale, ce ne poți spune despre The Power of Storytelling?

Este conferința anuală de storytelling organizată de DoR încă din 2010, în a cărei echipă de comunicare lucrez; anul trecut nu a avut loc din cauza pandemiei. Aducem anual (cu excepția anului trecut) scriitori și jurnaliști, muzicieni, artiști din toată lumea, câștigători de Pulitzer sau Emmy, în mare parte din SUA — practic aducem în România oameni pe care îi admirăm, vrem să fim ca ei, pentru a vorbi despre de ce sunt ei atât de minunați. (zâmbește)

Îi zicem „Crăciunul în octombrie”, pentru că este pentru noi cea mai fericită perioadă din tot anul. Sper să revenim la normalitate și să reorganizăm evenimentul pentru că miza este să socializăm cu ei, să ne întâlnim cu ei în cadrul unor cine de după conferință șamd, oricum nu să ne întâlnim pe Zoom.

Revenind la eseul Vorbesc ca să nu știu doar eu, ce a însemnat premiul Galei Superscrieri pentru tine?

A fost o surpriză foarte plăcută. Nici nu mă așteptam să fiu nominalizată la acea categorie, la Portret, chiar mă întrebam cum s-a întâmplat asta, dar a fost ca o validare a muncii mele. Să primesc un astfel de premiu, de la membrii juriului care fac parte din presă, colegi de-ai mei, oameni pe care îi admir, a fost cu adevărat plăcut. M-am bucurat să aduc acest premiu în redacția DoR, să îl împărtășesc cu colegii. Mai mult, este foarte important pentru mine că a venit tocmai pentru acest articol.

Înainte să public eseul, am avut foarte multe îndoieli, am stat mult să mă gândesc dacă să fac sau nu asta, dacă o să aibă mai multe efecte negative decât pozitive, dacă o să spună lumea din jur ceva rău, dacă o să-mi schimbe reputația în meserie. Mai ales că am scris, de-a lungul carierei mele, foarte mult despre justiție, inclusiv când lucram la Mediafax (la începuturi) scriam despre poliție, jandarmerie, tot ce ținea de law enforcement. Era un domeniu privit cu foarte multă seriozitate, mi-am dorit să fac parte dintr-un astfel de domeniu, iar acum am ieșit cu această dezvăluire. Cum spuneam, am avut foarte multe îndoieli.

Este foarte dificil să scrii un astfel de eseu, atât de intim, de onest…

Am încercat tot timpul să fiu acest reporter serios, în domenii unde nu există și „o perspectivă personală a reporterului”. Însă, de fapt, mie mi-a venit foarte ușor să scriu despre mine, cumva cred că mă și înfrânam din acest punct de vedere. Pur și simplu, am ajuns într-un punct când mi-am dat seama că eu la asta sunt cea mai bună: la scris eseuri, la scris despre propria experiență.

Nu despre mine într-un mod de jurnal prin care de obicei scoți afară chestii nefiltrate, negândite, într-un mod cumva egoist. Dar să scriu despre mine și în același timp să fac legătura cu ceva universal. Când, în 2019, s-a întâmplat crima de la Caracal, a fost un punct culminant pentru mine, mi-am zis: „Ok, eu am ceva de spus pe tema asta. De ce mai tac?” Atunci am vorbit cu editorul meu și am decis să facem eseul despre care vorbim acum.

În ceea ce privește drumul tău profesional, ai experimentat destul de mult. Cât de important este ca cineva, mai ales la început de drum, să facă asta?

Cred că este foarte important. Ține și de o curiozitate față de viață pe care este bine să o ai. Când am plecat eu în Anglia, nu cunoșteam pe nimeni acolo, aveam o prietenă din liceu în Londra, dar eu nu locuiam acolo, nu aveam contact prea mult cu ea. Mi-am închiriat o casă, pe internet, cu alți oameni pe care i-am cunoscut pentru prima oară când am ajuns acolo. Mi-au devenit trei dintre cei mai buni prieteni. Și acum suntem foarte apropiați.

În Londra am cunoscut o groază de oameni interesanți. Astfel de cercuri de prieteni se formează și se consolidează în timp, dar trebui să îți asumi riscuri, să vrei să fii acolo, să vrei să experimentezi. În facultate, am cunoscut mulți studenți români care își petreceau timpul tot între români, cu aceleași obiceiuri și cu „pachetul de acasă”. Mă bucuram și eu de cornulețele de acasă, dar mi se părea că fiind doar în cercurile astea, ratez experiența reală.

Mama mi-a acordat destul de multă independență, nu era genul care să mă țină neapărat cu forța lângă ea, apoi, când aveam 25 de ani, am pierdut-o. M-a susținut să mă desprind și să îmi fac viața mea chiar și când era în faza terminală a bolii, nu voia să rămân lângă ea. Ceea ce m-a ajutat foarte mult.

Ai un anumit proces de scriere?

Acum este un pic diferit față de perioada când scriam zilnic. Acum am luxul timpului. De fiecare dată când îmi fac un proces, îl fac de fapt ca să îl deconstruiesc cumva. Să îl regândesc, ceea ce s-a întâmplat mai ales în ultimii ani. Tot timpul spun că încep de la structură, inițial încerc să îmi dau seama care ar fi structura textului, cum să succeadă episoadele sau scenele, dar de fapt în timp totul se schimbă. Concluzionând, nu cred că am realmente un proces, înafară de faptul că încerc să nu mă grăbesc.

Cum îți împarți timpul între job-ul tău full-time și pasiunea de a scrie, colaborarea cu DoR?

Deși pare contraintuitiv, mi-este mai comod să funcționez așa: pot scrie materialele pe care vreau cu adevărat să le fac, având parte și de o stabilitate financiară care este foarte importantă mai ales în această perioadă, în țara unde trăim. Este obositor pentru că tot timpul trebuie să faci o gimnastică mintală, până la 17.00 am un job, apoi poate am un interviu, după aceea trebuie să fiu deja în altă stare de spirit, ceea ce este consumator. Dar îmi este infinit mai bine acum decât atunci când lucram full-time în presă, tot timpul cu stresul că mai am ceva de făcut, de găsit, un fel de justificare continuă a existenței în acest domeniu.

Tinzi să spui „Fac ce îmi place!”, apoi te întrebi „Dar de ce nu îmi place 24 din 24 de ore?” Practic, îmi asum un job stabil care îmi acordă o ușurătate financiară. Nu sunt de acord cu discursul „Faci ce îți place, trebuie să fii recunoscător.” Nu, asta faci când ai 20 de ani și disponibilitatea să trăiești în orice condiții. E super oricum. Doar că devine obositor să te gândești tot timpul cum să îți plătești facturile. Un astfel de stil de viață te sapă mintal și te face să nu te mai bucuri de job (mă refer la cel din presă).

Care este miza când cauți un subiect pentru materialele tale?

Până acum vreo 2 ani, scriam mult mai mult portrete ale altor oameni, făceam reportaje ceva mai scurte, era mult mai puțin despre mine. Căutam în general subiecte din justiție, așa cum îți spuneam, acesta a fost tot timpul interesul meu, probabil și dintr-un anumit motiv personal. Încercam să găsesc oameni tineri din sistemul de justiție, în încercarea de a arăta ce nu se vede la televizor sau în reportajele care apar de obicei. Subiecte despre partea umană a justiției, despre sistemul foarte disfuncțional care parcă transformă și oamenii buni, cu intenții bune.

De anul trecut am început să scriu mai mult despre mine. Lucrând la eseul Vorbesc ca să nu știu doar eu, mi-am dat seama că sunt mult mai interesată să scriu despre lume prin propria mea experiență. Asta știu cel mai bine. M-am înfrânat mult timp din teamă să nu fiu luată în serios, să nu fiu „Fata aceea care scrie despre ea…”

Ioana Burtea…

De la Mediafax în Marea Britanie. Pot face cu acuratețe comparația între sistemul din Marea Britanie și cel din România pentru că am început să studiez la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București. Mi-am dorit foarte foarte mult să intru la această facultate. Chiar m-am certat cu mama pe tema asta, ea nefiind de acord să fiu jurnalist, mi-am impus voința, am renunțat la meditațiile pentru arhitectură.

Eram foarte entuziasmată când am intrat la facultate aici, doar că nu a fost așa cum mă așteptam. În general, în România, cred că învățământul universitar mai are destul de multe etape de parcurs. M-am angajat, încă din primul an, în paralel, la Mediafax unde nu exista conceptul de part-time, am lucrat full- time, la un moment dat ajunsesem să lucrez și noaptea. În anul 3 am renunțat la facultate, mai aveam foarte puțin până finalizam anul de studii, dar simțeam că nu mai pot să duc, nici nu mai era o miză foarte mare să termin facultatea aici pentru că aveam impresia că învățam mult mai multe la job decât la cursuri.

La facultate era un bagaj foarte mare de teorie, ceea ce în meseria asta, dar și în altele nu ajută foarte mult dacă nu există și componenta practică. Pe vremea aceea ne încurajau să nu ne anagajăm pentru că suntem prea mici și trebuie mai întâi să absorbim teoria. Am spus din start: Nu! În Marea Britanie a fost cu totul altceva.

La 23 de ani, după 4 ani la Mediafax, eram deja într-o stare de burnout, de aceea am simțit nevoia să fac o schimbare, să îmi termin studiile, să am o diplomă. Așa, brusc, m-am decis să merg la facultate în Marea Britanie (în iunie m-am decis, în iulie eram acceptată).

Am prins ultimul tren al depunerii dosarelor, la Universitatea Winston de lângă Birmingham. A fost ceva cu totul și cu totul diferit. Mind-blowin. (zâmbește) Și nu era o Universitate de top 10, dar se simte diferența chiar și la nivelul acela: profesorii erau tot timpul la dispoziția noastră, tot ce făceam era practic, aveam curs de Jurnalism Politic, de exemplu — nu-mi amintesc ca la acel curs să fi luat vreodată o notiță, totul era de genul: „Duceți-vă pe teren și faceți o știre.” „Faceți un interviu cu X.”

Sau ne-au dus într-o vizită la Westminster ca să vedem cum se face efectiv politică, am organizat acolo o conferință de presă. Erai pus în mijlocul unor situații pe care nici nu mi le imaginam ca parte din ceea ce înseamnă facultate. A fost un șoc cultural. M-am așteptat ca lumea să fie deschisă, dar nu așa cum am experimentat.

Am mai trăit un șoc când prima mea notă la facultate a fost C-. Eram „Cum adică C-? Eu nu sunt o fată de C-!” Pentru că acolo era totul transparent, deschis, puteai să îți stabilești o întâlnire cu profesorul pentru a discuta nota. Am făcut asta, bineînțeles. Scrisesem o lucrare despre Propagandă și politică în secolul XX, nu înțelegeam ce greșisem, citisem cărțile, citasem tot ce trebuia să citez… Profesorul era foarte uimit, mi-a spus că acolo C- este o notă foarte bună. Apoi, mi-a explicat că teoretizasem foarte mult, dar nu îmi spusesem și părerea mea. De aceea m-a depunctat. Eu mă gândeam: „Ce contează părerea mea?!” A fost un moment revelator pentru mine.

Nu sunt expert în educație, dar cred că ar trebui să importăm aceste două paliere: practica, să vadă copiii/ tineri ce înseamnă să practici o meserie, și exercițiul de a-și exprima opinia, să gândească critic. Elevii, studenții trebuie să scape de teama că nu vor fi ascultați, că cineva îi va bagateliza…

Printr-o ironie a vieții, acum trei/ patru ani am predat un curs la Facultatea de Jurnalism din România — Jurnalism narativ. Mi-am dat seama, când am ajuns acolo, că lucrurile nu s-au prea schimbat și, mai mult, cât de rău le făcea studențiilor faptul că nu erau întrebați ce părere au, cum preferă ei, ce format de curs le-ar plăcea, ce ar vrea ei să învețe. Studente de-ale mele îmi povesteau că avuseseră atacuri de panică la cursuri, că fuseseră jignite. Nu îmi închipuiam cum poți să tratezi așa tinerii pe care îi pregătești, indiferent pentru orice meserie. Este destul de trist.

M-am întors din Marea Britanie inițial nu dintr-un motiv profesional. Am urmat și cursurile de master la Londra, unde mi-am realizat dizertația pe Identitate națională în Republica Moldova. Drept pentru care am locuit vreo 9 luni în Chișinău, în anul doi de master. În același an, a murit și mama. După ce a murit, m-am gândit: am două opțiuni, fie mă întorc la Londra (unde era, de fapt, viața mea și unde aș fi continuat în acea cursă nebună, acolo ritmul este înnebunitor, iar mai ales profesional dacă nu ești tot timpul în formă, alert și dinamic, nu ai nicio șansă, acolo nu există scuze, ești tot timpul ON), fie rămân în țară câteva luni.

Nu mă simțeam în stare să plec în acel moment: după dizertație, după decesul mamei. Inițial, am zis că voi sta în România doar câteva luni pentru a mă întâlni cu prietenii, aveam nevoie să fiu pe lângă oameni dragi. Și iată-mă aici acum. Am rămas pentru că s-au legat lucrurile cum nu mă așteptam, i-am cunoscut pe cei din echipa DoR, mai precis pe Cristi Lupșa cu care eram prietenă pe Facebook de câțiva ani, dar nu ne cunoscusem niciodată live. Când ne-am cunoscut, a fost genul de chimie ce se produce instant. După vreo două săptămâni, deja începusem să lucrăm împreună.

Încă mă mai gândesc la Marea Britanie sub retorica „Cum ar fi?”, dar nu într-un mod trist. Adevărul este că, cel puțin în acest moment, nu m-aș întoarce în Londra. Când se mai întâmplă vreo tragedie politică pe la noi, îmi apare în minte întrebarea „De ce nu am rămas acolo?” Apoi, îmi amintesc că nu e iarba mai verde în curtea vecinului, și acolo sunt multe greutăți, și acolo am avut Brexit — nu a fost un mesaj foarte simpatic pentru imigranți. Îmi amintesc și acum dimineața Brexitului când m-am trezit plângând, pentru că era un mesaj general atât de clar anti-imigranți. Nu ai cum să nu te simți rău într-un astfel de context.

Foto: Cătălin Georgescu

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.